CITIRE

În luna când se reîntoarce primăvara, pe dealuri ș...

În luna când se reîntoarce primăvara, pe dealuri și în suflete

În martie, iarna e trasă înapoi și primăvară e împinsă tot mai în față. Ceva ne trage înapoi și pe noi și ceva ne împinge înainte,  scria Jean Hersey. Trăim în ritmul anotimpurilor, al lunilor ce sunt mereu aceleași și de fiecare dată altfel. Aș putea defini martie ca luna speranței. A perspectivei, a unei noi șanse. Și, cum mai spunea Charles Dickens, martie e luna cu acele zile când soarele strălucește fierbinte și vântul rece bate, e acea lună când în soare e vară și la umbră e iarnă.

Martie îmi pare o lună a începutului – poate pentru că, în vremea romanilor, primă lună a anului începea cu primăvară, în martie. Pare o lună a emoțiilor, cu mulți oameni creativi, visători, pasionați de cuvinte. Să ne reamintim de câțiva dintre cei interesanți născuți în luna martie.

Margareta Pogonat | Sursa imagine: ziarulmetropolis.ro

Margareta Pogonat, cu grație și creativitate

Născută în Iași, la început de martie, în anul 1933, Margareta Pogonat a îndrăgit scena din copilărie. Bunicul ei patern, Petru Pogonat, a fost jurist și om politic, numit prefect al județului Iași și primar. Tatăl ei, de profesie tot jurist, a fost și ofițer, ucis de altfel în război. Mama ei, pe numele adevărat Anastasia Ferichidis, a fost o cunoscută actriță în acea vreme.

În 1959, la 26 de ani, Margareta Pogonat a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București. A jucat pe scena mai multor teatre din țară și a predat studenților de la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București pe care i-a învățat să fie creativi și fie mereu conștienți că munca de actor implică sacrificii.

Elocvența interpretării fiecărui rol i-a adus aprecierea publicului. Filmele în care a jucat au făcut-o celebră, cucerind cu grație, frumusețe, inteligență și ușurința de a intra în pielea personajelor. Și-a făcut debutul cinematografic în 1957, cu rolul Uliana din Pasărea furtunii. A fost Anda în Meandre (1967), apoi Livia, o doctoriță hotărâtă să dovedească nevinovăția iubitului ei din tinerețe, din filmul Zestrea (1972), rol pentru care a primit premiul ACIN. A fost și mama lui Pistruiatul, însă, cum spune Irina Margareta Nistor, „va rămâne pentru totdeauna în memoria cinefilului român ca soţia înţelegătoare, iubitoare, răbdătoare şi rafinată a lui Caratase, din Actorul şi sălbaticii (1974), a lui Toma Caragiu, din filmul de neuitat şi de neratat  al lui Manole Marcus”.

În 1959, și-a făcut debutul pe scena teatrului în Două lozuri, alături de Grigore Vasiliu-Birlic. A jucat și în filmul Pope Joan din 1972, alături de Liv Ullman, Franco Nero, Olivia de Havilland.

Mircea Eliade| Sursa imagine: Radio Iași

Mircea Eliade, când viața se schimbă în mai puțin de jumătate de ceas

„Păunii se găsesc pretutindeni în Jaipur și te întâmpină din gară cu frumusețea lor sacră, albastră, mândră. În parc se numără cu sutele, pe toate crenelurile, prin toate boschetele, pe pajiște, peste tot. Aștepți seara privindu-i, fără nerăbdare. Te obișnuiești repede cu Jaipurul. Sub ochii tăi viața se schimbă în mai puțin de jumătate de ceas.” – India, Mircea Eliade

În luna lui Marte s-a născut și Mircea Eliade, în anul 1907, în București. A debutat la 21 de ani cu autobiografia Romanul adolescentului miop. Din dorința de a trece dincolo de granițele culturii franceze, ce domina epoca, a învățat italiana și a călătorit în Italia, unde l-a întâlnit pe jurnalistul și romancierul Giovanni Papini.

După cultura italiană, filosofia indiană a fost a doua mare pasiune a lui Eliade. În urma unei burse obținute, a studiat sanscrita și yoga, în Calcutta, după care a revenit în București unde și-a dat doctoratul cu o lucrare despre yoga. În 1933, a publicat unul dintre cele mai cunoscute romane, care a devenit extrem de popular, Maitreyi, o poveste inspirată din experiențele trăite în India.

Din 1957, s-a stabilit în Statele Unite, la Chicago, unde, ca profesor universitar, a predat istoria comparată a religiilor.

A murit în aprilie 1986, la Chicago, și a fost incinerat.

Ion Barbu | Sursa imagine: Gorjeanul

Ion Barbu, poetul matematician sau matematicianul poet

Acolo unde geometria devine rigidă, poezia oferă orizont spre cunoaștere și imaginație, obișnuia să spună Ion Barbu.

Matematicianul Dan Barbilian și poetul Ion Barbu au trăit într-un echilibru natural. Născut în 19 martie 1895, la Câmpulung, a studiat matematica la Facultatea de Științe din București, între anii 1914 – 1921, o perioadă fiind nevoit să-și întrerupă studiile pentru a face stagiul militar în timpul războiului. A studiat apoi și la Berlin, iar în 1929 a obținut doctoratul. În 1942, a devenit profesor titular de algebră la facultatea unde a fost și el student.

A debutat ca poet în urma unui pariu pe care l-a făcut cu colegul lui de liceu, Tudor Vianu, cu care va păstra toată viața o prietenie deosebită. Erau într-o excursie când i-a spus lui Tudor Vianu că va scrie câteva poezii și atunci au făcut un pariu – evident, Tudor Vianu a pariat că nu va fi în stare să scrie o poezie. În 1919, Dan Barbilian a început colaborarea la revista literară a lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. La sugestia lui Lovinescu, și-a luat ca pseudonim literar numele bunicului său patern, Ion Barbu.

„Gasteropozi!

Mult-limpezi rapsozi

Moduri de ode

Ceruri eșarfă

Antene în harfă:

Uvedenrode

Peste mode și timp

Olimp!”

Uvedenrode

Dinu Lipatti | Sursa imagine: Muzeul Național “George Enescu”

Dinu Lipatti, un trecător cu geniu

Pianist și compozitor, Dinu Lipatti s-a născut în 19 martie 1917 la București. Tatăl lui, deși diplomat, era pasionat de muzică și cânta la vioară, iar mama lui, Ana, a fost pianistă. În această familie ce trăia cu și prin muzică, micul Dinu, botezat chiar de George Enescu, și-a manifestat din copilărie înclinația spre muzică.

A fost elev al renumitei pianiste Florica Musicescu. Aceasta, cu tact și cu intransigență, i-a oferit o educație muzicală profundă și l-a ajutat să-și dezvolte talentul.

A intrat la Conservatorul de la București și, în 1934, a participat la un concurs internațional de pian, la Viena, unde a obținut locul doi. La 19 ani, și-a început cariera de pianist și a concertat în diferite țări din Europa, deseori alături de George Enescu.

Dinu Lipatti – Chopin Nocturne No2 op 27 in D flat Major

În 1943, s-a stabilit în Elveția unde a fost profesor de pian la Conservatorul din Geneva, dar a continuat și recitalurile de pian. La numai 33 de ani, boala l-a învins și Dinu Lipatti s-a dus, modest, la ceruri, așa cum a trăit. Pianista Clara Haskil spunea despre el: „Dinu Lipatti dă impresia că se jenează cu propriul său geniu”.

Alexandru Ioan Cuza | Sursa imagine: identitatea.ro

Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite

Născut în 20 martie 1820, la Bârlad, într-o familie înstărită, de vechi boieri, a avut parte de o educație pe măsură. A fost un politician talentat și unul dintre marii susținători ai unirii dintre Moldova și Țara Românească.

După un lung, complicat, obositor proces început în 1848, s-a realizat și unirea celor două principate. În 17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar după șapte zile și al Țării Românești.

În timpul domniei lui, dorința lui cea mai mare a fost ca România să intre în rândul țărilor occidentale – prin reforme și adaptarea societății la schimbările ce aduc progresul. Evident, conservatorii au făcut tot ce au putut să înfrâneze evoluția societății românești și le-a reușit excelent. Cu toate acestea, alături de cel mai apropiat colaborator, Mihail Kogălniceanu, a putut să inițieze mai multe reforme, în diferite domenii.

A abdicat în februarie 1866, cedând tronul în favoarea unui principe străin, așa cum a fost voința țării. Și-a petrecut restul vieții în exil, deși a încercat să revină în România ca persoană privată, cererile i-au fost refuzate de Consiliul de Miniștri.

A murit la 53 de ani, în Germania. A fost înmormântat inițial, așa cum a dorit, la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa; ulterior, rămășițele pământești au fost duse la Biserica Trei Ierarhi din Iași.

Costache Caragiale | Sursa imagine: Cultural – Bzi

Costache Caragiale, primul director al Teatrului Național din București

Născut în 29 martie 1815, la București, Costache a fost fratele mai mare al lui Luca, cel care va fi tatăl dramaturgului I.L.Caragiale. A fost actor, dramaturg și profesor de artă dramatică.

A debutat pe scena din București, iar în 1838 a plecat în Moldova – acolo a organizat primul teatru dramatic din Iași. A colaborat cu teatrele din țară, destul de puține la acea vreme, și a promovat și susținut talentați dramaturgi români, printre care Vasile Alecsandri și Costache Negruzzi.

Reîntors în București, a fost numit director al Teatrului Mare (Național) – a fost primul director al acestei instituții culturale.

A predat și la Conservatorul de Artă Dramatică unde l-a avut ca elev și pe nepotul lui, Ion Luca Caragiale. Acesta a debutat pe scena Teatrului Național cu piesa O noapte furtunoasă în ianuarie 1879, după doi ani de la moartea unchiului său, Costache Caragiale.

Nichita | Sursa imagine: Radio Romania Cultural

Nichita, ce faci tu, Nichita?

„A vorbi despre limba în care gîndești, a gîndi – gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. […] Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.”

Nichita îi spun toți cei care-i iubesc poemele, cuvintele, necuvintele. S-a născut în 31 martie 1933, la Ploiești, a făcut liceul din orașul natal și apoi Facultatea de Filologie din cadrul Universității din București.

„Nichita, ce faci tu, Nichita?”, m-a întrebat îngerul

În 1960, a publicat primul volum de poezii, Sensul iubirii, iar după patru ani apare O viziune a sentimentelor, volum premiat de Uniunea Scriitorilor.

„Nichita Stănescu se mișca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea știa ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea … doct, aș zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situațiilor, pentru a căror substanță tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă.” – Ștefan Augustin Doinaș despre Nichita


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.