25 iunie 2022, 18:17

În voia soartei: „Dacă acesta cade, este devorat de urși și lupi”

„… acei câțiva bușteni nu vor fi, probabil, niciodată așezați pe pod, în afara cazului în care prințul ar dori să treacă pe aici și atunci, lucrarea ce a fost plătită cu ani în urmă, poate fi, în sfârșit, executată.”

Scoțianul James Henry Skene (1812 – 1886) a petrecut peste 20 de ani din viață în Europa de est și în Anatolia. Căsătorit cu fiica unui fost domnitor fanariot, ajunge să călătorească și să cunoască bine Țările Române.

Aventurier, cu o cultură vastă, fluent în mai multe limbi străine, pasionat de scris – se spune că ar fi fost influențat de prietenul apropiat al tatălui său, scriitorul Walter Scott – James Henry Skene a povestit în una dintre lucrările lui despre călătoriile făcute în Principate.

Diferitele situații caraghioase în care s-a trezit fără voie au fost povestite cum se cuvine, cu umor. Între acestea, asemeni multor străini plimbăreți în acea epocă prin Țara Românească și Moldova, se remarcă zdruncinăturile de care a avut parte în călătoriile lui cu căruțe mânate nebunește.

„Noi treceam în grabă, într-un nor de praf”

Zece ore a durat călătoria de la Giurgiu la București, într-o căruță cu coviltir, „clasică, cu patru cai în același rând”, mânați de „un fel de țăran cu care nu puteam schimba un singur cuvânt”. „A beneficiat” de „avantajul de a sta pe cuferele noastre tari”, și în acest fel a părăsit Giurgiu „în pas vioi” și a început călătoria „printr-o vastă câmpie ce părea interminabilă”.

„În viața mea nu am văzut așa o câmpie”, scria Skene:

… oră de oră înaintam grăbiți, dar orizontul nu se ridica nici măcar cu un inci și în orice parte am fi privit, nimic nu părea să varieze linia sa continuă, dreaptă.

Nu exista un drum dar urmăream făgașele roților ușor imprimate în țărână ce păreau trasate cu o riglă gigantică pe globul terestru, fără a devia cu nimic de la acest traseu. Câteodată treceam printr-o pădure sau traversam un râu peste un pod din bușteni nefasonați. Berze zburau greu din calea noastră și turme de vaci, bivoli și cai, se dădeau leneș la o parte, în vreme ce noi treceam în grabă, într-un nor de praf, deoarece vizitiii români nu cruță atelajul.

O stație de poștă în Principatele Române, după un desen de Charles Doussault, 1848

„Câștigasem experiență și descoperisem cum să călătoresc cu căruța”

După ceva timp petrecut în București, s-a lăsat din nou „în voia delicatului transport al căruței fără arcuri”, trasă cu efort de șase cai de poștă și astfel „înaintam rapid peste bogata câmpie valahă”.

În plus, începuse să învețe din tainele călătoritului cu un astfel de mijloc de transport:

De data aceasta nu am mai avut durele cufere și geamantane care să lovească, sfredelească și înfigă colții în spinarea mea în vreme ce ne hurducam, ci doar un sac de pânză care îmi conținea garderoba și care și-a aflat locul printre un maldăr de perne pe care m-am întins cât eram de lung fără a mai fi nesatisfăcut de mijlocul meu de locomoție, deoarece câștigasem experiență și descoperisem cum să călătoresc cu căruța.

„Iar noi zburam pe lângă ei”

Așa-numitele drumuri erau practic făgașe formate „de lungul șir de care primitive”, trase de boi, pe care umblau țăranii ca să care lemne de foc.

Când se întâlneau cu aceste care țărănești, surugiii nu opreau, nici nu ocoleau, ci, povestea britanicul, „de la mare distanță, scoteau un strigăt lung și ascuțit, la fel de îngrozitor ca o sirenă și atunci țăranii români săreau în toate părțile din carele lor, ca și când ar fi fost treziți din somn, și-și îmboldeau vitele până ce ieșeau din aria unde putea să ajungă biciului surugiului. Iar noi zburam pe lângă ei”.

„Îmi așezam perinile în așa fel încât să evit contuziile”

Altădată, în vreme ce „galopa pe panta unui deal abrupt”, a trecut printr-o nouă experiență. Căruța în care era „sălta înspăimântător dintr-o parte în alta” iar în față lor își făceau siesta niște vaci.

Surugiul le-a șarjat cu un strigăt sălbatic și pocnindu-și biciul deasupra capului. Mă gândeam la o inevitabilă răsturnare și-mi așezam perinile în așa fel încât să evit contuziile și, în vreme ce făceam socoteala că cel puțin două sau trei vaci vor fi ucise, ne-am înghesuit printre ele, lovindu-ne de ele și abătându-ne în cealaltă parte după fiecare lovitură; dar surugiul nu privea niciodată înapoi ca să se asigure de căruță, dacă mai era încă pe roțile ei sau căzuse.

Căruța nu căzuse, ca prin minune, în schimb picase o vacă în mijlocul drumului. După ce trecuse de cireadă, călătorul mărturisea că s-a uitat înapoi și a încheiat povestea: „Am văzut-o ridicându-se și mișcându-se deloc rău dar, aparent, foarte uimită de întreruperea liniștitei sale rumegări”.

Iași, desen de James Henry Skene

„Erau atât de epuizați”

Ceea ce obosea peste măsură călătorii, nu erau distanțele lungi de parcurs ci, notase Skene, lipsa de arcuri a căruțelor, drumurile neîngrijite și „stilul nervos de a conduce al românilor”.

Pentru următoarea lui călătorie, prin amabilitatea unui prieten, reușise să facă rost de o „droșcă rusească”, pe arcuri, și a pornit la drum cu opt cai și doi surugii.

Nu i-a scăpat britanicului nici felul în care erau tratați caii, care nu erau hrăniți adecvat, ci verile, erau doar lăsați să pască, iar în timpul sezonului rece primeau doar fân.

„Ceea ce este un regim alimentar sărac pentru o muncă așa grea și este uimitor cât de mult se scoate din ei, în special în ceea ce privește viteza”, scria James Henry Skene.

Amintea că, deseori, în călătoriile făcute, au pornit cu șase cai și ajungeau la următoarea stație de poștă doar cu „patru sau trei”, deoarece animalele erau atât de epuizate încât surugiii erau nevoiți să le dea drumul.

„Pretenția de respectabilitate”

La Iași, invitat, alături de alți oaspeți, de unul dintre boierii de frunte, la conac, nu prea departe de oraș, a închiriat o sanie, „deoarece căzuse multă zăpadă și era un ger aspru”.

Toți ceilalți, observase călătorul britanic, aveau „săniile proprii, aurite, mult mai arătoase decât umila mea sanie închiriată”.

În societatea aleasă moldo-valahă, unde conversațiile se limitau „exclusiv despre joc (de cărți)”, a nu poseda una sau mai multe din aceste „calești țipătoare este considerat ca echivalentul renunțării la orice pretenție de respectabilitate și mulți îndură privațiuni acasă pentru a nu le lipsi acest element indispensabil pentru consacrare în Iași sau București”, după cum băgase de seamă britanicul.

Nici drumul la conac nu i-a fost lin. Sania lui, cu frâie rupte, reparate în grabă de surugiu, sălta peste gropi și movile:

Mă țineam tare cu ambele mâini, pentru că auzisem povești ciudate despre surugii care niciodată nu întorc capul să vadă dacă voiajorul mai este sau nu, mânând înainte; dacă acesta cade, este devorat de urși și lupi.

Jules Laurens, costume moldovenești: surugiu, căpitan de poștă, călător | ‘L’Illustration’, septembrie 1853

„Frumoasă, dar scandalos de rău administrată”

Căruța în care se afla când trecea Motru – „un curs de apă mare și iute” – a fost pe punctul să se răstoarne în râu – de fapt, notase el, au trecut pe sub pod pentru că așa-zisul pod, aruncat peste râu, nu a fost terminat, prin urmare îi lipseau câțiva bușteni. Ceea ce l-a făcut să comenteze:

Țara Românească este o țară frumoasă, dar este scandalos de rău administrată încât acei câțiva bușteni nu vor fi, probabil, niciodată așezați pe pod, în afara cazului în care prințul ar dori să treacă pe aici și atunci, lucrarea ce a fost plătită cu ani în urmă, poate fi, în sfârșit, executată.

În ciuda multor întâmplări care i-au provocat suficiente spaime, dar l-au învățat să se adapteze drumurilor, mijloacelor de transport și maniei vitezei de care fiecare surugiu se pare că suferea, elegantul și educatul James Henry Skene a continuat să umble dintr-un loc în altul prin Țara Românească și Moldova, să observe și să lase însemnări interesante și bogate despre cele trăite, văzute și înțelese.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol