18 septembrie 2021, 17:31

În ziua dedicată astrului nopții, „oricine trebuie să se bucure”

„Pretutindeni, ziua de luni poartă noroc începerii activităţilor specifice gospodăriei, în special celor de durată, care nu puteau să fie încheiate într-o singură zi. Erau interzise, în schimb, înmormântările, negoțul, «datul pe datorie», împrumutul, mersul la pețit.”

Prima zi a săptămânii i-a fost dedicată astrului selenar, Lunii, și este patronată de sfinţii Petru şi Pavel sau de arhanghelii Mihail şi Gavril, după cum nota etnograful Ion Ghinoiu în Zile și mituri.

În culturile tradiționale, „timpul nu a fost considerat niciodată uniform, impersonal și strict obiectiv, așa cum este privit el astăzi, prin prisma cunoștințelor noastre pozitive”, explica etnograful Ivan Evseev în Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale. Acesta comenta:

Feluritele secvențe temporale erau valorificate în mod diferit sub aspect axiologic și ritualistic, pendulând între timp «sacru» și timp «profan», «pur» și «impur».

În acest sistem mitico-poetic, zilele săptămânii sunt plasate pe coordonatele unui simbolism astral și numeric care îl ajuta pe omul arhaic să reunească timpul și spațiul, microcosmul și macrocosmul într-un tot articulat și coerent.

Cele 7 zile ale săptămânii au fost subordonate simbolismului numărului 7, care desemna totalitatea cosmică, și puse în legătură cu sistemul planetar. Fiecare dintre cele 6 zile lucrătoare ale săptămânii era pusă în corespondență cu una dintre planetele sistemului solar, iar ziua de duminică asociată cu Soarele, aşa cum atestă denumirea celei de a 7-a zi în limba germană (Sonntag) sau engleză (Sunday).

Ca și planetele, zilele lucrătoare erau socotite «copii ai Soarelui». Legătura lor cu planetele și cu anumiți zei tutelari se păstrează și în limba română, care a moștenit denumirile lor din latină.

Astfel, luni, (diēs) Lunae, era ziua dedicată astrului nopții, „venerat în credințele și religiile tuturor popoarelor vechi”.

„Ziua de luni era dedicată astrului nopții, venerat în credințele și religiile tuturor popoarelor vechi.” (Ion Ghinoiu) | Sursa imagine: kinkate / Pixabay

Cu noroc, fără noroc

Ca personaj din mitologie, „Sf. Luni era invocată pentru vindecarea animalelor, mai ales a acelora născute în ziua de luni și botezate Lunilă sau Lunaia”.

Etnograful Ion Ghinoiu rezuma câteva dintre atributele acestei zile:

Pretutindeni, ziua de luni poartă noroc începerii activităţilor specifice gospodăriei, în special celor de durată, care nu puteau să fie încheiate într-o singură zi (țesutul, cusutul sau brodatul iei sau cămășii).

Erau interzise, în schimb, înmormântările, negoțul, «datul pe datorie», împrumutul, mersul la pețit.

În schimb, se considera un timp favorabil efectuării practicilor de medicină populară. Pentru sănătatea și prosperitatea oamenilor și turmelor de vite, în ziua de luni se ținea post, uneori mai sever decât miercurea și vinerea.

Despre omul născut într-o zi de luni se credea că este urât, dar sănătos și foarte norocos în viață.

De la fast la nefast

În mitologia românească, ca și în credințele altor popoare, „zilele săptămânii erau împărțite în «faste» și «nefaste» și personificate în divinități de tip feminin cu atribute benefice sau malefice”, menționa Ivan Evseev. Din acest motiv, nota etnograful, cercetătorii culturii populare românești au fost deseori încurcați de faptul că „aceeași zi poate fi considerată când fastă, când nefastă”:

Specialiștii în istoria culturii explică aceste oscilații prin interferența a două sisteme diferite de numărătoare a zilelor săptămânii.

După un sistem arhaic popular, săptămâna începea cu ziua de luni și, ca atare, Lunea, Miercurea și Vinerea erau zile impare, deci nefaste. În sistemul numărătorii bisericești, săptămâna începe cu ziua de duminică, când zilele pare coincid cu Luni, Miercuri şi Vineri.

„În zi de luni, trebuie început orice lucru de ispravă, pentru ca Dumnezeu să ajute a-l termina cu bine și curând”. (Simion Florea Marian) | Nicolae Grigorescu, Țăran pe câmp, 1863–1864, Galeria de Artă Românească Modernă de la Muzeul Național de Artă al României, via Wikipedia, domeniu public

Un început cu bucurie

La sfârșitul secolul al XIX-lea, Simion Florea Marian a adunat o serie de credințe legate de ziua de luni pe care poporul le avea. În zi de luni, consemna folcloristul, „trebuie început orice lucru de ispravă, pentru ca Dumnezeu să ajute a-l termina cu bine și curând”.

Pentru oamenii de odinioară, ziua de luni era începutul și pentru ca un început să fie bun trebuia asociat bucuriei:

Oricine trebuie să se bucure în această zi, pentru a fi vesel peste toată săptămâna; iar dacă i s-ar întâmpla supărare, atunci toată săptămâna se va întrista și-i va merge rău pentru te miri ce.

În popor se spunea că tot în zi de luni „trebuiau și copiii înțărcați”; în schimb, „nu e bine să se dea bani din casă în această zi și cu deosebire dimineața căci toată săptămâna va trebui să tot dea; ci să caute numai a lua, căci atunci va primi de pretutindenea”.

Mai mult, se credea că, în zi de luni, „nu e bine să-și taie cineva unghiile, căci își va căpăta vrăjmași și-l vor urî prietenii”.

„În zi de luni nu-i bine de a merge în pețit pentru că ziua aceasta e începutul săptămânii…” (Simion Florea Marian)| Tineri din Brăila, 1921 / via Platferma

„O zi rea, nenorocoasă și nefericită”

În ziua de luni „nu e bine nici de a merge în pețite”, se spunea în popor. Așa cum explica Simion Florea Marian în studiul Nunta la români, „sunt zile bune și zile rele, zile fericite și zile nefericite, după care poporul român se orientează în toate întreprinderile și afacerile”.

De altfel, românul se obișnuise să nu se apuce de vreo treabă într-o zi care, „după credința sa, este o zi rea, nenorocoasă și nefericită”, și aștepta totdeauna să vină o zi considerată „bună”.

Pentru un eveniment major din viața omului, cum e căsătoria, această credință era firesc să fie păstrată:

În zi de luni nu-i bine de a merge în pețit pentru că ziua aceasta e începutul săptămânii și de cumva fata, pe care și-a pus feciorul ochiul și la care a mers într-o luni în pețit, n-ar voi să se ducă după dânsul, lesne poate să i se întâmple mai pe urmă că nici altă fată n-ar voi să-l ia de bărbat, ba i se poate foarte lesne întâmpla încă și altă neplăcere sau nenorocire.

O zi fără înmormântări

Nici înmormântări nu se făceau în zi de luni, fiindcă, spunea omul din popor, „luând-o din capul săptămânii, e rău de moarte pentru cei rămași în viață”.

În superstițiile ciudate legate de ziua de luni, mai era una: femeile de la sate se fereau să ia ouăle din cuibare deoarece se spunea că acele găini nu vor mai face ouă.

„De la această datină străveche, s-a născut și zicala «postește lunile», și se aplică mai cu seamă celor ce sau că n-au sărmanii de multe ori nimic ce mânca și postesc de nevoie, sau că n-au de frupt…” (Simion Florea Marian) | Credit foto: Mira Kaliani

Un post de voie, de nevoie

În schimb, oamenii știau că ziua de luni era numai bună pentru postit. Din vechime, au fost adunate o mulțime de credințe și datini păstrate în popor pentru fiecare zi a săptămânii. Câteva despre postul din ziua de luni:

„În această zi mulți postesc pentru diferite boli, alții pentru noroc”; „Dacă cineva postește lunea, are noroc”; „Lunea nu se mănâncă frupt, pățești ceva și pentru vite îi rău de dihănii”.

În revista Șezătoarea, Mihai Lupescu nota: „Lunea, cei mai mulți oameni o postesc, cu toate că canoanele bisericești n-o prevăd în zilele de post, și o postesc crezând că e bună pentru boale”. El relata și o poveste auzită de la o femeie:

„Doamne, soro dragă, pe mine mă durea ochii de nu mai știm ce să fac! Și de când m-am prins că voi posti lunea, parcă mi-o luat cu mâna, așa povestea o femeie care suferea de ochi și care n-a mai mâncat de frupt lunea”.

Tot despre obiceiul de a posti în zi de luni, Simion Florea Marian scria:

E o credință veche și foarte lățită la români, că cel ce se apucă să postească lunea, aceluia în multe privințe îi merge bine. Orice își propune duce la bun sfârșit. Așa nevestele, care n-au copii și doresc să aibă, dacă postesc douăsprezece luni după olaltă, cred că vor naște copii.

Asemenea mulți și dintre aceia care capătă dureri crânceni de ochi, că nu mai pot vedea nimic, însă se apucă a post mai multe luni, unii chiar și toată viața. Alții iarăși se prind a posti lunea, din cauză că și se îmbolnăvesc și le pier vitele. Mai pe scurt, fiecare pentru ce voiește și pentru ce îl doare inima, și zic că de când s-au apucat a posti lunea, de atunci și-au ajuns scopul dorit.

E de însemnat și aceea, că cei ce s-au apucat să postească toată viața, postesc chiar și în lunea Paștilor, iar ceilalți, care se prind a posti numai un număr anumit de luni, nu mănâncă defel până-n ziua următoare. Și dacă, fiind apucați, se înfruptă în vreuna din aceste zile, atunci spun ei că nu li s-arată, adică le merge rău. De aceea fiecare apucat observă cea mai mare strictețe în postirea acestor zile.

De aici apoi, de la această datină străveche, s-a născut și zicala «postește lunile», și se aplică mai cu seamă celor ce sau că n-au sărmanii de multe ori nimic ce mânca și postesc de nevoie, sau că n-au de frupt sau, în limbajul ardelenilor, de dulce.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.