27 noiembrie 2022, 21:16

„Iarăși o știre tristă! Eternitatea se deschise pentru el pe pământ strein”

„Miercuri 2 mai [după calendarul în stil vechi] moare la Heidelberg prințul Alexandru Ioan Cuza. Moartea i-a fost cauzată de un anevrism al aortei”, a scris Constantin Bacalbașa în Bucureștii de altădată, despre moartea prințului Alexandru Cuza.

Decesul a survenit după o severă răceală, pe fondul unei mai vechi probleme de sănătate. În ce privește data morții, istoricul Andi Mihalache menționa că primul domn al Principatelor Unite „închidea ochii la 3 (15) mai 1873, într-un hotel din Heidelberg”. Acesta a făcut câteva precizări:

Mai exact, decesul a avut loc la ora unu și jumătate noaptea. Este un amănunt important, ignorat pe moment, de dragul coincidenței cu data de 2 mai 1864 (lovitura de stat și debutul marilor reforme), care nu îl mai măgulea pe defunct, dar îi consola oarecum pe supraviețuitorii săi: dacă s-ar fi stins într-adevăr cu o zi înainte, deci pe 2 mai 1873, Cuza ar fi lăsat posterității imaginea unui om care trăise pentru o dată anume, împlinindu-și destinul și murind împăcat cu sine.

„Trimeteți cerurilor străgătele voastre de durere”

Moartea lui, departe de țară, a provocat o „atmosferă apăsătoare”, imediat după ce anunțul a fost publicat de Monitorul Oficial și preluat de presă.

„Alessandru Cuza au murit departe de Țara sa în durerea ecsilului”, „… El a muritu pe pămentu streinu, unde póte nu a avutu nici unu preotu la patulu seu de agonie…”, „… eternitatea se deschise pentru elu pe pământu streinu” sau „Trimeteți cerurilor străgătele voastre de durere și implorați de la sufletul lui Alessandru Cuza se roage Providența pentru Țara și poporul Român care l-au iubit atât de mult”, sunt câteva extrase din unele articole apărute după ce s-a anunțat decesul fostului domnitor.

Éra-și o scire trista! Anunțul despre moartea lui Alexandru Ioan Cuza, în Familia, 1873

Un eveniment „ce nu poate rămâne o chestiune de viață privată”

Nefericitul eveniment a fost intens dezbătut în publicații din vremea respectivă – „oricâte rețineri ar exista, înmormântarea unui fost om de stat nu poate rămâne o chestiune de viață privată”, comenta istoricul Andi Mihalache. Acesta afirma:

Dacă nefericitul deznodământ s-ar fi produs în ţară, şi nu peste hotare, după şapte ani de exil, cu siguranţă că ştirea nu ar fi provocat atmosfera apăsătoare, instalată imediat ce presa şi Monitorul Oficial confirmau decesul, două, respectiv trei zile mai târziu.

Irevocabilul producându-se, opinia publică selecta acum toate circumstanțele agravante, toate ingredientele necesare unei vinovății colective. Altfel spus, se contura imaginea unui conducător care făcuse numai bine și fusese răsplătit numai cu rău: reformator altruist, neatașat de putere, foarte popular printre oamenii simpli, printre țăranii împroprietăriți de el; înlăturat însă de la tron printr-o conspirație și mai ales prin trădarea armatei, al cărei părinte se considera; surghiunit printre străini.

Cuza și țăranii

„Țăranii formau poporul «autentic», necorupt, păstrător atemporal al trăsăturilor și calităților neamului”, în viziune romantică, scria istoricul și adăuga:

Astfel ne explicăm și acele legende în care domnitorul umbla prin țară deghizat în straie țărănești, făcând dreptate sătenilor ori de câte ori îi stătea în putință.

Cum se întâmplă în cazul unor „personaje notorii”, „presa și întreaga societate se străduiau să empatizeze cu ultimele lor clipe, cu ultimele dorințe, gesturi, cuvinte”,

Alexandru Cuza, litografie de Carol Popp de Szathmari, 1863 | Colecția Muzeului Național Cotroceni

„O știre de presă, un fapt divers”

Pe lângă acestea, s-a comentat și despre „impietatea celor care, la 1873, nu se arătau prea impresionați de moartea lui Cuza”. Istoricul Andi Mihalache nota:

Existau, într-adevăr, indicii care justificau ideea că cei de la putere tratau decesul fostului șef de stat doar ca știre de presă, ca fapt divers. Bunăoară, în ziua de 5 mai, când informația era publicată în „Românul”, sensibilizând întreaga țară, bucureștenii s-au arătat iritați de fastul cu care Carol întâmpina un oaspete neoficial…

[…]

S-au mai adăugat, ulterior, anunțul mult prea sec din Monitorul Oficial [Într-un chenar negru, însoţit de o cruce scria: „Dupe uă depeşă venită de la Heidelberg, s’a primit trista scire despre încetarea din viéţă, în acel oraşiu, a fostului Domnitor Alexandru Ioan I. Resturile ilustrului repaosat se vor aduce în curend în ţeră, la moşia Ruginósa“; de fapt, „zgârcenia relatării și sărăcia stilistică a anunțului mortuar se conformau unui formular tipizat”], apoi hotărârea guvernului, din care cel puțin trei membri […] fuseseră colaboratori ai lui Cuza, de a nu declara doliu național și de a nu organiza funeralii de aceeași anvergură.

„Nu ştim dacă tonul funebru al presei reflecta cu adevărat starea de spirit a cetăţenilor ori dacă ziariştii se străduiau să creeze o atmosferă corespunzătoare. La fel, nu ştim câtă pioşenie se afla în spatele apelurilor la tristeţe generală şi câtă dorinţă de a folosi moartea lui Cuza pentru propaganda anti-carlistă”, menționa Andi Mihalache.

Suspiciuni și antiteze

„Istoriografia perioadei comuniste a subliniat din răsputeri aceste lucruri, pentru a face antiteza dintre imaginea bună a domnului pământean și reaua credință a «neamțului»”, preciza istoricul Andi Mihalache. S-a spus că „trupele de dorobanți avuseseră misiunea să supravegheze gările, pentru a împiedica manifestările de simpatie față de fostul principe”. Acesta completa:

Ținând cont că autoritățile fuseseră totuși acelea care incluseseră în protocolul funeraliile venirea ministrului de război și prezența trupelor care să dea onorul, ideea reprimării gesturilor de simpatie nu ni se pare credibilă.

[…]

… s-a tot vorbit de o rea credinţă a autorităţilor, dornice să împiedice participarea ţăranilor la înmormântare: „… locomotivele drumului de fer şuerau în tóte părţile de pre la 5 ore, aducând rânduri-rânduri trenuri încărcate de public.[…] Ţerani erau prea puțini. Unul dintr-înşii, venit din Teleorman, istorisea în mijlocul unei grupe, cum a putut ajunge până la Ruginoasa numai el singur, făcându-se nevădzut şi lăsând în drum, pre mânele agenţilor administrativi, pre alţi veri-uă noue înşi cu care plecase…“.

O delegaţie ţărănească fusese sechestrată la Dorohoi circa patru ore, iar o alta, compusă din 30 de inşi, fusese împiedicată să sărute sicriul. Înclinăm totuşi să credem că aceste şicane nu erau consecinţa unui ordin expres, ci rezultatul excesului de zel al unor factori locali. De altfel, atmosfera încărcată de emotivitate şi regrete predispunea la felurite suspiciuni și multiple antiteze între trecut și prezent.

Alexandru Ioan Cuza, arhiva revistei Istorie și Civilizație / Galeria portretelor

„A părut o sfidare”

Despre „ceremoniile în concurență”, cea funerară și cea princiară, din 10 mai, istoricul nota că ritualul zilei de 10 mai era „optimist, regenerând societatea”, în vreme ce „scenografia comemorărilor îi obliga pe români să conştientizeze cât de mult au pierdut, îndemnându-i, în compensaţie, să fie mai atenţi la felul cum îşi onorează valorile”:

Domnia lui Carol fiind atunci la începuturile ei, să recunoaştem, cam dificile, incongruenţele nu puteau lipsi. Mai precis, în mai 1873, preocuparea pentru celebrarea, fără nici o reţinere, a zilei de 10 mai ca zi naţională nu se înscria decât în seria strădaniilor de încetăţenire a noii dinastii, dar intra într-un conflict involuntar cu vestea morţii fostului domnitor.

Cum unii întreţineau bănuiala că oficialităţile voiau să facă neobservat tristul eveniment, pe motiv că ar mări popularitatea lui Cuza şi l-ar umili pe Carol, sărbătorirea zilei de 10 mai, într-o atmosferă marcată de aşteptarea trenului mortuar, a părut o sfidare, o prelungire a trădării de la 11 februarie.

Doamna Elena Cuza, litografie de Carol Popp de Szathmari, 1863 | Colecția Muzeului Național Cotroceni

Un schimb de depeșe și o altă controversă

Pe lângă acestea, a mai fost o altă controversă ivită, într-un schimb de depeșe, între Calinic, mitropolitul Moldovei, și Nifon, mitropolitul-primat al Ungro-Valahiei, amintită și de Constantin Bacalbașa, unde a fost redat întregul schimb de scrisori.

Calinic l-a invitat pe Nifon să ia parte la ceremonia religioasă de la Ruginoasa, însă acesta a refuzat, deși „toată lumea ştia că îşi datora ascensiunea tocmai fostului domnitor”.

O publicație a vremii blama atitudinea lui Nifon și îi reproșa „o lipsă totală de recunoștinţă pentru binefăcătorul său personal”.

„O revanşă simbolică faţă de episodul detronării sale”

Elena Cuza a revenit în țară la 13 (25) mai, iar corpul celui decedat a ajuns la Ruginoasa în 15 (27) mai, unde a fost înmormântat două zile mai târziu, la 17 (29) mai 1873. Despre întârzierea cu care a ajuns trenul funerar la Ruginoasa, istoricul Andi Mihalache nota:

Atenţia dată intrării în ţară a trenului funerar era şi ea privită ca o recunoaştere tardivă a valorii defunctului, ca o revanşă simbolică faţă de episodul detronării sale. Chiar şi întârzierea cu care trenul a ajuns la Ruginoasa s-a datorat îndelungilor opriri prin gări, unde populaţia ţinea să îl onoreze pe Cuza, fie din gratitudine, fie din spirit de frondă faţă de noul regim.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol