29 ianuarie 2020, 4:50

Înfruntând furtunile, pământurile neprimitoare şi banchizele haine. Emil Racoviță și celebra expediție așa cum a trăit-o

„Călătoriţi, duceţi-vă să exploraţi regiuni de pe globul nostru încă necunoscute sau insuficient studiate, ieşiţi din mediul obligatoriu strâmt în care trăiţi. Vedeţi bine că ne putem întoarce oricând, chiar dacă plecăm pe un mic vas ca să înfruntăm furtunile, pământurile neprimitoare şi banchizele îngheţate. Iar câştigul pe care îl dobândiţi din orice călătorie va fi enorm. Voinţa voastră va fi întărită, veţi avea o viziune mai corectă asupra lucrurilor, vă veţi obişnui să nu mai contaţi doar pe voi înşivă, ceea ce vă va da o încredere mai mare în propriile voastre forţe.”

Cu aceste îndemnuri încheia Emil Racoviță prezentarea despre expediția antarctică belgiană, susținută la Sorbona în 23 februarie 1900.

După obținerea diplomei de licență în știință, pentru a-și realiza lucrarea de doctorat, timp de cinci ani Emil Gheorghe Racoviță a făcut cercetări în laboratorul oceanologic „Arago” de la Banyuls-sur-Mer creat de unul dintre profesorii lui, reputatul biolog și zoolog francez Henri de Lacaze-Duthiers. În 1896, și-a susținut public teza ce i-a adus titlul de doctor în științe.

Actul de naștere și Emil Racoviță la vârsta de 13 ani | Imagini de la expoziția „Expediție în trecut” și din arhiva Emil Racoviță, emil-racovita.speosub

Actul de naștere și Emil Racoviță la vârsta de 13 ani | Imagini de la expoziția „Expediție în trecut” și din arhiva Emil Racoviță, emil-racovita.speosub

Născut în Iași, în 15 noiembrie 1868, Emil Racoviță a făcut primele clase ca elev al celebrului povestitor Ion Creangă. De la acesta și-a însușit dulcele grai moldovenesc la care nu a renunțat nici atunci când ținea câte o cuvântare în atmosfera protocolară a Academiei Române. Tot la Iași, a mers mai întâi la Liceul național, apoi a urmat cursurile de la liceul privat Institutele Unite, unde i-a avut, printre alții, ca profesori pe istoricul Alexandru D. Xenopol, chimistul Petru Poni, geologul Grigore Cobălcescu. Pasiunea profesorului Cobălcescu pentru știință și natură l-a prins și pe elevul lui care a ales să urmeze și el acest drum. Mai târziu, în timpul expediției în Antarctica, Emil Racoviță și-a omagiat profesorul botezând în cinstea acestuia una dintre insulele descoperite cu numele Cobălcescu.

În 1886, a ajuns la Paris pentru a studia dreptul, așa cum dorea tatăl său, magistratul Gheorghe Racoviță. A făcut dreptul, însă mergea regulat și la prelegerile antropologului Léonce Manouvrier. După ce a obținut licența în drept, s-a înscris la Facultatea de Științe de la Sorbona, absolvită în 1891. După cinci ani, a obținut doctoratul.

La puțin timp după ce a primit titlul de doctor în științe, a fost nevoit să se întoarcă la Iași pentru a-și satisface stadiul militar. Norocul i-a surâs: o scrisoare din Liège a sosit după câteva săptămâni cu propunerea de a lua parte la o expediție ce avea ca scop studiul țărmurilor Antarcticii. O propunere prea tentantă pentru tânărul Emil Racoviță ca să fie refuzată.

Emil Racoviță, portret făcut înainte de plecarea în expediție | Arhiva Emil Racoviță, emil-racovita.speosub

Emil Racoviță, portret făcut înainte de plecarea în expediție | Arhiva Emil Racoviță, emil-racovita.speosub

„Am crezut că îmi voi pierde mințile de bucurie când am citit scrisoarea”, a mărturisit peste ani savantul.

Recomandarea a fost făcută de fostul lui profesor de biologie de la Sorbonna. În căutarea unui biolog, Societatea de Geografie de la Bruxelles, cea care a susținut financiar expediția, a apelat la profesorul de la Sorbona deoarece toți biologii care erau deja cunoscuți printre oamenii de știință au refuzat invitația, motivul principal fiind teama că nu se vor mai întoarce vreodată de acolo, mai ales după ce au văzut vasul cu care porneau în expediție.

„Au fost odată 19 oameni care au plecat pe un mic şi şubred vas ca să exploreze Polul Sud. Ei nu erau nici bogaţi, nici puternici, nici renumiţi, dar erau conştienţi de ceea ce se duceau să facă şi ştiau ce-i aşteaptă. Şi, ajunşi acolo, au înfăptuit greşeli şi au fost pradă slăbiciunilor omeneşti, dar au lucrat cât au ştiut mai bine şi au făcut tot ce au putut. Şi s-au întors numai 17, zicându-şi că moartea celor doi sărmani tovarăşi şi propriile lor suferinţe nu vor fi fost cu totul zadarnice, căci au putut adăugi o mică pietricică la edificiul ştiinţei, la acel focar de lumină, de adevăr şi de dreptate ce călăuzeşte omenirea spre timpuri mai bune”, începea povestea Emil Racoviță în  jurnalul lui despre expediția în Antarctica.

Adrien de Gerlache, comandantul expediției în Antarctica | Sursa: Historiek

Adrien de Gerlache, comandantul expediției în Antarctica | Sursa: Historiek

Ofițerul belgian din Marina Regală Belgiană, Adrien de Gerlache, a fost comandantul expediției și cel care a selectat echipa. Din expediție au făcut parte ofițeri și șase specialiști în diferite domenii: Roald Amundsen, explorator norvegian, Frederick Cook, medic și antropolog american, Émile Danco, explorator belgian,  Henryk Arctowski, oceanograf și geolog din Polonia, Antoni Dobrowolski, geofizician și meteorolog, Emil Racoviță, naturalist român. Toți aveau, în ziua plecării, până în 30 de ani.

„Organizarea ştiinţifică era cât se poate de completă şi nu se economisise nimic pentru cumpărarea instrumentelor necesare observaţiunilor de tot soiul. Aveam aparate de sondaj şi pescuit la toate adâncimile, un observator meteorologic complet, cu aparate înregistratoare şi de cetire directă, termometre cu butelii submarine, microscoape şi sticlăria necesară pentru conservarea animalelor. Fiecare specialist avea o mică bibliotecă trebuitoare studiilor sale şi, afară de aceasta, aveam o colecţie de opere literare în multe limbi, ce era menită să ne distreze în momentele de osteneală şi urât”, a notat Emil Racoviță.

Belgica, în port, cu câteva zile înainte de plecare | Arhiva Emil Racoviță, via emil-racovita.speosub

Belgica, în port, cu câteva zile înainte de plecare | Arhiva Emil Racoviță, via emil-racovita.speosub

În 1896, vasul a fost cumpărat de Adrien de Gerlache care l-a rebotezat Belgica. În 16 august 1897, vasul și-a început călătoria spre Antarctica din Antwerp. Madeira, Rio de Janeiro, Montevideo au fost câteva destinații. În 13 ianuarie 1898, potrivit însemnărilor lui Emil Racoviță, vasul a plecat din golful San Juan spre Antarctica.

„La 19 Ianuarie întâlnim primul munte de gheaţă şi la 20 suntem în faţa insulelor Shetland de Sud. Printr-ul văl de ceaţă, cel dintâi pământ antarctic ce ne era dat să întâlnim ridica spre cer piscuri ascuţite, acoperite de gheaţă şi omăt, cu ici şi colo turnuri de stâncă fioroase; iar în tăieturile coastei odihneau munţii de gheaţă şi gheţuri mărunte, albe şi lucii, se legănau pe marea întunecată. Am trecut printre aceste insule şi am îndreptat cursul nostru tot spre sud, spre regiunile abia întrevăzute la începutul secolului de balenierii americani”, scria savantul roman în notele lui de jurnal.

Au parte de o furtună puternică, ce-i izbi pe neașteptate. Racoviță descrie plastic acel moment, ca de altfel întreaga expediție cu toate momentele ei de încercări grele și frumoase.

Emil Racoviță în laboratorul lui de pe Belgica | Arhiva Emil Racoviță, via emil-racovita.speosub

Emil Racoviță în laboratorul lui de pe Belgica | Arhiva Emil Racoviță, via emil-racovita.speosub

„… suprafaţa mării se încreţi în brazde adânci. Nouri groşi şi neguri întunecate se rostogoleau prin văzduh, iar urletul vântului se ascuţea trecând prin catargele îndoite de frânghiile zbuciumate. Pânzele se zbăteau în legături, pocnind cumplit, şi Belgica, necontenit spălată de valuri, cu greu îşi făcea drum în neagra urgie. Căci totul sta acum cuprins de întuneric.”

Atunci au pierdut primul tovarăș de călătorie, căzut în apele înghețate și furioase. Noaptea, însă, totul se potoli și a doua zi au intrat în strâmtoarea ce a primit numele comandantului expediției, de Gerlache.

„Eram înconjuraţi de pământuri unde omul nu pusese nici ochiul, nici piciorul, şi atât de mare e atracţia necunoscutului, încât voioşi şi plini de ardoare am pornit în cercetarea şi explorarea acestei regiuni, uitând de nenorocirile trecute”, scria Emil Racoviță.

Cu toate că Emil Racoviță a notat la un moment dat în jurnalul lui, cu modestia tipică omului de știință, că ar fi dorit să fi fost înzestrat „cu darul vorbei sau al penelului”, descrierile lui excelează în frumusețe și expresivitate și fac lectura extrem de interesantă și agreabilă.

 

La picioarele unui iceberg | Arhiva Emil Racoviță, Foto: F. Cook, via emil-racovita.speosub

La picioarele unui iceberg | Arhiva Emil Racoviță, Foto: F. Cook, via emil-racovita.speosub

„În adâncime nesfârşită a văzduhului ceresc, albastrul se subţie în palide tonuri, iar între el şi întunecimea mişcătoare a valurilor mării se desfăşoară alba privelişte a ţărilor muntoase sleite în zaua lor de gheaţă. Munţi uriaşi înalţă în aer piscuri ascuţite învelite în troiene sclipitoare, iar în poale poartă gheţari măreţi ce umplu văile cu masele lor străvezii şi pătrund în mare cu frunţi prăpăstioase, brăzdate de alabastru. Ici şi colo răsar din albeaţă turnuri negre, cernite catedrale, întunecate ziduri de stânci fioroase şi în limpedea atmosferă polară ele par cu dimensiuni exagerate, ameninţătoare fortăreţe ale unei împărăţii legendare. În lumina aurită a soarelui, gingaşe culori se joacă pe vârfurile de piscuri, plutesc pe văile argintii ale gheţarilor, se ascund în prăpăstiile troienite. Încet şi măreţ, în mijlocul mării plutesc munţi de gheaţă, albi în soare şi albaştri în umbră; la picioarele lor apa înverzeşte în unde de safir şi valurile pătrund zgomotos în grotele lor sinelii şi ies acoperite de spumă argintie. Iar în golfurile şi tăieturile coastelor alţi munţi de gheaţă, prinşi de fund, se înşiră ca monstruoase nave în porturi de marmură albă. Şi oriunde te uiţi, fie în cer, fie în apă, fie în ţările muntoase, totul e limpede şi clar, luminos şi dulce, armonios ca formă şi culoare.”

După o altă furtună cumplită, ce a făcut ca vasul să înainteze cu repeziciune, totul s-a potolit și, la începutul lunii martie 1898, Belgica a fost prinsă în interiorul unei banchize, printre „câmpiile de gheață”. Timp de 13 luni a rămas acolo, între „ghețurile australe”. Martie este începutul toamnei australe, când zilele deveneau tot mai scurte și frigul tot mai mare, cu geruri de -30 de grade.

Belgica prinsă în banchiză, vegheată cu interes de un pinguin imperial | Arhiva Emil Racoviță, Foto: F. Cook, via emil-racovita.speosub

Belgica prinsă în banchiză, vegheată cu interes de un pinguin imperial | Arhiva Emil Racoviță, Foto: F. Cook, via emil-racovita.speosub

„Aproape veşnic vântul sufla. Neguri groase şi cenuşii, mânate de furtună în stoluri neîntrerupte, întunecau cerul. Aprigul viscol curma vederea cu mişcătoarea sa perdea albă şi omătul spulberat umplea văzduhul de o pulbere măruntă ca nisipul. În vâjâitul vântului ce ne stăpânea auzul, în vâltoarea urgiei îngheţate ce ne muşca trupul, în alba întunecime ce ne lua vederile, ne simţeam aşa de pierduţi şi aşa de singuri, încât speranţa ne părăsea şi numai un singur simţământ ne susţinea: simţământul datoriei.”

Timp de 13 luni, nota savantul, au fost făcute la fiecare oră, observații meteorologice. Când timpul le permitea, făceau observații astronomice și magnetice și excursii pentru a observa păsări și foci.

 

Pinguini antarctici vizitați de un explorator | Arhiva Emil Racoviță, Foto: F. Cook, via emil-racovita.speosub

Pinguini antarctici vizitați de un explorator | Arhiva Emil Racoviță, Foto: F. Cook, via emil-racovita.speosub

„Pe lângă acestea, am executat mii de lucrări diverse destinate apărării contra frigului sau contra sfărâmării vasului. Iar din când în când, aveam şi noi o sărbătoare. I se ura şi Antarcticii de atâta vijelie şi ne dădea câte o zi frumoasă. Vântul se potolea, negurile cenuşii se ascundeau sub orizont şi în locul lor cerul se boltea în luminos albastru. În aer fluturau mii şi mii de cristale sclipitoare şi în loc de un soare, aveam trei, căci frumoase parhelii se reflectau prin praful de gheaţă. Pe un curcubeu de vii culori, cu cruce de aur în mijloc, stăteau atârnate trei globuri aurite într-o boare de aur. Nesăţioşi priveam la acest măreţ spectacol, ce însă nu dura mult, căci praful argintiu se depunea în aerul liniştit şi curcubeul încet se ştergea, luând cu el crucea de aur. Singur rămânea acum soarele şi în limpezimea văzduhului aprindea mii de licăriri pe vasta câmpie a banchizei. […] Aşa de nepătată e culoarea şi aşa de luminoasă e lumina ce scaldă aisbergul şi colina, că de nu ne-ar fi reţinut pe pământ raţiunea, ne-am fi lăsat duşi de simţiri în lumea visurilor, în veacul basmelor.”

Din mai, a început iarna polară, timp în care soarele nu se mai arată și începe lunga și trista noapte polară.

Un moment de răgaz pentru o poză | Arhiva Emil Racoviță, Foto: F. Cook, via emil-racovita.speosub

Un moment de răgaz pentru o poză | Arhiva Emil Racoviță, Foto: F. Cook, via emil-racovita.speosub

„Întunericul continuu nu are numai efect rău asupra sufletului, e vătămător şi pentru trup. Anemia bântui în curând în mica noastră colonie. Feţele îngălbeneau, suflarea se îngreuia, mişcările cele mai simple pricinuiau bătăi de inimă. Ca umbre ne târam în neîntreruptul întuneric, prin nămolul de omăt ce viscolul clădea pe puntea corăbiei. În mohorâtele cabine, ghemuiţi lângă sobă, legam în lungi poveşti, prin firul amintirii, ceea ce aveam cu ceea ce lăsasem în ţara soarelui, departe. Ori, în galbena lumină a lămpii, răsfoiam cu dor în cărţi ce ne vorbeau de soare şi iubire”, scria savantul.

La puțin timp, Émile Danco, exploratorul belgian, a murit în urma unei afecțiuni cardiace.

„Am învelit trupul prietenului nostru într-un mare sac de pânză albă şi i-am legat la picioare o grea povară de fier. La amiază eram toţi adunaţi în jurul săniei funebre, lângă un larg canal curând format în lanul de omăt. Luna lucea în cerul întunecat şi plăpânda ei lumină arunca umbre mari şi negre în dosul colinelor de gheaţă, iar vântul sufla aspru şi îngheţat peste capetele noastre descoperite şi plecate. Şi trupul tovarăşului nostru fu împins în apă; încet se ridică de marginea de gheaţă şi încet se cufundă în neagra urgie a mării. Niciodată nu ne-a fost aşa de frig la trup, niciodată aşa rece la inimă!”, povestea exploratorul.

Puntea înzăpezită a corabiei | Arhiva Emil Racoviță, Foto: F. Cook, via emil-racovita.speosub

Puntea înzăpezită a corabiei | Arhiva Emil Racoviță, Foto: F. Cook, via emil-racovita.speosub

Lunile au trecut, soarele s-a arătat din nou și, tocmai când credeau că vor fi nevoiți să petreacă încă o iarnă polară, în 14 martie 1899, s-a format un curent puternic ce a împins vasul și astfel Belgica a ieșit din încleștarea banchizei. Despre acel moment al exuberanței eliberării, savantul scria:

„Trebuie să mărturisesc că simţământul pe care ni l-a pricinuit eliberarea noastră nu a fost câtuşi de puţin cel pe care închipuirea îl zămislise în timpul captivităţii. Eram siguri că, odată ajunşi la marginea ei, vom fugi cât mai iute de banchiza pustie şi haină. Am stat la marginea ei o zi întreagă, am sondat şi am pescuit şi în fiecare din noi era ascuns simţământul de părere de rău că am părăsit acel locaş. Când a venit clipa să ne îndepărtăm spre nord, am putut băga de seamă cu uimire că nu părăseam această banchiză fără o uşoare strângere de inimă.”

Corabia fotografiată la lumina lunii | Arhiva Emil Racoviță, Foto: F. Cook, via emil-racovita.speosub

Corabia fotografiată la lumina lunii | Arhiva Emil Racoviță, Foto: F. Cook, via emil-racovita.speosub

În 27 martie 1899, Belgica a ajuns în portul Punta Arenas și spre sfârșit de an, în 18 noiembrie, s-a întors acasă, în Belgia. După expediție, vasul a fost vândut și a avut mai mulți proprietari. În aprilie 1940, Belgica a fost achiziționată de norvegieni în timpul Campaniei din Norvegia, nava fiind folosită ca depozit pentru muniție. Pentru a nu cădea în mâinile armatei germane, a fost scufundată la începutul lunii iunie 1940. Epava ei a fost descoperită în 1990. Ancora navei se află la Muzeul Polar din Tromsø, Norvegia.

„Luni de zile de-a rândul am pătimit, dar am avut şi clipe de fericire; am trăit mai degrabă rău, este adevărat, dar ce-are a face, fiindcă totuşi am trăit. Nu e oare de-ajuns pentru a stârni regretul?!”, încheia Emil Racoviță.

Institutul de Speologie din Cluj-Napoca și statuia lui Emil Racoviță; Mormântul lui Emil Racoviță din cimitirul Hajongard | Credit foto: Mira Kaliani

Institutul de Speologie din Cluj-Napoca și statuia lui Emil Racoviță; Mormântul lui Emil Racoviță din cimitirul Hajongard | Credit foto: Mira Kaliani

 

După expediție, Emil Racoviță a rămas la Paris până în anul 1919 când a fost invitat să se alăture Universității din Cluj-Napoca. A mers la Cluj-Napoca unde, peste un an, a înființat Institutul de Speologie – primul din lume. După două zile de la aniversarea vârstei de 79 de ani, Emil Racoviță a plecat în cercetarea altei lumi. Mormântul lui, simplu și modest, se află în cimitirul Hajongard (Central) din Cluj-Napoca.

Expoziția de la Centrul de cultură urbană – Bastionul Croitorilor din Cluj-Napoca | Credit foto: Mira Kaliani

Expoziția de la Centrul de cultură urbană – Bastionul Croitorilor din Cluj-Napoca | Credit foto: Mira Kaliani

În Bastionul Croitorilor din Cluj-Napoca, unde de câțiva ani e găzduit Centrul de cultură urbană, se poate vizita expoziția „Expediție în trecut” dedicată savantului Emil Racoviță. Aici pot fi văzute câteva dintre obiectele ce i-au aparținut omului de știință. Intrarea este liberă.

Prezentările din care am extras fragmente din jurnalul lui Emil Racoviță din timpul expediției în Antarctică au fost făcute în original în limba franceză. Traducerea în limba română îi aparține lui Gheorghe Racoviță.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

  1. Camelia B.

    3 decembrie

    Felicitări pentru articol!

    • Mira Kaliani

      3 decembrie

      Mulțumesc frumos.

  2. Adrian

    3 decembrie

    Multumim, impresionant si in acelasi timp motivant.

  3. Alin

    3 decembrie

    Bravo! Chiar mi-a prins bine.

  4. Limba Materna

    3 decembrie

    E adevarat ca a murit in saracie, de boala, asemeni lui Enescu insa in Clujul comunist de dupa razboi din cauza comiternistilor maghiari?
    Cimitirul ala e mixt?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.