Editia de Dimineata

În seara cea misterioasă. Înnoirea anului, speranța începuturilor

„Înnoirea anului cuprindea ideea perfecțiunii începuturilor, a beatitudinii «vârstei de aur», motiv pentru care oamenii tuturor timpurilor așteptau cu nerăbdare sosirea noului an.”

Seara de Anul Nou, numită în popor și seara sfântului Vasile, este, „dintre toate serile de peste an, cea mai bogată în datine și credințe, cea mai misterioasă și totodată una dintre cele mai plăcute pentru poporul român”, nota renumitul etnograf Simion Florea Marian, în studiul Sărbătorile la români, publicat în 1898.

„În această seară, toată suflarea românească, începând de la copiii ce de abia pricep și rostesc câte un cuvânt, până la cel mai bătrân moșneag, își are partea sa de petrecere și bucurie”, scria Simion Florea Marian și prezenta datini și credințe de an nou, „îmbelșugate, atrăgătoare și încântătoare”, așa cum sunt și cele începute în ajunul Crăciunului.


Când iese la iveală tot ce are omul mai frumos. „Există o profundă influență morală în aceste anotimpuri periodice de bucurie… Ele scot la iveală… cele mai minunate sentimente de afecțiune și omenie ce există în firea noastră.”
– Sarah Josepha Hale, Traits of American Life, 1835 –


 

„„Abia a apucat să apună soarele după culmile dealurilor, și iată că poporul român, credincios obiceiurilor și reminiscențelor sale strămoșești, își începe ceremoniile sale superstițioase.” (Simion Florea Marian) | Credit foto: TizzleBDizzle / Pixabay

Lumina, usturoiul, uratul

În vremea înserării, „credincios obiceiurilor și reminiscențelor sale strămoșești”, poporul își începea „ceremoniile lui superstițioase”. Mai întâi, aprindea „o lumină de ceară curată”, pe care o lăsa să ardă toată noaptea lângă icoane, „anume ca să poată intra norocul în casă”.

Oamenii nu uitau nici de ușile și ferestrele casei, grajdurilor și șurilor pe care le ungeau cu usturoi; la fel cum ungeau, în forma crucii, animalele și, apoi, pe toți ai familiei. Nu e noaptea strigoilor, dar era credința străveche că, în acest fel, tot anul ce urma, familia, casa și gospodăria ar fi fost protejate „de Bată-l Crucea și de strigoi”.

La cumpăna anilor, cete de băieți umblau pe la case cu colindatul și cu plugușorul, „cântând, urând, pocnind din bice și strigând de răsuna tot satul”.


Cele mai frumoase colinde. „În dimineața zilei de anul nou, parcă ar fi dimineața și ziua fetițelor până la 12 ani. Ele, numai, colindă pe la toate casele, zicând: «Bună dimineața lui Sân-Văsiu»! De altfel, fetițele păstrează cele mai frumoase colinde și le cântă cu atâta drag și însuflețire, de crezi că-i toată lumea a lor.”
– Folcloristul muscelean C. Rădulescu-Codin în culegerea Literatură, tradiții și obiceiuri din Corbii-Muscelului apărută în 1929 –


„În unele sate, de revelion (1 ianuarie) se trăgeau totuşi clopotele pentru îngroparea anului vechi.” (Traian Herseni) | Credit foto: María / Pixabay

Îngropatul anului și aflarea ursitei

„Înnoirea anului cuprindea ideea perfecțiunii începuturilor, a beatitudinii «vârstei de aur», motiv pentru care oamenii tuturor timpurilor așteptau cu nerăbdare sosirea noului an”, scria etnograful Ion Ghinoiu în Sărbători și obiceiuri românești și amintea că acest ceremonial de „înnoire simbolică a timpului calendaristic”, la cumpăna dintre ani, era numit Îngropatul Anului – azi spunem Revelion.

În unele sate, după cum a scris într-un studiul sociologic Traian Herseni, era obiceiul ca, de revelion, la 1 ianuarie, să se tragă clopotele la biserici pentru „îngroparea anului vechi” și se colinda din nou, din casă în casă, „cu cântece speciale și urări de bine pentru anul care vine”.

În seara primei zile din noul an, fetele din sat, amintea și Simion Florea Marian, „unele mai tinere, altele mai bătrâne, unele mai istețe și mai frumoase, iar altele cum a dat Dumnezeu”, se strângeau în câteva case din sat unde urmau diferite practici, un fel de Vergel, pentru a afla ce le va aduce noul an, în mod special dacă se vor căsători și cum le vor fi soții: „urâți, bogați, frumoși, sănătoși, bolnavi, bătrâni, tineri”.


Bea și mănâncă, petrece și iubește. „În unele legende populare, între vârsta timpului calendaristic (zilele de la 1 ianuarie la 31 decembrie) și vârsta sfinților, există o corespondență uşor sesizabilă. Sfinții repartizați pe zilele calendarului popular sunt tineri, maturi și bătrâni, în funcție de norocul avut de aceștia la împărțirea sărbătorilor, mai aproape sau mai departe de Anul Nou. Cei serbați în preajma Anului nou sunt tineri, cei serbați la finele anului sunt bătrâni.
Astfel, Sfântul Vasile, pentru că a avut șansa să fie sărbătorit în prima zi a anului, apare în legendele populare ca un tânăr chefliu care stă călare pe butoi, bea și mănâncă, petrece și iubește. Treptat, simultan cu scurgerea timpului, sfinții se maturizează, pentru ca spre sfârșitul anului să domine generația sfinților-moși: Moș Crăciun, Moș Ajun.”
– Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, 2003 –


 

„Crede poporul că tot într-această seară se deschide cerul, și numai acei oameni îl văd când se deschide cari sunt foarte buni la Dumnezeu. Cei ce pretind a-l fi văzut deschizându-se spun că în acel moment e foarte frumos și strălucitor atât în cer cât și pe pământ.” (Simion Florea Marian) | Credit foto: Ulrike Leone / Pixabay

Când dorințele se pot împlini

„Există credința la români că, în nopțile marilor sărbători calendaristice, în mod special în noaptea dintre ani, se deschide cerul pentru o clipă, animalele din grajd prind grai și comorile ard”, scria Ion Ghinoiu în Zile și mituri. Se spune că oamenii, norocoșii care surprind acest moment – numai cei care îi „sunt dragi lui Dumnezeu” –, îl pot vedea pe Dumnezeu așezat la masa împărăteasă și înconjurat de cei mai apropiați sfinți.

Orice dorință a celui care vede cerul deschis poate fi împlinită:

„Se povesteşte că un bărbat, care pândea deschiderea Cerului stând cu capul afară scos pe fereastră, i-a cerut lui Dumnezeu să-l facă mai deştept. Dar, când a dorit să închidă geamul, capul nu i-a mai încăput prin cercevele. Bietul om a trebuit să aştepte până anul viitor, să urmărească iarăşi deschiderea Cerului pentru a-l ruga pe Dumnezeu să-l facă la fel de deştept așa cum a fost cu an în urmă.”

 

„O seamă de români din Bucovina, când merg să se culce, pun un pahar cu apă plin pe o fereastră, bat douăsprezece mătănii dinaintea paharului și apoi merg de se culcă.” (Simion Florea Marian) | Credit foto: Rudy and Peter Skitterians / Pixabay

 

Apa și norocul omului

Pentru a afla cum le va merge în noul an, unii umpleau câte un pahar cu apă neîncepută pentru fiecare membru din familie și așezau paharele cu apă pe o masă, sub icoane.

A doua zi, măsurau apa din fiecare pahar. În paharul celui unde se găsea apă „în spor”, adică cel care „își află paharul așa de plin că curge apa dintr-însul”, acela va avea noroc și un an bun în toate. Cei care își găsesc paharul „cu apă împuținată”, aceia „nu vor fi pe deplin fericiți în anul ce vine și cred ei că le va merge rău”.

 

„Sfântul Vasile e mare bețiv dar, altfel, e tare bun. El s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea o zi. Acesta i-a dat cea dintâi zi, Anul Nou. Bucuros, Sf. Vasile a luat un clopoțel și a legat la toartă o crenguță de busuioc și s-a suit la Dumnezeu să ureze. De aceea la Sfântul Vasile se urează.” (poveste din Moldova și Bucovina, Ion Ghinoiu, Zile și mituri) | Credit foto: Arek Socha / Pixabay


Strănutul și plăcinta cu răvașe. „La 1 ianuarie, de sfântul Vasile, dacă strănută un boier, i se oferă repede un pahar cu vin, iar domnitorul îi dăruieşte postav şi atlas pentru haine; strănutul trebuie să fie firesc, nu stârnit anume cu tutun sau altceva, căci dacă ar fi așa, în loc să primească daruri, acel boier ar fi luat în râs de toți ceilalți.
[…]
În aceeași zi se mai obișnuiește a se face și o altă ceremonie foarte curioasă, care aduce multă veselie nu numai domnului ci și comesenilor săi. Pentru încheierea ospățului este adusă o plăcintă mare făcută din foițe de aluat și în care au fost băgați cu meșteșug, în locuri diferite cincizeci de ughi (n: veche monedă maghiară de aur) sau țechini (n: veche monedă de aur, arabă sau italiană) și încă și diferite bilete, asemănătoare cu cele de loto, având scrise pe ele câteva cuvinte arătând un semn bun sau rău în acea zi de început de an. Și astfel, când domnul împarte plăcinta, unuia îi cade vreun ban de aur, altuia vreun bilet al cărui cuprins trebuie să fie citit cu glas tare de boierul căruia i-a căzut din întâmplare, ca de pildă: beție, îngâmfare, prefăcătorie sau fățărnicie, pretenții la tron etc. Și aceasta îi înveselește nespus de mult, cu atât mai mult cu cât domnul se folosește de acest prilej pentru a spune vreo vorbă de duh ca să sporească veselia.
– Anton-Maria Del Chiaro, Istoria delle moderne revoluzioni della Valachia, 1718, Revoluțiile Valahiei, ediția în limba română din 1929 –


Credit imagine cover: Gerd Altmann / Pixabay

Exit mobile version