15 noiembrie 2022, 13:12

Între Capșa și Palat: „E bizantină şi apuseană, trândavă şi vioaie, zâmbitoare şi posomorâtă”

Pe Calea Victoriei, între Capșa și Palat, ieșea bucureșteanul „spre a întâlni vreun prieten sau cunoscut cu care să se oprească la mesele vreunei cofetării sau cafenele, să mai lege oleaca de vorbă despre una și despre alta”, povestea George Costescu în Bucureștiul vechiului Regat.

La începutul secolului al XIX-lea, în partea de nord a Podului Mogoșoaiei, cum se numea atunci Calea Victoriei, au început „să se înșire ca mărgelele pe ață, casele arătoase ale boierilor”, scria istoricul George Potra în volumul Din Bucureștii de altădată.

Acestea erau, nota istoricul, „case mari cu camere multe și salon de primire, bogat mobilate după model occidental, vienez sau parizian, cu nenumărate dependințe pentru numeroșii oameni de serviciu, în special robi țigani, și cu imense curți, dintre care unele atingeau o suprafață de la patru până la zece mii de metri pătrați”.

„Nici o hârtoapă nu a fost ratată”

Mult timp, Podul Mogoșoaiei a fost acoperit cu bârne de lemn. La începutul secolului al XIX-lea, Christine Reinhard, soția diplomatului Charles-Frédéric Reinhard, a călătorit în Principate alături de soțul ei. Într-o scrisoare trimisă mamei sale, îi relata despre intrarea în București:

Știam că orașul nu e pietruit, dar nu mă așteptam să-l găsesc acoperit cu bârne de lemn rău prinse între ele pe care, trecând, sărmana noastră trăsură se desfăcea și gemea; a trebuit să străbatem pe toată lungimea ulița principală (adică Podul Mogoșoaiei), așa că nici o hârtoapă nu a fost ratată; o zdruncinătură mai violentă decât altele, urmată de o oprire bruscă, ne-a arătat că ajunsesem la destinație.

Calea Victoriei, început de secol XX | Sursa: Istoria orașului București de Constantin C Giurescu

„Să nu uităm Podul Mogoșoaiei”

La jumătatea secolului al XIX-lea, jurnalistul belgian Flor O’Squarr (1830 – 1890) a petrecut în București câteva săptămâni și nota că în oraș „nu se văd nici piețe publice, nici locuri de plimbare”. Dar, adăugase, „să nu uităm Podul Mogoșoaiei”:

Este principala stradă de promenadă a Bucureștiului. Ea traversează orașul aproape de la un cap la altul, având o lărgime medie de treizeci de picioare (în Țara Românească, reprezenta 0,443 metri, după cum menționa Nicolae Stoicescu în Cum măsurau strămoșii noștri). Aceasta înseamnă că după-amiaza, mai ales seara – aici mulți se plimbă târziu, este mai distins – un spectacol ciudat se derulează pentru un observator european.

Boierii ies pentru a lua aer, fiecare în trăsura sa, care în droșcă, care în sanie, care în landou. Toți merg în galop: este de prost-gust să alegi un alt mers; se pot închipui accidentele care rezultă. Astfel că la orele patru după-amiaza, care este momentul când primul echipaj coboară pe Podul Mogoșoaiei, toți pietonii au dispărut.


„Ajunseră în Calea Victoriei. Fulgii se legănau magic în luminile vitrinelor. Trecătorii pășeau voios în alba fluturare. Farurile automobilelor prindeau potopirea molatică în evantaliile albăstrii, soseau de departe, dispăreau, să facă loc altora și altora, virând, oprindu-se, pornind, încrucișându-se într-o amețitoare întoarcere. Ninsoarea, năvala luminilor, reclamele aprinzându-se și stingându-se absorbite de albastrul serii pretimpurii de iarnă, ca să tresară în ghirlănzile altfel colorate, roșii, verzi, galbene; soneria cinematografelor; ferestrele încărcate cu sclipitoare bijuterii, pașii elastici ai trecătorilor înviorați de răceala blândă și jilavă a fulgilor; totul dădea străzii un aer proaspăt și festiv.”

Cezar Petrescu, Calea Victoriei, 1930


Plimbarea conului Alexandru Bellu

După 1865, o casă de pe Podul Mogoșoaiei care găzduise un minister a intrat în proprietatea familiei Bellu, povestea Gheorge Crutzescu în Podul Mogoșoaiei:

De acolo ieșea, în fiecare dimineață, pe la 11, conu Alexandru Belu (scris de autor Belu), să-și facă plimbarea, pe jos, pe Calea Victoriei. Sub braț, ținea un cățeluș galben și, în mână, un buchețel de flori, ghiocei, violete, trandafiri, după anotimp. Și când întâlnea vreo cocoană frumoasă, se oprea, o saluta adânc și îi oferea buchețelul – și apoi, repede, mai cumpăra unul, să fie, căci cocoane frumoase se întâlneau multe, și toate se opreau de dragul lui Alexandru Belu, și al florilor.

Calea Victoriei, 1884, E. Pesky | Sursa: Avangarda fotografilor din București de Ana Iacob

„Este deodată plină de trăsuri și de birje…”

În jurul anului 1872, Podul Mogoșoaiei era pavat „cu piatră cubică”, cu gresie și granit – lucrarea, după cum preciza istoricul Constantin C. Giurescu, începuse în 1864 – și a devenit artera principală pe care „protipendada orașului își făcea obișnuita trecere sau plimbare”, scria George Potra.

Pe la 1879, după ce a vizitat Bucureștiul, un industriaș francez Édouard Marbeau relata: „La ceasurile de preumblare ale după-amiezilor, lumea aceasta obișnuiește a ieși de acasă. Podul Mogoșoaiei, căruia de când cu izbânda războiului îi zic Calea Victoriei, este deodată plină de trăsuri și de birje…”

„Plin de viață, de exuberanță”

„Românii au păstrat de la strămoșii lor gustul pentru paradă, fast, alai grandios, cu un lux desfășurat la maximum”, scria francezul Alphonse Muzet în Le Monde balkanique, volum publicat în 1917 în care a adunat impresii dintr-o lungă călătorie în Balcani în preajma Primului Război Mondial.

Bucureștiul, nota el, este „plin de viață, de exuberanță”, iar „luxul feminin desfășurat” pe Calea Victoriei încântă ochiul privitorului: „Elegantele de pe Calea Victoriei sunt îmbrăcate cu o grijă pe care găsești decât în marile capitale”. Tot luxul orașelor moderne din Occident se regăsește și aici.


„Calea Victoriei de ieri și de astăzi e pe ducă. Toate se deplasează în alte direcții de pe planul capitalei, spre bulevardele acum încă deșarte și neumblate, aproape pustii. Mâine, poimâine, pustie va fi Calea Victoriei…O ruină istorică, o amintire.”

Cezar Petrescu, Calea Victoriei, 1930


Calea Victoriei, București, perioada interbelică, Nicolae Ionescu | Din volumul Bucureștiul de altădată de Emanuel Bădescu și Iulian Voicu

Când „aveau pas și dispoziție”

Printre „distracțiile lumei de atunci”, plimbările pe marile bulevarde ale orașului sau în parcuri, „făcute doar ca să mai vadă oamenii și altă lume, să mai privească pe la galantarele prăvăliilor spre a vedea «ce se mai poartă» și pentru a mai întâlni vreun cunoscut și a mai sta la o masă cu cafea, o prăjitură sau un mezelic”, erau în preferințele bucureștenilor, după cum povestea George Costescu în Bucureștiul vechiului Regat.

Când „aveau pas și dispoziție”, aceștia ieșeau fie la „Șosea”, fie pe Calea Victoriei, pe bulevard sau în „Cișmegiu”.

Între Capșa și Palat, pe Calea Victoriei ieșea bucureșteanul „spre a întâlni vreun prieten sau cunoscut cu care să se oprească la mesele vreunei cofetării sau cafenele, să mai lege oleaca de vorbă despre una și despre alta”, spunea George Costescu.

În anumite ceasuri ale zilei, își făceau plimbarea doamnele, „cucoanele”, și tinerii, în schimb domnii, „lumea bărbaților maturi”, se duceau „de-a dreptul la cafenelele și berăriile… pentru a se întâlni cu cei de-o seamă cu ei și pentru a privi lumea care se plimba”.

„Primăvara vine fiindcă au ieşit ghioceii pe Calea Victoriei…”

În 1943, Gheorghe Crutzescu, diplomat, născut în 1890, a publicat cartea Podul Mogoșoaiei, „una dintre cele mai frumoase monografii despre artera vitală a Bucureștiului”, cum scrie într-o scurtă prezentare a autorului. Gheorghe Crutzescu începea povestea:

Calea Victoriei! Victoria Neamului, dar şi izbânda ei, căci lângă dânsa străzi se fac şi se desfac; uliţi au trăit un timp şi azi li s’a uitat şi numele; în lungul şi largul oraşului, bulevarde noi se croiesc, schimbându-şi faţa din zi în zi. Dânsa, nepăsătoare, îşi duce traiul înainte. Ştie că e osia în jurul căreia se învârteşte roata cetăţii…

E locul de întâlnire al unei Ţări întregi: «Când oi veni la Bucureşti, ne întâlnim. Pe Cale!»

E o cafenea şi un salon, o plimbare publică şi o piaţă de flori, o tribună şi un galantar. E vie ca praful de puşcă. O vorbă şoptită la Capşa e auzită într’o clipă la Capul Podului; Şi indolentă ca o orientală…

Ca un izvor liniştit, se naşte în livezile Bănesii, şerpueşte agale printre grădini şi case, cu nepăsarea unei uliţi de sat, apoi, deodată, ca obosită de atâta drum, se aruncă în Dâmboviţa. Cu ce cuvinte să vorbeşti de ea? E schimbăcioasă ca apa, ca timpul, pe care parcă-l vesteşte: primăvara vine fiindcă au ieşit ghioceii pe Calea Victoriei…

[…]

E bizantină şi apuseană, trândavă şi vioaie, zâmbitoare şi posomorâtă, dornică de schimbări şi înfiptă în trecut.

[…]

Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mişcătoare în silinţele ei de a face din atâtea contraste, puţintică armonie. Şi poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogoşoaiei e plămădit cu sufletul nostru.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol