27 septembrie 2021, 7:31

În Deltă cu Sadoveanu și o lecție «ca amintire»: „Am învățat că miracolele nu sunt transportabile”

„Parcă ne aflam într-un film din insulele oceanice, unde indigenii vin să transporte pe pământul lor necunoscut o mare căpetenie albă și suita sa. Sadoveanu dădea chiar impresia aceasta prin statura lui masivă, nasul de pasăre răpitoare, buzele subțiri…”

În primul număr din februarie 1936, în Însemnări ieșene, revistă de cultură fondată de Mihail Sadoveanu alături de poeții George Topârceanu și Mihai Codreanu și de medicul Grigore T. Popa, apărea un articol intitulat Oficiul de turism. Autorul, Sadoveanu, comenta despre „înlesnirea accesului la munte și la mare” pentru români care, astfel, „vor începe să-și cunoască țara […] și vor admira și ei muntele și marea noastră, potrivit unor cărțulii ce se vor întocmi în acest scop”.

A amintit, în câteva rânduri, și la ceea ce se aștepta să fie: „Îmi închipui că se vor face șosele bune și ospătării nu prea scumpe; că se vor dizolva la timp asociațiile de jaf la drumul mare; că fiscul nu se va amesteca prea mult, că polițiștii și vameșii vor deveni politicoși, că, în sfârșit, oamenii de afaceri se vor amesteca în aceste treburi nu cu intenția de a realiza cât mai multe milioane în cât mai puține zile”.

„Sentimentul minunii lui Dumnezeu mă făcea să uit că am îmbătrânit.” (Mihail Sadoveanu) ! Fotografie: La vânătoare, 1937 / Sursa: Arhiva MNLR Iași

„Sentimentul minunii lui Dumnezeu mă făcea să uit că am îmbătrânit”

A continuat apoi să povestească în felul lui:

Am văzut muntele și marea în toată splendoarea lor primitivă. […] În plăviile deltei ori în codrii din munte am cunoscut cele mai autentice singurătăți. […]

Anul trecut, am cercetat iarăși Vâlcovul. Unul dintre tovarășii cu care eram a propus să înaintăm până la gura Dunării în Mare. Mai făcusem odată excursia aceasta, cândva, acum acum douăzeci și opt de ani. Am revăzut cu plăcere grinduri și plăvii vechi, apoi vasul pe care ne aflam a plutut între lunci tinere, între ostroave noi de plaur. Se știe că Dunărea aduce la țărmul Pontului Euxin imense aluviuni. Și brațul Chilia, ca și celelalte guri de revărsare, e un ținut inextricabil de gârle, de păpurișuri și trestii, lunci de salcie, păduri de stejari. Toate păsările pământului își găsesc sălaș aici, sporindu-și an cu an cuibarele. Pe măsură ce li se întinde teritoriul, lupii și mistreții îl recunosc și îl iau în stăpânire.

În domnia lui Ștefan-Vodă Mușat, Chilia era cetate la Mare; acum a rămas la patruzeci și ceva de kilometri înlăuntru. Plaurul și grindurile înaintează astfel asupra ariei Pontului cam cu o sută de metri pe an. Deci după douăzeci și opt de ani aveam și eu o priveliște nouă. Sentimentul minunii lui Dumnezeu mă făcea să uit că am îmbătrânit. Dunărea îmi prezenta cotloane poetice, ostroave și grădini împrovizate proaspăt, în care înfloreau florile primăverii și cântau slavă divinității privighetorile acelui an.

Scriitorii, elevii și «marele scriitor»

Tot despre o excursie în Deltă făcută cu Mihail Sadoveanu și „vreo treizeci de scriitori” – printre care G. Călinescu, Camil Petrescu, Cella Serghi, Al. Cazaban, Geo Dumitrescu, Victor Tulbure – a povestit și Ovid S. Crohmălniceanu în amintirile lui deghizate.

Pe cheiul fluviului, pe unde trecea vasul, profesorii, anunțați din timp, i-au scos pe elevi „să aducă salutul lor marelui scriitor”:

Sadoveanu, în scurta sa de pânză militară verde închis, le făcea semn cu mâna.

Într-un sat de pescari îi așteptau „mai multe luntri rânduite una după alta, pe o mare întindere a brațului Sfântul Gheorghe”. Copii de școală, în haine de sărbătoare, își amintea Crohmălniceanu, stăteau „aliniați cuminte ca să dea onorul ilustrului autor din manualele lor”.

„Sadoveanu dădea chiar impresia aceasta prin statura lui masivă, nasul de pasăre răpitoare, buzele subțiri…” (Ovid S. Crohmălniceanu) | Mihail Sadoveanu, Sursa foto: Fototeca MNIR, via: Galeria portretelor

„O mare căpetenie albă și suita sa”

Localnicii au împodobit luntrile cu scoarțe și flori, ceea ce l-a făcut pe autorul amintirii să comenteze:

Parcă ne aflam într-un film din insulele oceanice, unde indigenii vin să transporte pe pământul lor necunoscut o mare căpetenie albă și suita sa. Sadoveanu dădea chiar impresia aceasta prin statura lui masivă, nasul de pasăre răpitoare, buzele subțiri, nelipsita scurtă verde întunecat și pălăria cu boruri largi, pleoștite, ascuzându-i sub o umbră deasă fruntea și ochii.

Lipsea colanul de flori petrecut în jurul gâtului ca semn de respect și prietenie din partea insularilor.

Încolo, spătos, solid, așa cum ședea pe scândura luntrii, ghemuit ușor, își întrecea cu un cap vâslașii, arătându-se fără dubiu drept Marele Șef.

„Nimeni nu îndrăznea să spună ceva, cuvintele sunând aici a profanare”

Luntrile „lunecau lin” și apa „abia clipocea, despicată de boturile lor ascuțite”, într-un „tablou monoton”, cu un orizont limitat din cauza stufului:

Am mers așa peste o oră, când canalul a sfârșit deodată într-un lac. Brusc ni s-a arătat în fața ochilor o priveliște incredibilă. A fost ca și cum înadins fusesem purtați printr-un lung coridor spre a avea la capătul lui o cât mai puternică surpriză.

Locul închipuia o oglindă perfect circulară de apă albastră verzuie, cu nuferi imenși albi. Jur-împrejur pe maluri, vegetația deasă filtra razele soarelui, ținând acest spațiu secret de splendoare într-o penumbră delicată. N-am văzut niciodată ceva mai încântător.

Totul era cufundat într-o liniște desăvârșită, pasagerii lotcilor, oricât ar fi fost ei de vorbăreți, amuțiseră. Nimeni nu îndrăznea să spună ceva, cuvintele sunând aici a profanare.

Sadoveanu, un familiar al locului acestuia paradisiac, ne condusese la el fără vreo prevenire, operând ca un veritabil magician. Se putea citi în regizarea amănunțită a actului o mică lecție de modestie artistică.

Cel mai strălucit pictor al naturii din literatura noastră ne dezvăluia modelele lui, părând a spune: descripțiile mele, oricâtă vrajă ar conține, nu se pot ridica la farmecul lor.

„Totul era cufundat într-o liniște desăvârșită, pasagerii lotcilor, oricât ar fi fost ei de vorbăreți, amuțiseră. Nimeni nu îndrăznea să spună ceva, cuvintele sunând aici a profanare.” (Ovid S. Crohmălniceanu) | Foto: Delta Dunării, Credit foto: Andrei Prodan / Pixabay

Milioane și milioane

Vegetația bogată și trestiile printre care se strecurau anevoie lotcile purtau, „printre frunzele verzi-albăstrii și florile galbene pătate cu violet”, ouă de pasăre. În număr „enorm”. Și cu străluciri tentante, după cum mărturisea Ovid S. Crohmălniceanu:

Milioane și milioane de ouă, oriunde ne aruncam privirile. De culoarea frunzișului care le proteja, dar cu mici puncte, aurii, negre ori roșietice. Am luat unul, ca amintire, și l-am învelit atent într-o batistă.

„Apoi coborau la cuiburi și îngăduiau lumii să mângâie iar peisajul”

A urmat un alt spectacol, cel cu „gâște sălbatice, adică numere incomensurabile”:

Cât noi ne uitam uluiți la cuibarul fantastic din trestii, luntrașii au reușit nu știu cum să-și dea semn între ei și să provoace simultan niște zgomote menite a speria gâștele. Deodată, mulțimea lor fără număr a umplut cu bătăi de aripi nervoase cerul. Erau atâtea păsări stârnite, că în jurul nostru s-a făcut aproape întuneric.

Scoteau țipete ascuțite, împânzând pentru câteva clipe văzduhul, apoi coborau la cuiburi și îngăduiau luminii să mângâie iar peisajul.

Și atâta a zis: «M-ai mâhnit!»

Din excursia în Delta, a rămas și o amintire tristă, redată de Crohmălniceanu:

Ultima parte a excursiei a constat din vizita unui ostrov cu pelicani. […]

Mergeam resfirați, câte doi-trei; undeva, zărind un grup mai compact adunat în jurul lui Sadoveanu, ne-am oprit. Ce se întâmplase? Al. Cazaban omorâse un cocor. Bătrânul prozator, din scrisul căruia Lovinescu reținuse ca notă diferențiată «răutatea», venise în excursie cu o pușcă de vânătoare. Nimeni nu știa unde și la ce o va folosi. Acum, se văzuse.

Pasărea albă cu aripile desfăcute, negre în vârfuri, zăcea însângerată la picioarele lui. Sadoveanu pusese o întrebare: voia să afle rațiunea actului criminal. Cazaban tăcea, rânjitor, Sadoveanu l-a măsurat cu silă din cap până în picioare și atâta a zis: «M-ai mâhnit!»

„Cel mai strălucit pictor al naturii din literatura noastră ne dezvăluia modelele lui, părând a spune: descripțiile mele, oricâtă vrajă ar conține, nu se pot ridica la farmecul lor.” (Ovid S. Crohmălniceanu) | Foto: Delta Dunării, Credit foto: Andrei Prodan / Pixabay

„Dar, dezolare!”

Finalul a fost legat de acel ou luat de povestitor „ca amintire” din cuibarul lui și în care viața ce se pregătea să fie nu a mai fost vreodată:

Pe tot drumul de întoarcere, ferisem oul adus din Deltă, ca nu cumva să se spargă. La București l-am scos cu mare grijă. Era chemat să servească drept dovadă incontestabilă a minunilor pe care mi-a fost dat să le văd.

Dar, dezolare, oul își pierduse înfățișarea mirifică. Arăta prăfuit, sclipirea culorii îi dispăruse, punctele aurii se stinseseră, erau acum niște pete mici negre. Am învățat că miracolele nu sunt transportabile.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.