1 decembrie 2021, 3:27

În landou, prin Copou: „Sute de trăsuri zburau ușoare, ducând în ele frumusețile de elită ale orașului”

„Zgomotele, glasurile se alină încet-încet ori sunt acoperite de duruitul necontenit și nedeslușit a două șiraguri lungi de trăsuri, care se salută, se anină și se încurcă: iese târgul la Copou, ca să ia aer și să asculte muzica.”

„… din cât se știe, vechiul târg era așezat la poalele pădurosului platou Copou, a cărui margine sudică forma un mic promontoriu sau mai bine zis o insulă, în mijlocul unor mari pâraie, iazuri sau mlaștini”, povestea istoricul N. A. Bogdan în monografia lui dedicată orașului Iași, publicată la începutul secolului al XX-lea.

Cea mai veche zona a Iașului, unde „cândva a fost zidită Curtea Domnească”, era legată cu dealul Copou printr-o punte lungă, de lemn.

Prin oraș erau împrăștiate mai multe „case mari și palate, dar mai ales pe culmea Copoului, cea mai curată și mai aleasă suburbie a Iașului”, amintea istoricul.

De la bariera Copoului, mergând spre centru, se întâlneau „numai clădiri frumoase, curate și unele chiar impunătoare ca stil și mărime”:

Celelalte intrări în oraș dădeau o priveliște cu totul deosebită, și prea puțin plăcută unui călător străin care străbătea atunci mahalale de la marginea orașului, unde casele erau mici, construite haotic, împrăștiate care pe unde.

„La capătul Podului Verde, chiar înainte de bariera Copou, a fost ales locul pentru amenajarea unei grădini publice. Decizia întemeierii decurge din prevederile Regulamentului Organic (1830), ce avea în vedere astfel de modernizări.” (Sorin Iftimi, Rodica Iftimi) | Maxim Vorobiev, Intrarea în Iași pe la bariera Copou, c. 1830, Muzeul de Artă Iași / via Strada Carol I (Copou) – Memoria monumentelor ieșene, Sorin Iftimi, Rodica Iftimi

Pentru „loisirul orășenilor”

„Multă vreme”, scriau istoricii Sorin Iftimi și Rodica Iftimi, „Copoul – denumire căpătată în veacul al XVIII-lea – a fost doar un deal, aproape lipsit de vegetație, ce servea pentru loisirul orășenilor”.

Este singura colină, „între cele șapte coline ce înconjoară vechea capitală a Moldovei”, integrată în oraș.

Priveliștea, „un privilegiu al confortului propriu”

Incendiul din 1827 – „focul cel mare” – a distrus o bună parte din vechiul oraș și boierii ieșeni s-au văzut nevoiți să caute un loc mai sigur și mai plăcut pentru reședințele lor suficient de somptuoase. L-au găsit la marginea urbei, pe dealul Copoului.

Sorin Iftimi și Rodica Iftimi notau:

Copoul mai prezenta un avantaj pentru cei care locuiau aici în vremurile de odinioară: înălţimea oferea o frumoasă privelişte asupra oraşului vechi. Casele de aici aveau privelişte, «belvedere» (sau «vue», cum am spune astăzi). Reşedinţele boiereşti de aici îşi «anexau» imaginea oraşului ca un privilegiu al confortului propriu, ca un tablou bun de pus în ramă.

Înființată în timpul domnitorului Mihail Sturdza, Grădina Copou a fost amenajată pentru «loisir», în spiritul romantic al epocii. (Sorin Iftimi, Rodica Iftimi) | Portret Mihail Sturdza, Sursa foto: Nicolae Iorga, Domnii români după portrete și fresce contemporane, 1930 / MNIR, Galeria portretelor

Unde Vodă „se eglendisea”

Domnitor al Moldovei între iunie 1753 – februarie 1756, Matei Grigorie Ghica a făcut în dealul Copoului, „un frumos foișor, în stil turcesc”, unde „mergea Vodă de se eglendisea” (n. distra).

Tot acolo, făcea în fiecare an „halca” – cercul de fier din jocul turcesc numit gerid ce se executa călare, pe o câmpie întinsă, la care participau în jur de o sută de călăreți și consta în aruncarea din fuga calului, către adversar, printr-un cerc de fier (halcă) a unei sulițe/a unui băț, iar acesta trebuia să-l prindă. Celor abili care reușeau să prindă sulița le dădea „frumoase cumașuri” (n. stofe), „după om făcea și darul”.

Un loc domnesc pentru boieri

Între august 1758 și iunie 1761, Moldova a avut un alt domn, pe Ioan Teodor Callimachi (pe numele real, Ioniță Călmașul). Acesta, scria N. A. Bogdan, „ca să se îmbuneze cu boierii, le dărui lor, cât și rudelor sale, un mare loc domnesc de la Copou”. Condiția a fost ca aceștia să facă acolo „vii, grădini și acareturi”:

Atunci beizadelele întocmiră în grabă o grădină mare și frumoasă, punând în ea tot felul de copaci, și clădind un foișor foarte frumos, la care veni să petreacă toată Curtea; fiecare boier de asemenea și-a făcut câte un foișor pe acel loc – pe care probabil mai târziu, se înființă de Mihail Sturdza grădina publică de la Copou.

„… din cât se știe, vechiul târg era așezat la poalele pădurosului platou Copou, a cărui margine sudică forma un mic promontoriu sau mai bine zis o insulă, în mijlocul unor mari pâraie, iazuri sau mlaștini.” (N. A. Bogdan, istoric) | Iași, 1850, gravură, autor anonim / Sursa

Plimbări cu trăsura, pe alei

La 1832, domnitorul Mihail Sturdza a avizat documentul ce conținea un prim plan de amenajare. Sorin Iftimi și Rodica Iftimi menționau:

Grădina a fost amenajată pentru «loisir», în spiritul romantic al epocii: urmând stilul peisager, denumit şi «englezesc». Pe alei se puteau face plimbări cu trăsura, pentru comoditatea ieşenilor, ceea ce a asigurat succesul noului parc.

Grădina Copou, scria istoricul N. A. Bogdan, a fost înființată de Eforia orășenească pe la 1833–34, „pe locul Poștei vechi, amenajată cu arbori vechi de diferite esențe, florărie sistematică, două bufete, lămpi electrice cu arc, iar în mijloc este monumentul instituirii Regulamentului organic”.

Când „Iașii își schimbă găteala”

„Platoul Copoului este un întins loc de preumblare unde circulă echipaje și unde, vara, își dă întâlnire societatea elegantă”, menționa istoricul N. A. Bogdan.

Iar Alecu Russo povestea în Iași și locuitorii lui în 1840:

Dar când soarele se apleacă la orizont, când un aer mai răcoros urmează zădufului zilei, când unii băcani, nu atât din filantropie, cât pentru ca să-și cruțe marfa scoasă la vedere, stropesc pe dinaintea ușilor, atunci Iașii își schimbă găteala. Zgomotele, glasurile se alină încet-încet ori sunt acoperite de duruitul necontenit și nedeslușit a două șiraguri lungi de trăsuri, care se salută, se anină și se încurcă: iese târgul la Copou, ca să ia aer și să asculte muzica.

„O câmpie cu iarbă arsă, pe care roțile boierești întipăresc urme”

Încetul cu încetul, „boierimea a preferat Copoul, aristocraticul Copou, pe care această boierime nerecunoscătoare îl acoperă de un ridicol care trebuie să cadă numai asupra ei, pentru că se bucură de el fără să-l înțeleagă”, nota Alecu Russo și explica:

Copoul e o pajiște ușor înclinată, atârnată între râpa Cârligului și larga vale a Bahluiului, pe care o dominează măreț, oprind privirea asupra orașului, asupra colinelor înconjurătoare…

[…]

Mai mult lungă decât lată, această pajiște ține de partea de sus a târgului, apoi se întinde, întâi goală și neroditoare, și se pierde în păduri tufoase. Ca și gloriile în ruină, ori mai curând ca generațiile caduce ale societății noastre, care nu mai trăiesc decât din amintiri risipite, Copoul n-are nici umbrare mărețe, nici tufișuri singuratice, nici alei cotite; ci este o câmpie lungă cu iarbă arsă, pe care roțile boierești întipăresc urme numeroase seara.

Și toată această simplicitate, la sfârșitul zilei, când obișnuiții se plimbă în grupe izolate și când vântul aduce miresme de flori și parfumuri trecând prin părul frumoaselor noastre cucoane, când lumina îndoielnică se amestecă cu azurul sombru al munților și răspândește aerul acela de voie bună și de poezie cu neputință de exprimat, semănând cu energia unui om pe moarte, ale cărui puteri sporesc în clipa când au să tacă pentru totdeauna, Copoul își ridică parcă glasul și murmură imnurile nopții în domoala mișcare a caleștilor vieneze, care-și măsoară umbletul după pasul pietonilor.

Copoul, care împărțește pe șesul lui vanități, pretenții ridicole, antice și moderne, oameni mari și boierime, femei cu sufletul înfocat și celebrități ale zilei — este rând pe rând poetic, suav, tablou de moravuri, îmbrăcat cu haina bizară, care poate sluji de cheie caracterului național.

Iașii la 1900: „Grădina Copou avea pe atunci cu totul altă înfățișare”. (Rudolf Suțu) | Iașii la 1880, din volumul Iașii de odinioară, 1923, Rudolf Suțu

Un teatru, o arenă! „Și câtă caricatură, Doamne sfinte!”

Dar Copoul mai avea ceva pentru tinerii acelui timp, pentru „cucoanele urâte sau frumoase”, pentru toată acea societate dornică să epateze:

Dar pentru cea mai mare parte, Copoul este teatrul unde tânărul debutează în lume, sentimental culcat într-o elegantă caleașcă, cu obișnuita țigară în vârful buzelor, cu mâna sprijinită alene pe bastonașul elegant, și arătând trăsurilor care se încrucișează cel întâi pantalon al său, croit de dl Ortgier, croitor de Paris, pălăria vieneză de la magazinul Mecouli et Comp., ori de la frații Bogus, așa-zise pălării venite de la Paris, după anume comandă.

Copoul mai este arena în care cucoanele noastre, mari și mici, tinere și bătrâne, urâte ori frumoase, se întrec în strălucirea toaletelor. În sfârșit, e Tuileriile, Câmpiile Elisee, pădurea Bouloniei, bulevardele Iașilor.

Ce de-a mai toalete proaspete, ce de-a fețe gingașe, ce de-a mai femei grațioase, ce de-a cochete, și câtă caricatură, Doamne sfinte!

„Priveliștea era răpitoare”

Rudolf Suțu (27 iulie 1880 – 27 mai 1949) evoca Iașii „de altădată”, de la 1900, și scria despre grădina Copou, „care avea pe atunci cu totul altă înfățișare”. El povestea:

Pe atunci, Iașul era un focar de activitate continuă.

[…]

Vara, pe timpul plimbării de seară, câmpul de la Copou prezenta un aspect magic. Sute și sute de trăsuri particulare, trase de cai ce valorau câte 500, 1000 și 2000 de galbeni perechea, cu harnașamente bătute în argint, zburau ușoare pe dealul Copoului, ducând în ele frumusețile de elită ale orașului. Priveliștea era răpitoare. Landourile, tilburile, faetoanele și printre ele călăreți militari, civili și amazoane, lunecau misterios în amurg

„Teiul lui Eminescu i-a adus Copoului netăgăduita celebritate.” (Sorin Iftimi, Rodica Iftimi) | Teiul lui Eminescu, imagine de arhivă, via Wikipedia, domeniu public

În Copou, „cel mai vechi monument de for public din Moldova”

În Grădina Copou, se află și „cel mai vechi monument de for public din Moldova”, Obeliscul Leilor, cunoscut şi ca „Monumentul Regulamentului Organic”. Piatra de fundaţie a fost pusă în 1834, dar monumentul a fost realizat pe la 1841, așa cum precizau istoricii Sorin Iftimi și Rodica Iftimi.

În apropiere de obelisc, se află „venerabilul” tei, cunoscut ca Teiul poetului Mihai Eminescu, deoarece se spune că deseori poetul ședea și medita la umbra acestui tei. „Simbol al romantismului din secolul al XIX-lea”, scriau Sorin Iftimi și Rodica Iftimi, „Teiul lui Eminescu i-a adus Copoului netăgăduita celebritate”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.