13 iunie 2022, 14:30

În toate zările, pe toate câmpiile, un semn al sperării: „De ce nu-i totdeauna primăvară?”

„E timp de a se culege pe acasă și de a se adăposti la gura sobei în așteptarea altei regine mult mai atrăgătoare, Primăvara, care va detrona în curând pe bătrâna uzurpatoare. Sperare drăgălașă!… Ea ne face a răbda despotismul îngrozitor al iernii fără nici o încercare de răscoală în contra ei, căci orice manifestare răzvrătitoare ar luneca pe gheață și ar cădea sleită sub un număr înfiorător de grade de frig”, scria la 62 de ani, la sfârșitul anului 1883, Vasile Alecsandri, poetul născut în miez de vară, renumit printre contemporani pentru „vrajba” lui cu iarna cea nemiloasă.

Publicate ca Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, gândurile poetului retras la Mircești, admirator al peisajului hibernal de la fereastră, așezat comod lângă gura sobei, se abat de la „tiranica iarnă” pentru a visa la reîntoarcerea fermecătoarei primăveri:

Pădurile apar ca niște pete negre pe fondul alb al tabloului iernatic. Copacii desfrunziți au aerul de schelete pârlite în foc, și printre crengile lor zboară ciripind mulțime de păsărele, sticleți, pițigoi, vrăbii, ciocârlani etc., cătându-și hrana, pe când sub cerul nouros cârduri lungi de corbi fac manevre prevestitoare de vijelii. În toate zările, pe toate câmpiile se întinde o pătură albă ca o pânză pe un mort, iar pe drumurile dispărute sub zăpadă se văd mișcându-se încet sănii încărcate cu lemne de la pădure. Vitele par chircite, păsările zgribulite, și oamenii vineți la față. Iarna găsește o petrecere de artist lipind pe geamuri flori fantastice de gheață și vopsind cu culoare pătlăginie urechile și nasurile omenești. Ea simte mulțumire de a pune natura în suferință și de a face ca însuși aerul să pară tremurând de ger când privești fulgii spulberați de suflarea vântului.

Eu, amice, deși mare admirator al frumuseților Iernii, splendide la lumina soarelui și fermecătoare sub razele lunii, mă feresc de contactul ei prin întrebuințarea unui număr, ajuns a fi legendar, de paltoane și de blăni. Când o văd sosind, o întâmpin cu bătrânescul cântec poporal:

Soră-mi ești, soră să-mi fii,

Iar la noi mai rar să vii.

Și ea, drept mulțumire, întoarce cheia în broasca ușii mele, trântindu-mă astfel la închisoare până la epoca sosirii nagâților. Trei, patru și uneori cinci luni de zile, retras în căsuța mea, îmi închipuiesc că sunt într-o corabie prinsă de sloiurile Mării Baltice. Părere negreșit, dar părere așa de întețită în mintea mea, că zăresc chiar urși albi trecând pe câmp!… Cât despre lupi, îi aud noaptea urlând în marginea satului și ziua îi recunosc în impiegații fiscului.

„Un lucru totuși se poate face, anume torsul, căci și Dochia, când s-a dus la munte cu oile, a mers cu furca-n brâu. În ziua aceasta se face mai ales clacă de tors. În unele părți însă țin chiar contrariul, anume ca în ziua de Dochie nimeni să nu stea în nelucrare, ci toți să lucre pe întrecute, căci Dochia era o femeie aspră și din cale-afară de harnică. Femeile mai ales să stea de tors în ziua aceea.” (Traian German, ‘Comoara satelor’) | Fotografie: Kurt Hielscher

Un mărțișor, o clacă de tors, o babă mânioasă

Prima zi din luna martie a mai fost numită de popor «Cap de primăvară». Se spunea că, dacă în această zi e soare și cald, primăvara și vara vor fi frumoase. Cine purta mărțișor, acela era peste primăvară „norocos, sănătos și curat ca argintul”.

În satul de altădată, nu se lucra în prima zi de martie, din diferite motive, fie pentru ca vremea să fie bună, fie „ca să se potolească mânia Babei Dochia și frigul de primăvară să nu facă pagube pe câmp”.

Femeile obișnuiau să facă în această zi clacă de tors, „unicul lucru permis la 1 martie”, deoarece și Baba Dochia când a pornit cu turmele de oi și capre la munte și-a luat cu ea furca de tors și a tors pe drum.

Când ieșea prima dată la arat primăvară și după ce „trăgea prima brazdă”, țăranul arunca pe ea pâine și sare „ca câmpul să aducă mult rod”. (Artur Gorovei) | Fotografie: Kurt Hielscher

Un semn, un ritual, o credință

Așa cum se întâmplă în fiecare anotimp, poporul și-a creat numeroase ritualuri și a căutat „semne” în natura ce reînvia încetul cu încetul primăvara, pe care le-a transformat în credințe transmise de generații. Multe dintre acestea sunt în legătură cu munca țăranului.

Le „urmau sau țineau” pentru noroc și sănătate, iar fetele la vârsta de măritat sperau să fie „drăgălașe”, „căutate și jucate de flăcăi” la horă și astfel, credeau ele, aveau șanse mari de a-și găsi bărbatul potrivit. Câteva dintre acestea adunate și consemnate de etnografi în lucrări vechi despre datini și credințe ale poporului român.

Semnele de primăvară timpurie le afla țăranul atunci când, în liniștea nopților ale lui Faur, auzea „acel prelung vaiet” al bufniței sau când, tot în februarie, pițigoii dădeau năvală prin livezi și cântau într-o neostoită veselie.

Pentru noroc la roade

Când ieșea prima dată la arat primăvară și după ce „trăgea prima brazdă”, țăranul arunca pe ea pâine și sare „ca câmpul să aducă mult rod”.

El nu dădea nimănui semințe până când nu punea el mai întâi din ele, pentru că altfel, era în credința lui, „își dădea norocul la roade” și nu se făcea nimic din ceea ce planta.

Prevestiri

Ziua de 9 martie, cea a sfinților (cei 40 de mucenici din Sevastia), era considerată un reper pentru toate celelalte zile de primăvară: așa cum este vremea în ziua de 9 martie, așa se spunea că va fi toată primăvara.

Dacă în această zi va îngheța și va fi frig, e semn că va fi frig și va îngheța până în ziua de sfântul Gheorghe (23 aprilie). Ziua de Bunavestire (25 martie) „prevestea” cum va fi și în ziua de Paște, senină sau cu nori.

„Când vezi barză întâi pe sus, tot anul vei fi sănătos.” (Artur Gorovei) | Fotografie: Hans Benn / Pixabay

Semnele cele bune

Reîntoarcerea păsărilor migratoare era un alt eveniment al primăverii integrat în diferite credințe. Din vremuri vechi, despre cine vedea prima dată rândunele sau berze în zbor, se spunea că va face în acel an o călătorie lungă.

Dacă vedea prima dată una dintre aceste păsări așezată undeva, atunci nu va face în acel an niciun drum mai însemnat. O barză în zbor zărită prima dată era un semn bun pentru cel care o vedea, fiindcă se spunea că acela va fi sănătos tot anul.

La fel, când vedea rândunele zburând „pentru întâiași dată în primăvară”, țăranul zicea că va fi sănătos tot anul; dacă le vedea șezând și ciripind, credea că tot anul oamenii „îl vor vorbi de rău”.

Un semn bun era pentru săteni atunci când, odată cu revenirea primăverii, căprioarele sălbatice intrau în sate.

De unde cântă cucul?

De cuc, această pasăre îndrăgită și așteptată ca semn al primăverii, se leagă o mulțime de credințe. Dacă aude cine primăvară pentru prima dată cucul cântând și are mulți bani în pungă, apoi se crede că va avea tot anul. Atunci când cântecul cucului venea din dreapta sau din fața lui, țăranul știa că „îi va merge bine tot anul”.

Dacă avea norocul și zărea cucul pe o ramură verde dintr-un pom, era bucuros, deoarece exista credința că acel om va fi sănătos tot anul. Un alt semn legat de sănătate era adus de culoarea fluturelui pe care îl zăreai – cel roșu însemna sănătate.

Un semn că primăvara s-a reîntors | Fotografie: Jana V. M. / Pixabay

De ce nu se mărită fetele?

Printre toate aceste numeroase semne urmărite, se găseau și cele de rău augur. Cine vedea primăvara prima dată barza stând undeva și nu în zbor, se spunea că „va fi bolnăvicios” tot anul. O barză singură văzută întâia oară primăvara era semn al singurătății.

Se spunea că fetele care văd primăvara, la vremea sosirii berzelor, o singură barză, nu se vor mărita nici în acel an.

Reîntoarcerea mai devreme decât de obicei a rândunelelor și a berzelor este un semn al unei primăveri timpurii, cu zile frumoase. Un alt semn al unei primăveri senine și călduroase a fost pentru țăranul din satul tradițional de odinioară apariția timpurie a buburuzei.


„De ce nu-i totdeauna primăvară? Cred că omul ar trăi îndoit mai mult și apucăturile lui cele rele s-ar îmblânzi. Lipsa de soare este cauza celor mai grozave crime.”

Vasile Alecsandri, scrisoare către Alexandru Papadopol-Calimah, 18 mai 1888



ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol