Editia de Dimineata

În culorile soarelui: Meșteșugul popular ce „transformă oul în operă de artă”

„Înroşitul şi încondeiatul ouălor, meşteşuguri populare de un rar rafinament artistic, se îmbină cu numeroase credinţe şi obiceiuri precreştine.”

„Tehnica de înfrumuseţare cu motive zoomorfe, antropomorfe, fitomorfe, a ouălor jertfite la Paşte, simbol al divinităţii care moare anual, este numită încondeiatul ouălor”, definea etnograful Ion Ghinoiu meșteșugul popular ce „transformă oul în operă de artă”.

Folcloristul și etnograful Simion Florea Marian (1 septembrie 1847 – 24 aprilie 1907) scria, la începutul secolului al XX-lea, despre acest meșteșug: „Cel mai răspândit termin tehnic poporal pentru producerea acestui fel de ouă e «a împiestri» sau «a închiestri», iar în Transilvania «a încondia»”.

În jurul tehnicii încondeiatului, există, cum amintea Ion Ghinoiu, o bogată terminologie zonală. Printre cele mai populare denumiri, se află „ouă închistrite, împistrite, picurate, pictate, împuiate. Alte denumiri, precum ouă necăjite şi ouă muncite, se referă la chinul ouălor în timpul complicatului proces de încondeiere: desenarea cu ceară încinsă şi introducerea lor de mai multe ori în apă fiartă”.

Până la a deveni „o operă de artă, oul, substitut al divinităţii primordiale, e trecut prin tot felul de faze de lucru”. (Ion Ghinoiu) | Credit foto: Mira Kaliani

La Miezul Păresimilor

Până la a deveni o operă de artă, oul, „substitut al divinităţii primordiale”, e trecut prin tot felul de „faze de lucru”. Se începe cu alegerea ouălor proaspete, de obicei cele de găină şi raţă, mai rar de curcă şi gâscă – verificarea prospețimii se face prin scufundarea oului în apă, dacă e proaspăt se duce la fund, dacă nu, se ridică la suprafaţă.

În ziua de miercuri din mijlocul Postului de Paşte, numită Miezul Păresimilor, „se separă ouăle roditoare, bune pentru prăsilă, de cele fără rod, care vor fi vopsite sau încondeiate la Paşte”.

Se aleg apoi cele mai mari și mai frumoase, care au coaja groasă, netedă. Pentru a „prinde” vopseaua uniform, fără pete, se face degresarea „prin spălarea atentă a ouălor cu apă caldă la care se adaugă puţin oţet”.

Urmează, explica etnograful Ion Ghinoiu în Zile și mituri, „aşezarea ouălor în poziţie orizontală într-un vas cu apă pentru a alege bula de aer pe margine, nu la capete”, după care fierberea „la foc domol, pentru a nu plesni coaja”.

„Cea mai frumoasă culoare albastră însă se produce din sămânță de floarea-soarelui, fiartă la un loc cu borș și piatră acră.” (Simion Florea Marian) | Credit foto: Mira Kaliani

Cele cinci culori

Vopselele folosite se obțin fie din plante, fie sunt produse de industrie chimică. Folcloristul și etnograful Simion Florea Marian a lăsat un bogat material despre plantele ce se foloseau pentru obținerea diferitelor culori.

Galbenul se obținea deseori „din scoarță sau frunză de pădureț acru”, iar roșul – „roșelele sau roșețele” – din „scoarță de arin roșu, scorțișoară, din băcan roșu și din pojarniță, despre care se crede că e stropită cu sângele Domnului nostru Isus Hristos și de aceea zeama ei e roșie”.

Scoarța de arin negru sau coaja de nuc erau folosite pentru a se obține culoarea neagră – „negrelele sau negrețele”. Din dediță (dedițel) sau din sămânță și simburi de floarea-soarelui se face verdele.

Albăstrelele se fac din dediță, floarea-soarelui, din sămânță de floarea-soarelui, plante ce erau fierte cu borș acru, în care se punea piatră vânătă: „Cea mai frumoasă culoare albastră însă se produce din sămânță de floarea-soarelui, fiartă la un loc cu borș și piatră acră”, menționa Simion Florea Marian.

De la lumânare și pană de gâscă la feleșteu

Uneltele tradiționale folosite la ornamentare erau chișița, „un bețișor subțire, rotund și lung ca de un lat de mână”, și feleșteul, „un simplu bețișor subțire și rotund”. Cât despre cele mai vechi unelte folosite pentru împistritură, Ion Ghinoiu menționa:

Cele mai vechi «condeie» au fost lumânarea, cu al cărui capăt încins la foc se desenau pe ou anumite semne, şi pana de gâscă care avea rolul cornului de ornat al olarului.


Ciobanul cu oile. „Numele popular al constelaţiei Lira, reper de orientare şi apreciere al păstorilor pe timpul nopţilor senine, este Ciobanul cu Oile. Ciobanul, personificat de steaua Vega, este urmat de turma oilor formată din patru stele. În momentul răsăritului constelaţiei pe timpul verii, ciobanii erau «dezlegaţi» să mănânce brânză în zilele de post. Constelaţia apare şi ca motiv ornamental pe ouă încondeiate.”
– Ion Ghinoiu, Zile și mituri


„Înfrumuseţarea prin vopsire şi încondeiere a ouălor la Paşte, substitute ale divinităţii primordiale, pentru a fi jertfite şi mâncate sacramental la sărbătorile pascale, este un obicei preistoric preluat şi de creştinism”. (Ion Ghinoiu) | Credit foto: Jacqueline Macou / Pixabay

„Desenurile” ce înfrumusețează oul de Paște

Simion Florea Marian a adunat o mulțime de „împietrituri sau închestrituri, adică desenuri” pe care le făceau femeile în Bucovina, „afară de brâul care se trage împrejurul și de-a lungul sau de-a curmezișul oului”. Printre acestea, crucea, vârtelnița și suveica, furca de tors, scara, roata carului, grâul câmpului, trandafirașul, cercelul doamnei, coarnele cerbului.

„Înfrumuseţarea prin vopsire şi încondeiere a ouălor la Paşte, substitute ale divinităţii primordiale, pentru a fi jertfite şi mâncate sacramental la sărbătorile pascale, este un obicei preistoric preluat şi de creştinism”, menționa etnograful Ion Ghinoiu și explica:

Ouăle se spală cu grijă şi se şterg cu oţet (se degresează pentru a prinde uniform vopseaua), se fierb la foc domol aşezate culcat în apa vasului şi apoi se introduc într-o baie de vopsea.

Până la sfârşitul secolului al XlX-lea vopselele se obţineau în exclusivitate prin diferite procedee, din plante, arbori şi arbuşti, flori, frunze, tulpini, coajă, rădăcini.

Reţetele de extracţie a culorilor (galben, roşu, albastru, verde şi negru) şi combinarea lor pentru obţinerea diferitelor nuanţe, variau de la zonă la zonă şi, uneori, de la sat la sat.

Culoarea principală a vopsitului cu plante era galbenul; cu excepţia albastrului, toate celelalte culori se obţin prin introducerea mai întâi a oului într-o baie cu vopsea galbenă. De altfel, cele mai vechi şi mai frecvente culori folosite sunt galbenul, culoarea Soarelui pe bolta cerului în timpul zilei, şi roşul, imaginea acestuia la răsărit şi apus.

Substantivarea şi feminizarea adjectivelor-culori (roşeală şi roşeaţă pentru roşu, gălbineală, gălbinarea, gălbineaţa pentru galben, verdeaţa pentru verde, albăstreala pentru albastru şi negreala pentru negru) indică haina frumos colorată a vopselei cu care femeia îmbrăca trupul oului.

Vechiul obicei de a oferi cadou ouă colorate

Despre semnificațiile oului de Paște, etnograful Ion Ghinoiu scria:

Oul este un substitut al divinităţii primordiale, înfrumuseţat (gătit) prin vopsire şi încondeiere în Săptămâna Patimilor, jertfit şi mâncat sacramental în ziua de Paşte.

Izvoare istorice şi arheologice certe atestă, cu multe secole înainte de Hristos, obiceiul de a se face cadou ouă colorate la marile sărbători sezoniere, în special la Anul Nou: la sărbătorile de primăvară, vechii perşi îşi dăruiau ouă de diferite culori; tinerii romani îşi trimiteau ouă vopsite în roşu, împreună cu alte cadouri, la sărbătoarea zeului Ianus etc.

Apariţia frecventă a oului, în special a oului colorat, în ceremoniile antice de înnoire a timpului se bazează pe concepţiile lor cosmogonice care comparau universul cu oul generator de viaţă.

„După milenii de evoluţie a credinţelor şi ideilor religioase, românii înroşesc şi încondeiază ouăle primăvara, la sărbătoarea centrală a calendarului festiv creştin, Paştele.” (Ion Ghinoiu) | Credit foto: Mira Kaliani

„Românii înroşesc şi încondeiază ouăle primăvara, la Paște”

Creștinismul a preluat imaginea simbolică, astfel oul, colorat şi împodobit, a devenit „simbol al Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace”, preciza Ion Ghinoiu.

La început ouăle erau vopsite în culoarea galbenă, cum soarele strălucește ziua pe cer, şi în cea roşie, culoarea soarelui la răsărit şi la apus.

Ulterior, oamenii au început să le decoreze „cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel, cu motive astrale, fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe”. Etnograful Ion Ghinoiu explica:

După milenii de evoluţie a credinţelor şi ideilor religioase, românii înroşesc şi încondeiază ouăle primăvara, la sărbătoarea centrală a calendarului festiv creştin, Paştele.

Înroşitul şi încondeiatul ouălor, meşteşuguri populare de un rar rafinament artistic, se îmbină cu numeroase credinţe şi obiceiuri precreştine.

Pentru a juca rolul de substitut ritual al personajului sacru, oul este ales la Miezul Păresimilor, ziua de miercuri din mijlocul Postului Mare, este gătit (colorat şi încondeiat) în Săptămâna Patimilor, pentru a fi ucis, prin lovire violentă în cap (Ciocnitul ouălor) şi mâncat sacramental în ziua de Paşte.

Prin acest scenariu ritual, cei vechi credeau că timpul şi spaţiul înconjurător moare şi renaşte anual, împreună cu divinitatea adorată.

Tradițional, ouăle se vopsesc și se încondeiază în Săptămâna Mare. (Simion Florea Marian) | Credit foto: S. Hermann & F. Richter / Pixabay

„Se fac de aceea ca să fie mai frumoase”

Tradițional, ouăle se vopsesc și se încondeiază în Săptămâna Mare, „în special în Joia Mare, Vinerea Mare sau în Sâmbăta Paștilor”, dar de fiert cu deosebire în ultima zi înaintea sărbătorii, consemna Simion Florea Marian:

După ce s-au fiert și s-au șters, acuma se pun într-o strachină mare în care se păstrează apoi peste toate sărbătorile Paștilor, și anume, până ce se săvârșesc de ciocnit și de mâncat.

De ce doreau femeile să încondeieze câteva ouă la Paște – o întrebare ce are un răspuns dat de etnograful Simion Florea Marian în urmă cu mai de un secol:

Ouă împiestrite sau scrise se fac de aceea ca să fie mai frumoase și ca să însemneze pe dânsele nu numai lucrurile cele ce le sînt mai cunoscute, ci totodată și cele ce le plac mai tare.

Credit foto cover: Jacqueline Macou / Pixabay

Exit mobile version