Editia de Dimineata

În lada de zestre: „De la noi puțin, de la Dumnezeu mult”

„La argintăria Mariei Catacuzino se observă un lucru ciudat. Sunt cuțite, sunt linguri câte 12, două solnițe, tavă cu 12 zarfuri, străchioară de dulceață cu lingura ei, un buhurdar – dar nu-s furculițe.”

Asociată principiului feminin, multe veacuri lada de zestre a fost importantă nu doar ca piesă de mobilier. În Dicționarul de credințe tradiționale românești, Romulus Antonescu explica:

Existența ei traversează mai multe generații, moștenindu-se de la mamă la fiică, în ea fiind depozitate în special veșmintele tradiționale pe care le poartă mireasa la nuntă și, după aceea, unele piese fiind conservate aici pentru înmormântare.

„10 șiruri de mărgăritare; șase inele cu diamante, rubine, smarande…” | Credit foto: S. Hermann & F. Richter / Pixabay

„Diamanturi, rubine, smarande”

Când Maria, fiica marelui ban Pârvu Cantacuzino, „care avea case mari, adevărat palat”, cum scria istoricul G. I. Ionescu-Gion, s-a măritat în jurul anului 1772, zestrea ei a întrecut închipuirea. Deși tatăl ei nu mai trăia, i-a pregătit din timp darul de nuntă:

…un sor cu diamanturi, un ghiordan cu diamanturi, trei părechi de cercei, două cu câte un picior de smarand și una cu picior de zamfir și cu aripi de diamanturi; o țintă pe ișlice cu diamanturi; o pereche paftale cu diamanturi; 10 șiruri de mărgăritare; șase inele cu diamante, rubine, smarande; alte trei perechi de paftale, una de chihlibar, alta de sadef cu câte un robin la mijloc, alta de argint poleite; și patru sute de galbeni zermacupi pentru salbă, left și brățări.

„Lastră, atlaz, ghermesut”

Acestea erau „micile accesorii”, dar trusoul tinerei părea „chiar mai bogat decât al fetei lui Brâncoveanu”. Maria Catacuzino mai avea în lada ei de zestre:

21 de perne mari și mici, 4 plapome, una de lastră, alta de atlaz și două de ghermesut. Rufăria a fost albită și spălată în Țara Românească cu atâta măiestrie încât necunoscuții poeți ai poporului au cântat cu entuziasm bărbăția jupâneselor și negostoreselor cari au rufe albe «Ca și coala de hârtie / Când o dai din prăvălie / Logofeților să scrie».

Fără furculițe – Maria Cantacuzino a avut ca zestre „numai ce trebuia” | Credit imagine: Gordon Johnson / Pixabay

„Numai ce trebuia”

Fetei nu i-a lipsit nici argintăria, adică tacâmuri, vase, sfeșnice, și toate cele necesare, însă, observa G. I. Ionescu-Gion, a fost aici „un lucru ciudat”:

La argintăria Mariei Catacuzino se observă un lucru ciudat. Sunt cuțite, sunt linguri câte 12, două solnițe, tavă cu 12 zarfuri, străchioară de dulceață cu lingura ei, un buhurdar – dar nu-s furculițe.

Lipsa furculițelor are explicație:

Lucrul se explică prin faptul următor: nu se mânca cu furculița la noi până în secolul nostru (n. secolul XIX). Pârvu Cantacuzino n-a cumpărat decât ce trebuia: cuțite de tăiat și lingurile de sorbit ciorba.

Furculițe erau la domni și la boieri, dar nu le scoteau decât de ochii străinilor, cum a făcut doamna lui Mavrogheni la prânz, când a invitat pe Lady Craven la palat. Încolo, toți și toate mâncau cu degetele.

Aristocratul François Baron de Tott spune că la Constantinopole, în lumea cea mare a Fanarului, era o tânără fanariotă care știa să ia numai cu două degete măslinele din ceaunul pus în mijlocul mesei, cu atâta grație, cu atâta drăgălășenie, încât nu te puteai opri de a nu o admira.

Tot așa făceau și jupânițele noastre, mâncau cu degetele și, după fiecare fel de bucate, își spălau degetele în niște adorabile lighenașe de argint, puse alături de farfuria fiecăruia. În ele era apă căldicică, cu miros de iasomie și alături măhrămi de șters, cari te îmbătau cu mirosul lor de sulfină și levănțică.

Nu avea furculițe în zestrea ei, dar Maria Catacuzino a mai primit „caretă cu șase telegari cu hamurile cu alămuri, cuhnie cu șase telegari, cal de ginere cu șaua ferecată cu argint și cu raftul de argint, 30 de iepe, 2 armăsari, 30 de vaci, 20 de boi, 200 de stupi, 200 de oi, și 30 de suflete de țigani, cu moșii, case în București și 38 de pogoane de vie la Sărata”.

Din zestrea fetelor – Covoare, scoarțe și alte lucruri necesare la casa gospodarului | Credit foto: Mira Kaliani

Fata popii și zestrea ei, „toate cum se cade”

Cam așa era zestrea unei fete de boier. „Să nu credem însă că numai doamnele și boieroaicele purtau giuvaericale și alte scule”, preciza istoricul G. I. Ionescu-Gion:

Deloc; fetele de neguțători, de oameni cu dare de mână, de preoți, de moșnei aveau scule.

Tot el ne-a prezentat și foaia de zestre a unei fete de popă – „chip de seamă în istoria Bucureștilor, căci a zidit o biserică” – din anul 1711. Ea a primit:

O pereche de cercei de aur cu mărgăritare și cu robinuri; două inele de aur; bani de cap în valoare de taleri zece; o cunună de argint; șase șiruri de mărgăritare și zece șiruri de mărgean. Acestea ca giuvaericale.

Ca haine, fata popii are în foaia de zestre, o mintie de canavăț turunghiu cu limii de jder, cu zagaraua de samur, cu nasturi împodobiți în 12 mărgăritare; o altă mintie roșie tot de canavăț, blană de sandarac cu nasturi de sârmă; patru rochii de dimie; 10 ii, din care mai multe cusute cu mătăsuri.

La toate acestea, popa a mai pus în zestrea fiicei:

Un toc de tipsii de aramă, un toc de talere de cositor, două tingiri cu capace, două linguri de argint, un covor, o scoarță și iarăși așternutul și alte trebuincioase, toate cum se cade.

Foaia de zestre făcută de popă pentru fiica lui se încheia „cu legiuitele și niciodată uitatele cuvinte: «De la noi puțin, de la Dumnezeu mult».

Mire și mireasă, Colecție etnografică, Jina, Sibiu | Credit foto: Mira Kaliani

Lada de zestre și credințe din popor

Când tinerii însurăței porneau după zestrea făgăduită de părinții, nu era bine să se întoarcă din drum, ziceau oamenii din popor.

Mireasa obișnuia să pună în lada de zestre o păpușă, pentru ca „mirele să fie mut ca păpușa”. Se spunea că atunci când se răsturna din greșeală lada de zestre, era semn că acele fete aveau să se mărite curând.

Vasele de aramă ce erau păstrate pentru a se da zestre fetelor când se măritau erau ținute încărcate cu fasole, porumb și alte alimente, „ca să aibă fata noroc de băiat bun”.

Lada de zestre era văzută ca „echivalentul simbolic al miresei”, de aceea, când era ridicată în căruță, era bătută cu pumnii, la fel cum simbolic era bătută mireasa odinioară, pentru a-i stimula fertilitatea”, nota Romulus Antonescu.

Ornamentele de pe lăzile de zestre erau specifice zonei geografice, însă aveau o „semnificație feminină și aparțineau, prin mesaj, vieții și fertilității”. Pe unele se desenau rozeta solară, pomul vieții (axis mundi), precum și unele imagini antropomorfe stilizate, coarne și spirale prelungite, care „toate împreună simbolizează principii ale vieții și fecundității”, cum observa etnograful Ivan Evseev.

Ladă de zestre săsească, datată între sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea | Muzeul Etnografic Brașov, via cimec

Lada de zestre se ținea în „odaia curată sau odaia bună, la capătul dinspre picioare al patului, sau lângă peretele dinspre răsărit”.

Femeile în vârstă păstrau în lada de zestre obiectele necesare înmormântării și „călătoriei” spre lumea de dincolo:

Toate bunurile sunt rânduite sub o cruce veche din lemn; în partea dreaptă, într-un sertar anume croit, sunt puse «podoabele» (banii destinați celor nouă vămi, sticluța cu mir, cutia cu tămâie, un pachet cu lumânări, un calup de ceară pentru confecționarea lumânării «de stat», un pieptene, o oglinjoară, agrafe, mărgele, puțină pudră); sub sertar este pusă secera (cea care se va pune sub sicriu); în lungul lăzii, se așezau țesăturile necesare înmormântării, iar deasupra lor se punea «cămașa morții», din cânepă, neînflorată.

Se spunea că persoana care visa o ladă de zestre plină pleca într-o călătorie, iar dacă era o ladă goală visul era interpretat ca „stagnarea tuturor demersurilor și încercărilor ce se vor face”.

Exit mobile version