18 septembrie 2020, 17:32

„În viaţa mea, aproape totul a însemnat luptă.” Regina Maria și puterea de a ține vie speranța în vremuri de cumplită deznădejde

„Oare ce aș putea face eu, Regina voastră, pentru a vă ţine trează speranţa, în acest ceas cumplit când am fost cu toţii izgoniţi din ceea ce fusese viaţa noastră? 

[…]

Odată cu sosirea primăverii, un dor uriaş, aproape de nestăpânit, îmi năpădeşte sufletul. Precum un prizonier ce cată printre gratiile ferestrei de la temniţă după un colţ de cer, aşa încerc şi eu să-mi amintesc locurile părăsite atât de neaşteptat şi de dramatic.”

Cu aceste gânduri și-a început regina Maria a României cartea Țara pe care o iubesc, scrisă, după cum a notat, într-un timp „de intensă și cumplită deznădejde”. 

Ilustrație de principesa Elisabeta, ulterior regina Elisabeta a Greciei | Sursa: Volumul „Țara pe care o iubesc”, Editura Humanitas, 2016

Era sfârșitul lunii noiembrie din anul 1916, după trei luni de la intrarea României în război. Bucureștiul și trei sferturi din teritoriul țării erau ocupate de Puterile Centrale. Familia regală și reprezentanții guvernului s-au refugiat la Iași. Înainte cu câteva săptămâni, principele Mircea, în vârstă de numai trei ani, a murit de febră tifoidă. 

„Mă aflam în miezul acestei situaţii, fiind la rândul meu tot o refugiată, o Regină cu mâinile goale, o mamă ce tocmai îşi înmormântase pruncul, aflat printre primele victime ale epidemiei ce izbucnise cu violenţă – simţeam din plin această deznădejde, fiind prea zdrobită de durerea mea pentru a-i mai ajuta pe alţii. Puţin câte puţin, suferinţa cumplită din jurul meu a reuşit totuşi să mă îndepărteze de propria-mi amărăciune, mi-a insuflat dorinţa arzătoare şi nestăvilită de a fi de folos poporului meu şi prin el ţării mele, într-un moment în care ultimul dram de speranţă părea să ne fi părăsit”, mărturisea regina Maria.

În această situație disperată, iarna se apropia și aducea foamete, sărăcie, mizerie, haos. 

„Ceva în sinea mea îmi spunea că glasul meu, ridicându-se deasupra tuturor, era acum trebuincios celorlalţi.

[…]

Dar cum să intri în legătură directă şi apropiată cu poporul? Cum aş putea eu, ca Regină, să îmi fac glasul auzit de mii şi mii de oameni?”, scria regina Maria. 

În timp ce încerca să-și uite propria suferință și să găsească o cale de a se face auzită de cei care aveau atunci cel mai mult nevoie de vorbe de îmbărbătare, regina Maria a fost vizitată de profesorul Nicolae Iorga, un vechi prieten al familiei regale. 

Cu puțin timp înainte, regina Maria publicase în țara ei natală, Anglia, o carte numită Țara mea, cu intenția de a-și face cunoscută noua ei țară. Profesorul Iorga citise cartea și a încurajat-o pe regină, căreia îi știa talentul literar, să scrie mai mult. Tot Nicolae Iorga a făcut atunci și traducerile în română din limba engleză – „singura în care eu pot scrie”, a mărturisit regina – și fiecare capitol a fost publicat săptămânal în cea mai citită revistă de atunci, Neamul Românesc, fondată în 1906 de Nicolae Iorga. 

„În felul acesta, glasul Majestăţii Voastre va răzbate până la cei ce nu v-au văzut niciodată, veţi deveni o realitate pentru ei, vă vor simţi inima bătând în acelaşi ritm cu a lor şi sufletul împărtăşindu-le întreaga suferinţă – un lucru minunat pentru ei şi pentru Majestatea Voastră deopotrivă”, scria regina Maria despre felul în care profesorul Iorga i-a răspuns frământărilor legate de a se face auzită. 

„Atâta avusese de spus bătrânul patriot, iar eu, găsindu-i argumentele îndestulătoare, am dat la o parte orice urmă de timiditate şi am început să-i vorbesc poporului meu.”

Regele Ferdinand și regina Maria pe frontul Marelui Război (1916–1918) | Imagine reprodusă după o colecție a Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia / Mira Kaliani

În acest fel, în timpul refugiului de la Iași, a publicat tot la două săptămâni câte un capitol pentru a-i vorbi fiecărui soldat de pe front, pentru a-i da curaj și încredere în izbândă. Pentru a reînvia și a păstra în toți cei aflați pe front dorința de a recuceri locurile pierdute, de a se reîntoarce în căminele pe care toți au fost nevoiți să le părăsească, de a lupta pentru a-și lua înapoi ceea ce le-a aparținut și au pierdut.

În primul capitol își exprima cu deschidere neliniștile legate de rostul ei, pe care îl știa bine, și modul în care cuvintele ei de încurajare și alinare puteau să ajungă la oameni: 

„Cum să mă fac auzită, cum pot pătrunde în inimile voastre; cum să vă vorbesc şi despre ce anume? Pana mea şovăie – este prea mult de spus, durerea e prea mare –, spaima stăruie deasupra capetelor noastre ca un nour, dar cineva trebuie să-şi facă glasul auzit, cineva trebuie să găsească curajul să sfarme această tăcere infernală ce ne striveşte, făcându-ne să ne simţim deja morţi, uitaţi, excluşi din rândul celor vii.”

Și continua:

„Dacă vorbesc mai mult despre munţi, câmpii şi şesuri decât despre oraşe şi străzi, dacă zugrăvesc sate, biserici şi locuri singuratice, e din cauză că sufletul meu de artist este cel ce m-a învăţat să iubesc această ţară. Întotdeauna m-am simţit cel mai tare atrasă către cei umili, către ţărani; credinţele şi obiceiurile lor, bucuriile şi durerile lor mă mişcau în mod ciudat –, simţeam nevoia să-i cunosc, să-i înţeleg, să fiu accep- tată fără şovăire în mijlocul lor. 

Îmi erau dragi întinderile nesfârşite în mijlocul cărora trăiau, mirosul acelui pământ atât de roditor pe care îl lucrau; înţelegeam poezia colbului ce se aşternea peste munca lor, acea strădanie neîncetată spre un ţel rămas încă nedesluşit în parte. 

Nu există nimic să nu iubesc în toată Ţara Românească.”

Stânga: Regina Maria, în uniforma de asistentă medicală; Dreapta: Regina Maria, îngrijind soldați răniți în timpul Marelui Război (1916–1918) | Imagini reproduse după o colecție a Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia / Mira Kaliani

Toate capitolele apărute în revistă au fost apoi adunate într-un mic volum, „pe o oribilă hârtie de război, cu o cerneală şi mai oribilă”, și au fost tipărite „cincisprezece mii de asemenea urâte cărticele, iar când păşeam printre răniţi şi bolnavi, prin sute de spitale, ei întrebau neîncetat de «cărticica Reginei», pe care fiecare biet suferind dorea să o aibă sub pernă ca pe un dar preţios”. 

Volumul original a avut 12 capitole și s-a încheiat după cel dedicat orașului unde familia regală fost găzduită în vremea exilului, Iași. După șase ani de la sfârșitul războiului, cartea a fost publicată, inclusiv la Londra, cu titlul Țara pe care o numesc

Regina Maria a adăugat acelei ediții trei capitole, „descriind zile de după război, vorbind despre bucuria întoarcerii acasă, o bucurie amestecată cu multă durere, după cum se poate lesne imagina; dar, în acelaşi timp, e o poveste ce se încheie cu bine, iar asta înseamnă ceva…”

Ilustrație de principesa Elisabeta, ulterior regina Elisabeta a Greciei | Sursa: Volumul „Țara pe care o iubesc”, Editura Humanitas, 2016

Ultimele trei capitole din ediția de după război, despre perioada reîntoarcerii din exil, sunt tulburătoare. Cuvintele simple se duc în suflet și îl sfâșâie, pentru ca, la final, încetul cu încetul, să își facă loc curajul de a merge mai departe, de a o lua de la capăt cu încredere, cu împăcarea față de ce a fost și cu speranța în vremuri senine.  Suferința unei regine și a unei mame a fost imensă și s-a călit – „prin flacără trebuie să treacă oţelul înainte să devină o sabie tăioasă”. 

Câteva fragmente din aceste capitole:

„Simt nevoia să muncesc din greu şi ştiu să lupt. Am pornit, foarte tânără, pe un drum complicat, într-o ţară îndepărtată; în viaţa mea, aproape totul a însemnat luptă. Am câştigat adeseori, sunt de acord, dar nimeni altcineva decât mine nu ştie care a fost preţul fiecărei victorii. Nu mi-am pierdut niciodată curajul, sănătatea mea a fost bună, caracterul puternic; am fost gata să o iau oricând de la capăt şi să ridic ceea ce se prăbuşise, cu o răbdare şi o energie pe care niciodată nu le bănuisem.”

„Fusesem crescută să nu recunosc niciodată, măcar pentru o clipă, că am putea fi altceva decât ceea ce se aşteaptă de la noi. Fără îndoială, nu am fost cruţaţi de nimic – necazurile ne-au urmărit pas cu pas, a trebuit să golim cupa amărăciunii –, dar am avut o mare fericire, poporul nostru a rămas neclintit alături de noi, nenorocirile ne-au unit, nu ne-au dezbinat. Au fost, desigur, câţiva care şi-au încălcat cuvântul, căci nu se poate spera imposibilul, dar aproape toţi au rămas pe deplin credincioşi; am sperat împreună, am luptat împreună, am suferit împreună, iar în aceşti doi ani amari ai exilului am creat o legătură puternică de respect şi de încredere reciprocă.”

„Întoarcerea nu înseamnă în totalitate bucurie şi nici nu poţi să-ţi reiei viaţa imediat în ceea ce fusese căminul unor zile mai fericite. Ne obişnuiserăm să trăim un soi de viaţă amorţită, comprimată, hărţuită, neştiind dacă vom mai fi în siguranţă a doua zi. În afară de asta, deveniserăm neconvenţionali, deoarece învăţaserăm să ne călăuzim după alte valori; eram cumpătaţi şi teribil de deschişi la vorbă…”

„Mă obişnuisem atât de mult să trăiesc în mijlocul bolnavilor, săracilor, răniţilor, în mijlocul celor aflaţi în suferinţă, încât la început mi s-a părut aproape imposibil să reîncep o viaţă normală.”

 

Regina Maria a României, în port popular românesc | Imagine reprodusă după colecția de fotografii de la Castelul din Balcic, Bulgaria / Mira Kaliani

„Nu se poate trece direct de la suferinţă la bucurie – în special atunci când suferinţa a însemnat război, exil şi înspăimântătoarea umbră a morţii, care a atârnat asupra lumii întregi în timpul acestor tragici ani.”

„Au trecut de atunci șase ani – șase ani; timpul zboară şi sunt atâtea de făcut! 

[…] 

Am văzut cum se fărâmiţează şi cad instituţii pe care le credeam aşezate pe temelii puternice, de nezdruncinat; am văzut vechi tradiţii răsturnate, vechi credinţe batjocorite; am fost nevoiţi să ne obişnuim cu o violenţă a limbajului care uneori ne dă fiori. 

[…] 

Am văzut dispărând mult din ceea ce era plăcut ochiului, mult din pitorescul vieţii smuls din rădăcini pentru a face loc unor instituţii mai puţin atrăgătoare, dar mai practice. Lumea a devenit mai gălăgioasă, mai vulgară; cu toţii au mai multe drepturi, sau cred că au; rămâne de văzut dacă fiecare individ a profitat cu adevărat de schimbare.”

„Am pierdut un minimum de timp posibil regretând, comparând, jelind; sunt, din instinct, un constructor, iar constructorii trebuie să-şi încordeze muşchii, nu să-şi slăbească puterile văitându-se. . […]  Până la urmă, văitatul slăbeşte caracterul, există ceva bun în toate, sau cel puţin în majoritatea lucrurilor, totul e să identificăm binele, să-l folosim, să devină parte din noi.”

 

Fragmentele sunt din volumul „Țara pe care o iubesc. Memorii din exil”, apărut la editura Humanitas, 2016. Traducerea din limba engleză a fost semnată de Maria Berza. Fiica cea mai mare a reginei Maria, principesa Elisabeta – ulterior, a devenit regina Elisabeta a Greciei –, a făcut ilustrațiile. Volumul „Țara pe care o iubesc. Memorii din exil” poate fi descărcat gratuit din Biblioteca virtuală a editurii Humanitas. 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.