20 iunie 2022, 12:56

„În Moldova, câte un doftor sau vraciu, se mai găsea doar pe la curtea vreunui domnitor”

„Acest domnitor vestit al țării a avut pentru uzul său personal un vraciu, sau medic, din Veneția, care își aducea medicamentele tot de acolo și ardea cu fierul roșu rănile căpătate în războaie.”

Leacuri băbești, descântece, vrăji. Vreme îndelungată, la acestea au fost nevoiți să apeleze, în caz de boală, oamenii din popor.

În 1901, în studiul Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea şi starea ei la începutul secolului al XX-lea, dr. Iacob Felix nota:

…mai întâi, bolnavul este căutat de babe cu buruieni și descântece, iar babele transportă germenele bolii din casă în casă.

După două-trei decenii, medicul George Ulieru constata nu fără stupoare că oamenii de la sate au rămas în mare parte credincioși leacurilor din vechime. Medicamentele prescrise de el unui copil bolnav au rămas neatinse, în schimb familia îl „oblojea în balegă”. O tânără țărancă nu i-a urmat recomandările, iar doctorul a găsit-o între viață și moarte, în timp ce „o babă îi descânta de smeu”.

Unele documente consemnau că Petru Rareș ar fi studiat medicina în străinătate și ar fi obținut chiar și diplomă. (N. A. Bogdan) | Ștefan cel Mare, Bogdan cel Orb și Petru Rareș, domni ai Moldovei, după fresca de la mănăstirea Dobrovăț / Sursă imagine: Domnii români după portrete și fresce contemporane, lucrare publicată în 1930 de Nicolae Iorga

„Un doftor, un vraciu”

Starea înapoiată în care s-a aflat Moldova a făcut ca știința medicală să nu aibă răgazul unei dezvoltări așa cum s-a petrecut în țări din Apus, a explicat chirurgul și publicistul Paul Anghel (31 octombrie 1869 – 4 aprilie 1937) într-un articol din revista Însemnări ieșene.

În Moldova, câte un doftor sau vraciu, se mai găsea doar pe la curtea vreunui domnitor, scria istoricul N. A. Bogdan în monografia Societatea Medico-Naturalistă și Muzeul Istorico-Natural din Iași, apărută în 1919.

Nevoia de medici și farmaciști a început însă a fi tot mai mult simțită în societatea moldovenească, iar primii au fost aduși din țările mai dezvoltate ale Europei. Aceștia, așa cum erau, au primit dreptul de a practica medicina alături de însemnate privilegii.

„Ardea cu fierul roșu rănile domnitorului”

N. A. Bogdan menționa că doar din epoca lui Ștefan cel Mare, veacul al XV-lea, apare amintit într-un document un medic italian:

Acest domnitor vestit al țării a avut pentru uzul său personal un vraciu, sau medic, din Veneția, care își aducea medicamentele tot de acolo și ardea cu fierul roșu rănile pe care Ștefan le căpătase în diferite lupte sau războaie.

În secolul al XVII-lea, un anume doctor Kohn e amintit la curtea lui Vasile Lupu. Unele documente, spunea istoricul, consemnau că Petru Rareș (1483 – 1546), de două ori domn al Moldovei, ar fi studiat medicina în străinătate și ar fi obținut chiar și diplomă.

În Moldova, câte un doftor sau vraciu, se mai găsea doar pe la curtea vreunui domnitor. (N. A. Bogdan) | Credit foto: Petra / Pixabay

„Cu vrăjitori, descântători, babe”

Cât despre cum se trata poporul în Moldova, N. A. Bogdan amintea aceleași practici „primitive”:

… prin vrăjitori, descântători, babe sau lecuitori empirici, fără nicio urmă de pregătire rațională sau științifică, cu toate că, în unele țări cu civilizații vechi, medicina era ridicată de mult la rangul de știință pozitivă și transmisă posterității prin anumite școli și opuri, bazate pe practica a nenumărate generații și veacuri trecute.

Din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, sunt menționați din când în când în documente din Moldova „unii vraci sau medici mai apți, în genere cam tot pe lângă curțile domnești, fără să se știe bine nici însușirile de merit, nici titlurile ce puteau avea acești doftori…”

La 1 ianuarie 1757, s-a dat în folosință în Iași spitalul „sfântul Spiridon”, printre primele unități medicale din Moldova și Țara Românească. După trei ani, sunt notate nume de doftori și spițeri, pe care N. A. Bogdan le-a prezentat:

Un Lochman, sas din Transilvania, al cărui nume și succesiune trăiește și astăzi, se găsește având spițeria sa, cu privilegii încă, în Iași; un Fotakide (Fotachi), «doctor al Curței Gospod (n. domnească)», capătă învoire domnească de a-și clădi o spițerie de piatră, chiar lângă poarta curții… fără însă a se ști cum, când și unde a studiat și a obținut titlul său de doctor în medicină, și al doilea, că el acumula în același timp și titlul sau capacitatea de spițer (farmacist).

Spițeria și crâșma

La 1778, Constantin Moruzi, domn în Moldova, a întemeiat în Iași „o spițerie de obște”, cu un doftor, „pentru căutarea tuturor locuitorilor”. După câțiva ani, într-un document din timpul altui domnitor în Moldova, Alexandru I Mavrocordat, se consemnează despre plata „doftorilor țării, a gherahilor (n. chirurgilor), a moașelor și a spițerilor”.

Spre sfârșitul veacului al XVIII-lea, în vremea lui Alexandru Callimachi, unui anume Alexandru Vernier i se acordă dreptul, cu diferite scutiri și privilegii, de a deschide „o spițerie și o crâșmă alăturată”.

„Obștea propriu-zisă, mai ales în vremurile de grozave epidemii, era redusă tot la concursul aproape iluzoriu al babelor și bărbierilor…” (N. A. Bogdan) | Credit foto: Daniel Waleczek / Pixabay

Medicul cu „diploma meritată”

Cel dintâi medic în Moldova „care credem a avut calitatea și diploma sa meritată, pe bază de studii sistematice, se pare a fi fost sasul Andreas Wolf”, menționa istoricul N. A. Bogdan. Acesta a fost adus din Transilvania în Moldova de mitropolitul Iacob Stamati, „cărui îi servi ca medic personal”.

Istoricul comenta:

Dacă domnitorii, mitropoliții, boierii și târgoveții avuți, puteau să se bucure în acele vremuri de îngrijirile unor atari medici și ale spițerilor privilegiați, cu toată instituirea chiar a unor doctori și spițerii «de obștie», obștea propriu-zisă, mai ales în vremurile de grozave epidemii, ce se țineau lanț aproape în țară în acele epoci, era redusă tot la concursul aproape iluzoriu al babelor și bărbierilor, care mânuiau fără nicio sinchiseală drogurile ce se vindeau pe atunci în toate băcăniile și crâșmele, ca «turta lupului», «chiclazuri», «sânge de nouă-frați», «piatră vânătă», având și drept orice instrumente chirurgicale doar foarfeca, cleștele pentru scos dinții și lanțeta.

„Mizeria cea mai adâncă…”

Din prima jumătate a secolului al XIX-lea, situația a început să se îmbunătățească, afirma istoricul. Înființarea unor școli și venirea unor „oameni culți” au făcut ca „lumina să pătrundă tot mai mult pe pământul Moldovei”.

Spitalul Spiridon, înființat de altfel „cu bune intenții”, era însă, pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, departe de ceea ce ar trebui un spital, după cum menționa medicul Wolf:

Cei care au nenorocul de a fi aduși aici în viață sunt scoși, de cele mai multe ori, morți. Căci nu numai că spitalul este prost întocmit, dar în privința mâncării și a medicamentelor care se dau acestor nenorociți, ba chiar ale acelora ce li se prescriu, regimul se arată absurd și înfiorător.

Nici mai târziu, pe la 1811, starea spitalului ieșean sfântul Spiridon nu părea mai grozavă, după însemnarea reprezentantului englez de atunci: „Mizeria cea mai adâncă nu poate îndemna pe bolnavi să încerce de a fi primiți în spital, unde instituția nu promite nicio reușită avantajoasă”.

„Vor fi datori a alerga cu sârguință la trebuințele și chemările nu numai ale boierilor, dar și la săraci și ticăloși…” (N. A. Bogdan) | Credit foto: Tom / Pixabay

„Să nu îndrăznească a prelungi mergerea pe a doua zi…”

În vremea celei de-a treia domnii în Moldova a lui Scarlat Callimachi, s-a dat acestui spital un buget din „Casa Doctorilor”, inclusiv pentru doftori, gherah și moașe.

Pentru acest personal medical, exista și un regulament în care li se preciza:

Vor fi datori a alerga cu sârguință la trebuințele și chemările nu numai ale boierilor, dar și la săraci și ticăloși, încât în orișicare ceas de noapte ori de zi vor fi chemați, să nu îndrăznească a prelungi mergerea pe a doua zi…

O elită în formare

Până în jurul anului 1830, în Iași s-a adunat „un număr simțitor de medici, farmaciști”, dar și chimiști, botaniști, chiar și câțiva ingineri, agronomi și arhitecți. Despre această elită în formare, N. A. Bogdan scria:

Toți acești oameni, posesori ai unei educații mai îngrijite decât a celor ce se găseau în țară înaintea lor, începură, făcându-și de altfel meseria, a răspândi între localnici cunoștințele lor mai înaintate, prin vorbe și diferite acțiuni. În situația aceasta, ei căutară, cum e și firește, să-și întrețină și să-și îmbogățească cunoștințele, după cum lucrul se practică în lumea cultă.

De aici până la înființarea primei societăți științifice din Moldova și Țara Românească, drumul a fost ceva mai puțin încâlcit.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol