19 august 2022, 9:05

În iarba caldă încă de soare, „un gând stăruie, plutind peste toate: pentru mine anume cum va fi?”

„Aproape toată generația mea a trebuit să umblăm tot anul 1919 în veston militar, cu epoleții rupți, să mâncăm câte un capuținer pe zi și să locuim în mansarde abjecte câte trei într-o cameră.”

La 1 august 1916, Camil Petrescu, atunci în vârstă de 22 de ani, s-a înrolat și a făcut parte din Regimentul nr. 22 Infanterie, cu gradul de sublocotenent. Rănit de mai multe ori, a revenit de fiecare dată pe front. În august 1917, sublocotenentul Camil Petrescu a fost dat dispărut. Luat prizonier și ținut într-un lagăr, a fost eliberat și a revenit în țară în aprilie 1918.

Despre perioada ce a urmat, Camil Petrescu amintea:

Demobilizat de pe front, literalmente fără nici un ban în buzunar, îmbrăcat pe jumătate cu o tunică militară, nu aveam nici unde să locuiesc și nu mâncam toată ziua decât niște pesmeți dintr-un sac mic pe care mi-l dăruise un prieten.

[…]

Aproape toată generația mea a trebuit să umblăm tot anul 1919 în veston militar, cu epoleții rupți, să mâncăm câte un capuținer pe zi și să locuim în mansarde abjecte câte trei într-o cameră.

Camil Petrescu în uniforma militară alături de un cunoscut, Aurelian Constantinescu | Sursa: Fototeca Muzeului Național de Istorie a României, via: Galeria portretelor

„Cine ar putea suporta șase-șapte sute de ciocniri de tren într-o singură zi?”

În timpul unui bombardament, un obuz a explodat în apropiere. Camil Petrescu a fost rănit și auzul i-a fost afectat sever pentru tot restul vieții.

În Ultima noapte de dragoste. Întâia noapte de război, primul roman al lui Camil Petrescu, publicat în 1930, prin eroul său nota: „Fiecare explozie ne năucește bătându-ne mereu țepi de fier, cu ciocanul, în urechi, și vuiește groaznic de metalic, ca și cum vagoane de tablă ar cădea de la etaj pe bazalt. O explozie de obuz e ca o ciocnire de trenuri. Cine ar putea suporta șase-șapte sute de ciocniri de tren într-o singură zi?”

„Când mi-am dat seama că nu aude bine, mi s-a strâns inima”

„Despre război și despre căsnicie nu poți să spui niciodată adevărul întreg”, spunea Camil, așa cum amintea Cella Serghi în cartea ei de memorii. Ea povestea:

Când mi-am dat seama că nu aude bine, mi s-a strâns inima. De ce se înfuria atât de ușor? Dar cât de repede îi trecea și ce greu e să-ți explici farmecul lui!

[…]

Nu era înalt și asta îl supăra poate tot atât de mult cât și surzenia. Avea un mers sacadat. Umerii înțepeniți, ochii apropiați, atenți, vrând parcă să audă cu ei și protestând permanent, vehement, împotriva a tot ce se întâmpla în jurul lui, în țară, în lume.

Camil Petrescu (stânga, în picioare) alături de un camarad de arme | Sursa: Fototeca Muzeului Național de Istorie a României, via: Galeria portretelor

„Aici totul se aranjează «în șoaptă», eu rămân veșnic absent”

În Notele lui, Camil scria la 28 iunie 1931:

Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare, pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc.

[…]

Nu mai am nici o perspectivă. Într-o țară în care oamenii sunt conduși numai de capriciul bestialității lor, nu pot spera nimic. Sînt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capitol de energie și atenție, cu care alții pot ceti un volum.

Aici totul se aranjează «în șoaptă», eu rămân veșnic absent. Nu pot cere nici o slujbă publică. Nu pot trăi din scrisul meu: piesele nu mi se joacă, romanul (n. Ultima noapte…) nu mi-a adus mai mult decât aduce atâta scris unui copist. Din ziaristică nu pot trăi.

Și apoi e necesar să trăiesc?

„Suferința devenise sursă de energie”

Despre deficiența ce l-a chinuit pe Camil toată viața, Cella Serghi scria:

Camil nu-și putea ascunde surzenia, dar ceea ce ascundea cu orgoliu era suferința pe care i-o pricinuia. Teama de ridicol era poate «drama secretă pe care n-a îndrăznit să o dezvăluie, focul secret care-l devora».

[…]

Mă simțeam ciudat de atrasă de această suferință și aveam naivitatea să vreau să-l ocrotesc.

Dar pentru Camil suferința devenise sursă de energie. E prezent peste tot, pe străzile orașului, în paginile ziarelor, la masa de lucru și în neobositul efort de a stârni atenția în jurul lui.

Carnetul de veteran de război al lui Camil Petrescu | Sursa: Muzeul Național al Literaturii Române

„Tot ce s-a scris mai subtil despre război în literatura noastră”

„Reci și patetice, placide și trepidante, fără sforțare de literatură, notațiile acestea dau o icoană mai reală a războiului decât atâtea descripții nobile și convenționale”, comenta Eugen Lovinescu despre partea a doua din romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste. Întâia noapte de război, volum apărut în 1930.

Despre acest jurnal de campanie, G. Călinescu afirma că reprezintă „tot ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre război în literatura noastră și ar sta cu merit alături de pagini străine strălucite”.

Istoricul literar sublinia că „nu avem de a face cu un reportaj de război” – așa cum susțineau unii că ar fi, un documentar – „ci cu o viziune personală a lui, cu un spectacol straniu, apocaliptic, de un tragic grotesc”.

„Când vrei să cucerești lumea…”

„Drama războiului nu e numai amenințarea continuă a morții, măcelul și foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaște altfel ceea ce cunoștea într-un anumit fel”, scria Camil Petrescu în primul său roman.

Soldații sunt morți de frică, se ascund pe unde pot, eroul, îngrozit, se vaită și el de dureri, un ofițer îi salută cu zâmbetul pe buze și cu „mațele scoase afară”, un plutonier zăpăcit de-a binelea îi adună pe soldați și le ține un discurs despre patrie. Sunt scene de pe front unde „lașitatea stă alături de acte de bravură”, cum spunea G. Călinescu, și unde „nici un fel de rană nu produce impresie” – „Cum vrei să fie la război? Când vrei să cucerești lumea…”, zicea eroul cătrănit.

La masa de scris | Sursa: Muzeul Național al Literaturii Române

Câteva fragmente din a doua partea a romanului Ultima noapte de dragoste. Întâia noapte de război de Camil Petrescu:

„Și acum eu deschid focul”

Gândul că la ora opt seara deschid focul, că în două ore, care totuși vor trece, așa cum au trecut de atâtea ori în viața mea, cum au trecut cum așteptam într-o gară, când așteptam la birou, cum aștepți după-amiaza o vizită, mă sfârșește ca o febră uscată. Faptul că voi năvăli, ca în cărțile de citire, împotriva unor tranșee înțesate de armata dușmană, că voi fi sub baraje de artilerie, mă uluiește, pare scris de o mână nevăzută.

De patruzeci de ani n-a mai fost război, cărțile de citire s-au oprit la pagina de la 77 și acum eu deschid focul. Mi se pare asta una dintre acele coincidențe ciudate, mari cât un orizont.

„glonț… baionetă sau explozie de obuz?”

Sunt fericit că nu mai atac cel dintâi și mă trântesc jos în iarba caldă încă de soare.

Mă gândesc la măcelul care va fi peste 30-40 de minute. Cranii sfărâmate de paturi de arme, trupuri străpunse și prăbușite sub picioarele celor care vin din urmă. Facle și urlete. Explozii de obuze care să doboare rânduri întregi. Știu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care-mi va sfâșia trupul. Și un gând stăruie, plutind peste toate, ca o întrebare: pentru mine anume cum va fi? glonț… baionetă sau explozie de obuz?

„Dar preferi să fie când ataci și nu când fugi”

E răcoritor ce sentiment de încredere îți dă superioritatea pe care ai tăi o au asupra inamicului. De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci și nu când fugi.

„Ei fac azi esența acestui peisaj”

– Gheorghidiule, cum o fi țara asta, când nu e război?

Ar fi simplu să ți-o imaginezi fără soldați, dar ei fac azi esența acestui peisaj, încât nu-l poți gândi fără ei, cum nu poți gândi a patra dimensiune în natură. Soarele e acum deasupra dealurilor, care poartă dreptunghiuri de pădure negre, golurile de topaz ale pășunilor și, ici-colo, vile verzi cu acoperișurile roșii de țiglă, care-ți dau impresia că ești în străinătate.

„Mergeți înainte că vin și eu”

Colonelul a obosit, se înăbușă, cu obrazul văpaie.

– Domnule colonel, nu-i pentru dumneavoastră urcușul ăsta… Lăsați-ne pe noi.

Gros și înalt, cu ochii albaștri și cu mustața plină, bălaie, i s-a înmuiat parcă și gura de nădușeală. Își rupe copcile de la guler:

– Mergeți înainte că vin și eu.

„Ne e dor…”

De la o vreme oboseala îmi dă ca un val de nebunie. De trei zile și trei nopți n-am dormit decât aseară, în șanțul șoselei două ore și azi după-amiază alte două. Acum picioarele nu mai găsesc nici măcar sprijin, în noroiul care alunecă sub ele, de parcă am cauciuc la genunchi. Aș vrea să mă las jos, să treacă peste mine bocancii camarazilor, copitele cailor.

[…]

Ne e dor de o noapte, două, de somn fără grijă.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol