23 septembrie 2020, 20:14

Înalta aventură. Primii pe Everest

„Până la vârsta de șaisprezece ani nu văzusem încă muntele”, și-a început povestea alpinistul neozeelandez Edmund Hillary, în prima lui carte publicată în 1955, cu titlul ‘High Adventure’ (‘Înalta aventură’).

În ziua de 29 mai 1953, la primele ore ale dimineții, Edmund Hillary și șerpașul Tenzing Norgay, supranumit «Tigrul zăpezilor», au pornit hotărâți să cucerească vârful Everest. După cinci ore de ascensiune, au ajuns pe cel mai înalt vârf de munte de pe Pământ: Everest. A fost pentru prima oară când omul a reușit să atingă acel pisc. După arborarea steagurilor și câteva fotografii, epuizați și fericiți, s-au reîntors la baza de pornire, după alte câteva ore.

În ‘Înalta aventură’, Hillary povestește cum s-a pregătit pentru această cucerire, provocările, aventurile, încercările de tot felul prin care a trecut pentru a atinge, în cele din urmă, cel mai înalt vârf montan de pe pământ. Pentru el și toți cei care au mai încercat „înalta aventură”, o provocare a fost să facă față la schimbarea permanentă și bruscă a vremii și, totodată, a temperaturii.

Geodezul britanic George Everest | Sursa: British Geographers Info

Escaladarea vârfurilor munților Himalaya și Karakoram a început, cu pași timizi, în secolul al XIX-lea. Toate acțiunile au fost atunci organizate de militari englezi din India, cu alpiniști antrenați pentru asemenea ascensiuni. Scopul lor nu era neapărat științific, sportiv sau pentru premiere mondiale. Se dorea în primul rând găsirea de noi căi de comunicație între zona colonizată de britanici și ținuturile atât de tentante și izolate ale Asiei centrale. În timpul acelor expediții, au fost atinse mai multe vârfuri necălcate până atunci de piciorul omului și s-au întocmit numeroase hărți topografice, în special cu așa-numitul Vârf/Pisc XV. Aceste lucrări au fost realizate sub coordonarea militarului și geodezului britanic George Everest (1790 – 1866), care, din 1823, a condus Serviciul geodezic în India. Pe baza calculelor realizate de Everest, a fost confirmat că vârful XV este cel mai înalt din lume.

Europenii au văzut prima dată acest vârf în 1847, iar după câțiva ani, un matematician indian a calculat altitudinea de 8.839 de metri (ulterior, 8.848 de metri) – după alți ani, în care s-au făcut mai multe măsurători, înălțimea acest vârf a fost confirmată oficial.

În 1865, în onoarea lui George Everest, Societatea Geografică Regală a dat celui mai înalt vârf montan din lume – numit până atunci Vârful/Piscul XV –, numele geodezului britanic. Cu toată că Everest nu a fost de acord, fiind adeptul denumirilor date de localnici – în plus, spunea că numele lui se scrie și se pronunță greu în hindi. De altfel, numele lui a fost ales, deoarece a fost dificil să se aleagă din multitudinea de denumiri pe care localnicii i-au dat-o vârfului.

Alpinistul neozeelandez Edmund Hillary | Sursa: Mpora

Până la Hillary, au fost mai multe încercări de a se ajunge pe vârful Everest, inclusiv în secolul al XIX-lea – însă, din lipsa unui echipament bun, nimeni nu a putut să treacă de aerul tot mai rarefiat al înălțimilor.

În prima lui carte, Edmund Hillary nota: „Din 1921 se organizaseră până atunci șapte expediții și deși alpiniștii înfăptuiseră acte de un curaj nemaiîntâlnit și de o rezistență uimitoare, nimeni nu a putut urma mai sus de un punct situat cam la 300 de metri sub vârf. Era ca și cum ar fi existat o barieră invizibilă la 8534 de metri, peste care nici un om nu putea trece. După aceste expediții, timp de mai bine de zece ani muntele fu complet abandonat”.

Aventura lui Hillary și a șerpașului nepalez, povestită într-un stil simplu și atractiv, este despre încercări, eforturi pe viață și moarte, dorința de a descoperi, de a lupta –atât pentru faima de a fi primul (dorită și visată!), cât și pentru a mai face un pas în cunoașterea acestei planete.

Ruapehu | Credit foto: © James Shook

Născut în Auckland, Noua Zeelandă, în 20 iulie 1919, până la vârsta de 16 ani, cum a mărturisit, nu văzuse nici munte, nici zăpadă. Țara are un climat moderat, fără temperaturi extreme, iar cei din Auckland se bucură de veri calde și ierni blânde. În 1935, a mers într-o tabără de schi, organizată de școală, în Ruapehu, cel mai înalt vulcan din Noua Zeelandă – altitudinea de 2.797 metri.

„Am văzut pentru prima dată zăpadă, când am coborât din tren, la miezul nopții, în gara National Park. Nu era multă, dar ne-a cuprins pe toți o bucurie de nedescris și în câteva clipe bulgări de zăpadă, tari ca fierul, zburau prin aer din toate părțile”, își amintea Edmund Hillary povestea cu prima lui întâlnire cu muntele și zăpada.

Aventura s-a încheiat după zece zile în care au schiat pe coastele de la poalele muntelui, „dar nu-mi amintesc să-mi fi aruncat vreodată ochii spre vârful lui. Ni se spusese că părțile de sus ale muntelui sunt primejdioase; din această cauză nici n-am îndrăznit să mă aventurez spre ele; le priveam doar cu respect și teamă. M-am întors acasă, cuprins de un entuziasm nemărginit pentru soare, frig și zăpadă – dar mai cu seamă pentru zăpadă!”

A renunțat la studiile universitare și a lucrat, așa cum a făcut de la 13 ani, la stupăria tatălui său.

La 20 de ani, a făcut, alături de un prieten, prima ascensiune pe un vârf de munte, în Insula de Sud:

„Sus pe creasta muntelui, am găsit o priveliște încântătoare: o vale întinsă cu un ghețar masiv, înconjurată de piscuri de o rară frumusețe.
Lângă noi, la o depărtare de câțiva metri, se înălța o stâncă. Nu m-am putut stăpâni și m-am cățărat pe ea într-o clipită. Cuceream pentru prima dată un vârf de munte.
A fost cea mai fericită zi din viața mea de până atunci.”

Alpinistul George Lowe | Sursa: The Independent

Au urmat ani în care muntele era tot mai prezent în viața lui:

„Până în 1946 făcusem excursii de unul singur și căpătasem experiență în ceea ce privește organizarea lor. Purtasem poveri destul de grele prin numeroase regiuni accidentate, urcasem foarte multe piscuri mărunte și unele chiar mai mari. Și totuși, la drept vorbind, cunoșteam prea puțin din tehnica urcușului”.

Întâlnirea cu alpinistul Harry Ayres, „cel mai de seamă din Noua Zeelandă”, în acea perioadă, un „vestit cunoscător al tehnicii escaladărilor pe gheață”, avea să fie una dintre cele mai rodnice. De la acesta a învățat acele lucruri utile și esențiale pentru un alpinist.

Cel care „a aprins dorința” ce avea să-i ducă, după trei ani, în munții Himalaya a fost alpinistul și vechiul său prieten George Lowe.

În vara anului 1951 a fost invitat de Eric Shipton să se alăture grupului său ce pornea spre Everest. După săptămâni de la începerea expediției, Everestul a rămas tot un vis neatins de om. Hillary scria:

„…în sufletul meu, simțeam că singurul fel în care puteam încerca cucerirea Everestului era de a face față primejdiilor așa cum le întâlneam; trebuia să mergem înainte fără a mai ține seama de nimic”.

Mai ales că „alte echipe concurente de alpiniști încercați” erau în drum spre Himalaya:

„La 17 noiembrie, am ajuns la Kathmandu și ne-am adăpostit la ambasada britanică, unde ospitalitatea gazdelor, baia fierbinte și hainele curate ne-au redat înfățișarea omenească.
După aceea am aflat și ultimele știri: elvețienii căpătaseră autorizație să încerce cucerirea Everestului în 1952. Într-o clipă, vestea primită a destrămat visul care ne urmărise atâta vreme”.

Everest | Sursa: History

 

Pentru anul 1953, guvernul nepalez a acordat o autorizație și pentru o expediție britanică. Comitetul pentru Himalaya al Societății geografice regale a început imediat pregătirile.

Există mereu ceva fascinant și de nestăvilit în dorința omului de a fi cel dintâi. De a fi învingătorul, cel care a făcut primul ceva ce mulți au încercat, dar n-au reușit:

„Pentru prima oară recunoscui cinstit în sinea mea că nu doream ca elvețienii să cucerească Everestul. N-aveau decât să urce până foarte sus – le uram noroc pentru asta – dar nu chiar până la vârf!”

Felul în care a coordonat John Hunt expediția britanică din 1953 a avut un rol important în obținerea succesului| Sursa: National Portrait Gallery

 

Elvețienii nu au reușit în vara anului 1952 să ajungă „chiar până la vârf”, prin urmare Everestul rămăsese în continuare necucerit. În toamnă, au încercat din nou și tot fără izbândă.

„Nu e nevoie să cauți explicații de ce nu au putut urca Everestul”, scria Edmund Hillary, „muntele ți le oferă din abundență. Dar ca noi să avem vreo șansă de reușită, expediția noastră necesita o înaltă tehnicitate adaptată înălțimilor, un echipament și măști de oxigen dintre cele mai bune și mai moderne și o organizare dintre cele mai perfecte. Pe lângă toate acestea, un singur lucru mai era extrem de necesar: norocul.”

În octombrie 1952, Hillary a primit o scrisoare din partea lui John Hunt, ofițer britanic, desemnat pentru a organiza expediția britanică în Everest din 1953. Împreună cu George Lowe, a fost invitat să facă parte din grup.

Despre John Hunt, la prima întâlnire, în martie 1953, Hillary nota: „Din prima clipă, am fost impresionat profund de energia lui dinamică, de capacitatea lui organizatorică și de felul său încântător de a se purta cu oamenii”.

Tot atunci l-a întâlnit pentru prima dată pe Tenzing (care a participat și la expedițiile elvețienilor) pe care l-a descris: „Era robust și bine făcut. Chipul său exprima încredere și modestie totodată. Curând deveni un membru prețuit al grupului nostru și se făcu iubit de toți prin zâmbetul lui încântător și prin blândețea firii sale”.

Hillary și Tenzing | Sursa: Adventure Journal

După perioada de aclimatizare, în mai, au pornit să cucerească Everestul. Hillary povestea:

„Mergeam fără oprire, cu pas regulat și absorbit de gânduri, complet absent la tot ce ne înconjura. Minunatele priveliști care se deschideau în jurul nostru și abisurile înspăimântătoare de sub noi nu mai însemnau nimic pentru mine. În clipele acelea trăiam rezumându-mă doar la locul unde trebuia să pun piciorul și la felul cum să respir.
[…]
Tot corpul meu striga după odihnă dar știam prea bine că era numai o slăbiciune ademenitoare a trupului de care nu trebuia să țin seama. «Șaua-de-sud sau mai bine mor!», atâta știam. Neînduplecat în hotărârea mea, privii înapoi la bietul Tenzing care trebuia să mă urmeze. Dar nu era nevoie să-mi fac griji din cauza lui. Cu capul aplecat înainte ținea perfect pasul cu mine, hotărât și încăpățânat.”

Edmund Hillary (stânga), șerpașul Tenzing Norgay (dreapta) și John Hunt, în Katmandu, Nepal, după cucerirea vârfului Everest | Sursa: Irish Time

În 29 mai, la ora 11 și jumătate, „lunga încercare” luase sfârșit:

„La început mi-am revenit cu greu la realitate; ajunsesem cu adevărat pe vârf? Eram prea obosit și prea conștient de lungul drum care ne aștepta la coborâre, înapoi la loc sigur, ca să mă pot bucura cu adevărat de victorie. Dar pe măsură ce izbânda mi se contura tot mai clar în minte, căldura domoală a bucuriei îmi năpădea toată ființa – o bucurie mai puțin zgomotoasă, dar mai puternică decât oricare alta pe care o simțisem vreodată mai înainte, pe un vârf de munte. Privirea mi s-a întors spre Tenzing. Sub masca lui de oxigen încadrată de țurțurii care-i atârnau de barbă și mustăți, strălucea zâmbetul lui, radiind de fericire. I-am întins mâna și ne-am felicitat în tăcere, dar pentru Tenzing și pentru clipele trăite, strângerea mâinii însemna prea puțin și cuprins de elan m-a prins cu toată căldura în brațe și ne-am bătut pe umeri reciproc, în semn de felicitare”.

Au urmat fotografiile cu steagurile. Hillary l-a fotografiat pe Tenzing cu steagurile „fâlfâind furios în bătaia vântului”. Nu i-a cerut șerpașului să-i facă poză, pentru că nu făcuse acest lucru niciodată și, scria Hillary, „vârful Everestului nu prea era locul unde să-l învăț această artă”.

Tenzing și Hillary, fotografiați după întoarcerea lor de pe vârful Everest | Sursa: Thoughtco

A făcut fotografii documentare în toate direcțiile, pe o vreme „extraordinar de frumoasă”. Și-au făcut apoi, pe vârful Everestului, două scaune din zăpadă pe care s-au odihnit și au mâncat cu poftă o prijitură de mentă. Cantitatea tot mai redusă de oxigen i-a obligat să coboare cât mai iute posibil.

„… m-am uitat la ceas; era 11,45. Stătusem pe vârf doar cincisprezece minute.”

„Trăisem un moment emoționant, greu de uitat. În ultimele săptămâni trăisem însă atâtea alte clipe mari încât îmi înăbușii cu greu un ușor sentiment de tristețe, la gândul că totul se terminase.”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.