15 septembrie 2022, 21:46

„I-am cerut atât de puţin vieţii, însă viaţa mi-a refuzat chiar şi acest puţin…” – Cine este Pessoa?

„Autor de paradoxuri limpezi ca apa și, ca apa, amețitoare […] misterios, dar fără să cultive misterul, misterios ca luna în miezul zilei…”

Născut la Lisabona, în iunie 1888, Fernando Pessoa și-a petrecut bună parte din copilărie și adolescență în Africa de Sud, unde tatăl său vitreg a fost numit consul al Portugaliei. În cei zece ani petrecuți acolo, a învățat limba engleză, pe care a folosit-o mai târziu în scrierile lui.

După ce s-a reîntors în Lisabona, în 1905, nu a mai părăsit orașul. Ultima însemnare lăsată de Fernando Pessoa e datată 29 noiembrie 1935: „I know not what tomorrow will bring” / „Nu știu ce va aduce ziua de mâine”. A murit a doua zi, la 30 noiembrie, la vârsta de 47 de ani.

Un lucru obișnuit în rândul scriitorilor și artiștilor a fost dintotdeauna alegerea unui pseudonim. În această privință, Pessoa a fost fără rival – și-a semnat cea mai mare parte a operei cu pseudonime și heteronime – în total 72 – cărora le-a construit biografii diferite.

În timpul vieții, i-au apărut doar patru cărți – a publicat însă în diferite jurnale și reviste ale timpului zeci de articole, eseuri, poeme.

„Fernando Pessoa te îmbolnăvește de tristețe”

Cartea neliniștirii (Livro do Desassosseg), „compusă de Bernardo Soares, ajutor de contabil în orașul Lisabona”, „pseudojurnalul pessoan”, scrisă din 1913 și până în anul morții, a fost publicată prima dată în 1982, după 47 de ani de la moartea autorului.

În prefața acestei cărți publicate de Humanitas, Dinu Flămând, care este și traducătorul volumului, scria:

Soares pare un mesager din alte lumi paralele, sosit să ne furnizeze un secret al fericirii. Îl vedem cum reușește în câteva fracțiuni de secunde să evadeze spiritual din spațiul biroului sau din interiorul banalei sale odăi neliniștindu-ne, obligându-ne să ne întrebăm dacă lumea concretă și viața noastră reală sunt, cât de cât, existente. Intri de îndată în rezonanță cu felul lui de a vedea lucrurile, te îmbolnăvești de insomniile lui, înveți să privești prin ochii lui spectacolul pestriț al vieții, amețești plonjând în interioritatea lui telescopată, participi la victoria inteligenței lui resemnate, care este și adevărata lui frumusețe.

Astfel, zilele acestui Soares sunt de o tristețe iremediabilă. Fernando Pessoa te îmbolnăvește de tristețe. Dar te și îmbată cu spectacolul cerului de la Lisabona…

Multiplele personalități ale lui Fernando Pessoa | Sursa imagine

„Prima dată când am auzit de Fernando Pessoa a fost la Paris, într-o noapte de toamnă în 1958”, scria poetul mexican Octavio Paz (1914 – 1998), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1990. Mai târziu, într-un eseu despre Pessoa, Octavio Paz nota: „Autor de paradoxuri limpezi ca apa și, ca apa, amețitoare […] misterios, dar fără să cultive misterul, misterios ca luna în miezul zilei, fantomă taciturnă a amiezilor portugheze, cine este Pessoa?”

Câteva fragmente din Cartea neliniștirii, publicată de Humanitas, traducerea din portugheză de Dinu Flămând.

„Singur cum am fost dintotdeauna, singur cum întotdeauna voi fi”

Scriu, trist, în camera mea liniştită, singur cum am fost dintotdeauna, singur cum întotdeauna voi fi. Şi mă întreb dacă vocea mea, în aparenţă lucru de prea puţină importanţă, nu cumva încarnează substanţa miilor de voci, modul câtorva mii de vieţi de a se confesa, răbdarea milioanelor de suflete supuse, ca şi sufletul meu, destinului cotidian, visurilor inutile, speranţei ce nu lasă urme.

„…şi să rămân aşa pentru totdeauna”

Ce n-aş da să redevin copil şi să rămân aşa pentru totdeauna, fără să-mi pese de valorile pe care oamenii le conferă lucrurilor şi nici de legăturile stabilite între ele. Când eram copil mi se întâmpla deseori să-mi aşez soldaţii de plumb cu capul în jos… Cunoaşteţi voi vreun argument care, cu forţa unei logici convingătoare să-mi dovedească mie că soldaţii adevăraţi nu trebuie să meargă cu capul în jos?

Copilul nu dă mai multă valoare aurului decât unui ciob de sticlă. Dar, în realitate, valorează el, aurul, mai mult? Copilul găseşte, în mod obscur, absurde pasiunile, mâniile şi spaimele pe care le zăreşte ca şi sculptate în acţiunile adulţilor. Şi nu sunt oare pe cât de absurde, pe atât de zadarnice toate spaimele, toate urile şi toate iubirile noastre? O, divină şi absurdă intuiţie infantilă! Viziune adevărată despre lucruri pe care noi le drapăm în convenţii, cât le-am vedea de goale, şi pe care le înceţoşăm cu ideile noastre subiective, cu cât mai direct ne uităm la ele!

„Dacă oamenii ar şti să mediteze la misterul vieţii, dacă ar şti cum să simtă miile de complexităţi care spionează sufletul la fiecare fărâmă de acţiune, nu s-ar agita niciodată şi n-ar îndrăzni nici cel puţin să mai trăiască. S-ar ucide de spaimă…” (Fernando Pessoa) | Fernando Pessoa, portret de Almada Negreiros, 1954

„…mai mult decât briza”

Tot ceea ce iubim sau pierdem — lucruri, fiinţe, semnificaţii — ne atinge pielea şi ajunge astfel în suflet, iar asemenea scurte episoade nu sunt pentru Dumnezeu mai mult decât briza care mi-a adus adineauri doar o răcorire imaginară, întâmplare fericită, dar şi posibilitatea de a pierde, cât se poate de splendid, totul.

„Fericirea de a nu se gândi la nimic”

Omul de rând, oricât de grea i-ar fi viaţa, are cel puţin fericirea de a nu se gândi la nimic. A trăi o viaţă de azi pe mâine, exterior, ca o pisică sau un câine — aşa procedează oamenii obişnuiţi, şi tocmai astfel se cuvine trăită viaţa dacă vrei să poţi avea parte cel puţin de mulţumirile hărăzite unui câine sau unei pisici. A gândi înseamnă a distruge. Procesul gândirii indică acest lucru prin chiar faptul de a gândi, fiindcă a gândi înseamnă a descompune.

Dacă oamenii ar şti să mediteze la misterul vieţii, dacă ar şti cum să simtă miile de complexităţi care spionează sufletul la fiecare fărâmă de acţiune, nu s-ar agita niciodată şi n-ar îndrăzni nici cel puţin să mai trăiască. S-ar ucide de spaimă, asemeni sinucigaşilor care o fac pentru a scăpa de ghilotina de a doua zi.

Fernando Pessoa, statuia din fața cafenelei A Brasileira din Lisabona, unde poetul și scriitorul obișnuia să își bea cafeaua de dimineață, să scrie și să discute cu prietenii săi. Statuia a fost realizată de sculptorul portughez Lagoa Henriques și inaugurată în anii ’80. | Credit foto: Daniel Villafruela, 2014

„Chiar şi asta mi s-a refuzat”

I-am cerut atât de puţin vieţii, însă viaţa mi-a refuzat chiar şi acest puţin. Un rest de rază de soare, un petic de câmpie, o porţie de linişte şi o porţie de pâine, să nu mă apese prea mult cunoaşterea faptului că exist, să nu le cer nimic altora şi nici ei să nu-mi ceară ceva. Chiar şi asta mi s-a refuzat, cum ar refuza cineva să dea pomană, nu fiindcă n-ar avea un suflet milos, ci doar fiindcă îi este lene să-şi dezbumbe mantaua.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol