30 noiembrie 2020, 9:11

În săptămâna când toate se luminează, încep să înflorească și să se înnoiască

Prima săptămână de după Paște este numită Săptămâna Paștelui, pentru că este după sărbătoarea pascală, și Săptămâna Luminată, pentru că „înviind în ajunul ei Domnul Isus Cristos, toată lumea a luminat-o prin învierea sa din morți”, dar și fiindcă în acea săptămână „toate se luminează, adică toate încep să înflorească și să se înnoiască”, scria folcloristul Simion Florea Marian, în studiile etnografice despre sărbătorile românești.

Săptămâna de după Paște a fost întotdeauna considerată una deosebită, „luminată”, și oamenii au celebrat fiecare zi, astfel, „se serbează întreagă pentru diferite boale, precum și pentru semănături, ca să nu le strice frigul, gerul ori grindina”.

Spiritul de împăcare între oameni se manifesta puternic în Săptămâna Luminată | Horă în Rusu Bârgăului, Bistrița Năsăud, anii 1930 | Fotografie: Kurt Hielscher

În spiritul împăcării

„Asemănător sărbătorilor de început de an, spiritul de împăcare între oameni, de iertare a pricinilor, de îngăduinţă faţă de cei din jur se manifesta puternic în «săptămâna luminată»”, spunea etnograful Ion Ghinoiu.

Vizitele, „umblarea cu pasca”, de a doua și a treia zi de la Paște, pe care cei mici le făceau celor mari – copiii la părinţi, nepoţii la bunici, fraţii şi surorile mai mici la fraţii şi surorile mai mari, finii la naşi –, stăteau sub semnul înțelegerii, generozității, îngăduinței, și, menționa Ion Ghinoiu, „aceeaşi atmosferă se prelungea şi în relaţiile extrafamiliale”.

Cei care aveau servitori, le dădeau voie acestora să stea la masă alături de ei, stăpânii, să mănânce din aceleași bucate, iar uneori li se acorda și „deplină libertate, adecă se lasă ca să se ducă de acasă unde voiesc și când voiesc, și nu li se poruncește nimic”.

„Este o copie a zilei de libertate acordate de romani slugilor, servitorilor şi sclavilor cu ocazia Saturnaliilor”, nota Ion Ghinoiu.

Despre acesta obicei a scris, la sfârșitul secolului al XX-lea, folcloristul Simion Florea Marian. Acesta l-a consemnat în Bucovina, însă se practică în toate zonele României.

Obiceiul de a duce pască rudelor apropiate datează, cum scria Simion Florea Marian, „tocmai de pe timpul Învierii Domnului. Căci precum umblau atunci creștinii și vesteau că Isus Cristos a înviat, așa obișnuiesc și în ziua de astăzi oamenii noștri a umbla cu pască a doua și a treia zi de Paști și a vesti și ei Învierea Mântuitorului.

Drept aceea, a duce sau a umbla cu pască pe la neamurile cele mai de aproape și a le vesti Învierea Mântuitorului este o datorie. O neîmplinire a acestei datine se privește ca o necuviință și detragere a cinstei, mulțămitei și supunerii ce se datorește celor mai mari”.

Junii brașoveni | Sursa foto: Ghid local

 

Serbarea junilor

Această serbare a feciorilor români din orașul Brașov se întindea în toată Săptămâna Luminată, obicei descris și de folcloristul Simion Florea Marian.

„A doua zi de Paști, toți junii, frumos îmbrăcați, se adună cam pe la ora 11 dimineața și, împărțindu-se în trei cete, și având fiecare ceată câte o bandă de lăutari cu sine, se duc pe la casele românești, unde se află fete, ca să adune bani și ouă roșii pentru masa junilor.”

În a treia zi de Paște, se adună pe un deal, „unde petrec și se veselesc, până seara”.

Cea mai însemnată zi este a patra din Săptămâna Luminată, adică cea de miercuri, când „junii formeză un conduct (n. convoi) mare și frumos”.

Dimineața, toți junii, „îmbrăcați cât se poate de frumos”, se adunau și porneau călare spre o luncă, unde, alături de localnici se încingea o petrecere până după-amiază. În jurul orei patru, se puneau toți „în ordine bună” și porneau în convoi spre oraș.

„În fruntea conductului merg mai mulți băieți călări; după aceștia urmează lăutarii, intonând un marș românesc, care însă de abia se poate auzi de nenumăratele împușcături; după lăutari urmează surlașii; acestora le urmează purtătorii de brazi împodobiți cu spumă de aur, cari după conduct se împlântă în pământ dinaintea porților, unde locuiesc conducătorii serbării, și aici rămân până se veștejesc cu totul.

După purtătorii de brazi, urmează junii, îmbrăcați toți într-o formă, având fiecare mai multe pistoale la brâu, pe cari le încarcă și le descarcă mereu spre cetate, iar în urma acestora vin o mulțime de călăreți și de căruțe cu femei vesele, și trecând astfel de partea despre apus a orașului, se duc pe un deal frumos, unde iarăși se veselesc cu toții până ce înserează.”

De joi și până la Duminica Tomii, prima duminică de după Paște, cea care încheie Săptămâna Luminată, junii brașoveni petrec, „se ospătează, se veselesc la auzul cântării lăutarilor și răsunetul pistoalelor”.

Duminică seara, se adună pentru ultima dată în Săptămâna Luminată, joacă hora și se despart până la o altă sărbătoare.

Dacă nu se respectă joile „cele rele”, oamenii credeau, printre altele, că pomii nu vor înflori și nu vor da rod în toamnă | Credit foto: Mira Kaliani

Joile „cele rele”

Joia din Săptămâna Luminată e numită Joia Paștilor, dar oamenii i-au mai spus și Joia necurată sau Joia rea.

Această joi, alături de joia din Săptămâna albă (cea de dinainte de intrarea în Postul Paștelui) și cea dintâi joi de după Rusalii, formează „o treime nefastă, nenorocoasă, fiindcă toate joile acestea sunt de asemenea natură, adică necurate și nepomenite”.

Joile dintre Paște, prima din Săptămâna Luminată și până la prima de după Rusalii, în total nouă, au fost numite în popor „joi verzi” sau „joile cele rele” și sunt celebrate și respectate mai ales de femei, „cu cea mai mare stricteță, nu se lucră nici la câmp, nici acasă”, nu torc, nu cos, nu fierb cămăși, anume „ca să nu le bată piatra pometurile și semănăturile, apoi pentru ca să nu se întoarcă ploile și să nu se facă secetă, precum și pentru rodirea pomilor și a semănăturilor”.

În funcție de zone, se spunea că cine serbează aceste joi e ocrotit „de tunete, trăsnete, grindină sau piatră și vifore”.

Oamenii aveau credința, mulți o au și azi, că le va merge bine dacă cinstesc aceste joi verzi, iar celor care lucrează le va merge rău. Unii spuneau că, în joia din Săptămâna Luminată, și în toate celelalte până la Rusalii, nu e bine ca omul să muncească pentru a fi ferit de boala cea rea, de amețeală, ca să „nu-l joace Nepomenita”, dar și ca să înflorească și să dea rod pomii.

În Apuseni, exista datina ca „bătrânii și fruntașii satului să se adune în Duminica Tomii, după prânz” în casa epitropului și hotărau împreună dacă „joile trebuie ținute”. Apoi mergeau cu toții la preot să-i aducă la cunoștință decizia și să-i afle părerea. După ce se lua hotărârea, se aplica apoi „cu cea mai mare sinceritate și severitate”.

Izvorul Tămăduirii de la biserica din Istanbul | Sursă imagine: Wikipedia

Izvorul ce tămăduiește

Tot în Săptămâna Luminată se sărbătorește, în ziua de vineri, Izvorul Tămăduirii, zi închinată Fecioarei Maria. Tradiția sărbătorii datează din vremea împăratului Leon I, care a domnit între anii 457 – 474, a unui miracol întâmplat când acesta era încă un soldat.

Povestea spune că, în timp ce se îndrepta spre Constantinopol, înainte de a ajunge în oraș, Leon a traversat o pădure unde i-a ieșit în cale un bărbat care, lipsit de vedere, i-a cerut să-i dea apă.

Leon a pornit să caute apă și atunci a auzit glasul Maicii Domnului care l-a îndrumat spre locul unde va putea găsi. A mers acolo și a dat de un izvor, de unde a luat apă și s-a întors la bărbatul nevăzător. După ce omul a băut și și-a răcorit fața cu apă proaspătă, și-a astâmpărat setea și, minune, a putut să vadă.

În timpul domniei, Leon a ridicat o bisericuță în locul unde a găsit izvorul cu apă tămăduitoare. Se spune că împăratul Iustinian I (527 – 565) era la vânătoare și a văzut mai multe femei în jurul unei capele. A întrebat ce este acolo, a aflat că e un izvor cu apă ce vindecă și a dispus atunci să se ridice o biserică mai semeață, cu materiale rămase de la Hagia Sophia.

După datina celor din Moldova, scria Simion Florea Marian, în această zi „preoții trebuie să scoată icoanele și să facă slujbe la câmp pentru ploaie și boale grele”.

În această zi, sunt sfințite apele și izvoarele și „cine bea apă și se spală în această zi pe părțile bolnave ale corpului, acela devine sănătos”.

Femeile nu spălau, nu coseau și nu începeau să lucreze ceva, pentru că, se spunea, acel lucru nu se termina niciodată.

Cu apă sfințită se stropeau semănăturile și pomii din livezi, ca să dea roade bogate.

În anumite locuri, femeile făceau în această zi pască și ouă roșii pe care, a doua zi, în Sâmbăta Tomii, le duceau celor morți și le așezau pe morminte, iar lângă cruce aprindeau o lumânare.

Lioara, jocul pe morminte, o întâlnire simbolică a sufletelor din Lumea de aici cu cele din Lumea de dincolo; județul Bihor | Imagine: G. Comanici / Ion Ghinoiu, Dicționar de mitologie română

Duminica Tomii – Ultima zi a Săptămânii Luminate

Este prima duminică de după Paște și încheie Săptămâna Luminată. Poartă numele apostolului Toma pentru că, în acea duminică Isus Cristos i s-a arătat acestuia pentru prima dată, după înviere.

Acesta, „îndoindu-se de cuvintele celorlalți învățăcei, ce-l văzură mai înainte pe Cristos, că a înviat din morți, zise că el, până ce nu va fi văzut în mâinile lui semnul cuielor, și până ce nu va fi pus degetul său în semnul cuielor, și până nu va fi pus mâna sa în coasta lui, nu va crede, din care cauză a și fost el mai pe urmă numit și Toma necredinciosul”.

Este o zi în care sunt cinstiți cei trecuți în neființă – în unele zone, este tradiția de a se pune ofrande pe ape curgătoare ce au menirea să șteargă din păcatele celor plecați.

Tot în Duminica Tomii se practica, în anumite zone, un dans funerar numit Lioara – jocul pe morminte –, jucat de obicei de fete în cimitirul satului, cu scopul refacerii echilibrului între Lumea de aici și Lumea de dincolo, spunea Ion Ghinoiu.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.