8 iunie 2022, 20:24

Întuneric, haos, necunoaștere. „Unde strălucește soarele, noaptea își pierde puterile”

„Aceste așa zise «trei ceasuri din noapte erau considerate nefaste» pentru că, în intervalul lor, se credea că circulă în voie demonii, semidivinitățile rele, ca și nălucile vrăjitoarelor, oamenii răi și animalele infernale. Cel surprins în drum de ele, trebuia repede să…”

Printre numeroasele credințe și superstiții ale poporului român, nu puține sunt cele legate de noapte. Oamenii credeau că, în noaptea de sfântul Andrei, toate animalele vorbesc, iar „cine le ascultă cum vorbesc, va muri”.

Dintr-un vas lăsat descoperit în timpul nopții, nu se bea apă „înainte de a sufla peste fața lui și să verși oleacă din apă”, pentru că, peste noapte, „dracul s-a băgat în apă”.

Noaptea nu se aduce apă de la fântână, „căci împrejurul ei joacă ielele, și cel care va lua apă, îl va lua din iele”. Acestea sunt câteva dintre vechile credințe despre noapte adunate de folcloristul Artur Gorovei (19 februarie 1864 – 19 martie 1951).

Se mai spune că „nu este semn bun când se visează că este noapte, dar este o bună prevestire când se visează noapte luminoasă, cu stele”, scria Romulus Antonescu:

Pentru cine visează întuneric înseamnă taină, secrete, chiar boală; pentru cine se visează stând pe întuneric înseamnă silă, dar pentru cine se visează ieșind din întuneric este semn că va scăpa de o primejdie.

„Începutul ceasurilor nefaste, rele, demonice din noapte… | Imagine © S. Hermann & F. Richter / Pixabay

„Timpul necurat”

În credințele populare, între miezul nopții și ora unu noaptea este „timp necurat”:

Umblarea pe ulițe, prin cimitire ori locuri misterioase este periculoasă, fiind timpul spiritelor (strigoi, moroi) și a altor spirite necurate; se susține chiar că, la această oră, însuși miezul nopții umblă pe pământ sub diferite înfățișări, iar dacă omul se întâlnește cu miezul nopții, trebuie să-și facă semnul crucii.

„Când timpul se socotea pe nopți”

Nașterea Anului (Revelionul), Nașterea lui Isus din Nazaret (Crăciunul), Învierea Mântuitorului (Paștele), Noaptea Strigoilor (Sântandrei), Focul lui Sâmedru, acestea sunt cele mai importante sărbători din ciclul calendaristic și toate sunt nocturne, nu diurne”, remarca Ion Ghinoiu în volumul Mitologie română.

Noaptea este timpul propice „nașterii, morții și renașterii divinităților adorate”. Sărbătorilor tradiționale din ciclul familial – ursitul copiilor în a treia noapte după naștere, la Masa Ursitoarelor, actul nupțial menit să deschidă un nou ciclu vital (noaptea nunții), priveghiul cu jocuri – au fost stabilit după „modelul divinităților care mor și renasc pe timp de noapte”.

Etnograful explica:

Sărbătorile și obiceiurile nocturne se leagă de un străvechi cult al astrului nocturn, Luna, și de vremurile imemoriale când timpul se socotea pe nopți, nu pe zile.

„Întuneric, haos, infern, pământ, moarte, necunoaștere…” | Imagine © Harmony Lawrence

Timpul când se manifestă forțele malefice

Asociată „întunericului, haosului, infernului, pământului, morții, necunoașterii, confuziei, inconștientului”, noaptea este „arhetip și principiu clasificator” în toate modelele arhaice ale lumii, afirma Ivan Evseev în Dicționar de simboluri si arhetipuri culturale.


„Un om care crede în strigoi și căruia i se pare că zărește un spectru în noapte, simte desigur frica în toată grozăvia ei înspăimântoare.”

Guy de Maupassant, Contes de la bécasse (La peur), 1883


„Adierea zânelor în hore aeriene”

În tradiția românească legată de timp, se spune de cele trei ceasuri rele, „situate între trei cântări ale cocoșilor – noaptea, între orele 12 și 4”. În acest interval de timp, menționa Ivan Evseev, circulă „izmele, ielele, strigoii, moroii, pricolicii, zburătorii, muma-pădurii”.

În Mitologie română, 1985, scriitorul și etnologul Romulus Vulcănescu explica despre reprezentarea mitică a ceasurilor din zi și din noapte:

Românul împarte celelalte unități de timp mitic, în timp diurn, de zi, și nocturn, de noapte; […] noaptea, în cinci părți: amurg, înnoptare, miezul nopții, când bate toaca-n cer, cântători și zorii albi.

[…]

În privința nopții, orientarea pe ceasuri se făcea după criterii empirice cronometeorologice, în înserare, noapte înnegurată, noapte cu stele, noapte cu lună și noapte cu stele și lună. La înserare, săteanul se orienta după umbre și licurici; în noapte, după zgomotul animalelor domestice sau sălbatice, zborul lilicilor, fluturilor de noapte, după ciripitul sau gânguritul unor păsări zburătoare… Dar se orienta și după unele semne reale sau fictive magico-mitice de la miezul nopții: cântatul îndepărtat al cocoșilor, ca un cântat din cer, baterea toacei de la mezonoptică ca o toacă din cer, adierea zânelor în hore aeriene, fofilarea Zburătorului după dâra de lumină a mersului lui…

„Ceasuri de nenoroc” | Imagine © Bruno / Pixabay

Ceasurile când „circulă în voie nălucile vrăjitoarelor, oamenii răi și animalele infernale”

Miezul nopții se măsura de sătean în cele trei ceasuri zise „ale cântătorilor” ce desemnau „începutul ceasurilor nefaste, rele, demonice din noapte, toiul activității lor și încetarea oricărei activități demonice. Romulus Vulcănescu nota:

Aceste trei cântări care (care uneori erau în coruri de cucuriguri) erau: cel de la 12 noaptea, cel dintre 1,30 și 2 noaptea și cel de la 3 și 3,30 din noapte. Aceste așa zise «trei ceasuri din noapte erau considerate nefaste» pentru că, în intervalul lor, se credea că circulă în voie demonii, semidivinitățile rele (iezmele, ielele, strigoi, moroii, pricolicii, tricolicii, zburătorii, muma pădurii, fetele pădurii etc), ca și nălucile vrăjitoarelor, oamenii răi și animalele infernale.

Cel surprins în drum de ele, trebuia repede să zgârie pe pământ în jurul lui un cerc și să stea neclintit în mijlocul cercului, rugându-se la Fărtat să-l apere de ceea ce vede sau aude în juru-i.

Era în fond un rit de apărare magico-mitică, conform căruia practicantul trebuia să reziste în cerc până la a treia cântare a cocoșilor, înainte de apariția zorilor, când toate făpturile demonice dispăreau.

Aceste ceasuri nefaste din noapte au fost numite de români „ceasuri rele”, „ceasuri de nenoroc”.


„Să ne grăbim! Ai nopții iuți balauri / Sfâșie norii-n zbor; chiar adineauri / Ai dimineții soli luciră-n zare; / Strigoii, biete oști rătăcitoare, / Fugiră-n gropi, iar tristele năluci / Înmormântate-n valuri, la răscruci, / În patul lor cu vierme se-ascund pe rând, / Să nu-i găsească ziua pe pământ. În tainițele negre se-ascund iarăși; / S-au prins cu noaptea crâncenă tovarăși.”
Shakespeare, Visul unei nopți de vară, traducere de Dan Grigorescu, Editura Univers, 1984


Frica în întuneric a devenit o frică de întuneric

Despre „frica de noapte”, istoricul francez Jean Delumeau (18 iunie 1923 – 13 ianuarie 2020) scria în volumul La Peur en Occident (XIV-XVIII siècles). Une cité assiégée, 1978, tradus de Modest Morariu și publicat de Meridiane în 1986:

Strigoi, furtuni, lupi și maleficii aveau deseori noaptea drept complice. Aceasta intra ca o componentă majoră în multe frici de odinioară. Era prin excelență locul unde vrăjmașii omului urzeau pierderea lui, fizică și morală deopotrivă.

[…]

Frica în întuneric este cea trăită de primii oameni când se aflau expuși noaptea la atacurile fiarelor sălbatice fără să poată ghici în beznă apropierea lor… Nu încape îndoială că aceste spaime ce reveneau seară de seară au sensibilizat umanitatea și a învățat-o să se teamă de capcanele nopții.

[…]

Că «primejdiile obiective» ale nopții, acumulate de-a lungul timpurilor, au determinat omenirea să o populeze cu «primejdii subiective» este mai mult decât probabil. În felul acesta, frica în întuneric a putut deveni în mod intens și mai general o frică de întuneric.

„Unde strălucește soarele, noaptea își pierde puterile” | Imagine © Bruno / Pixabay

„Cine are soare, niciodată noapte n-are”

Un proverb spune că „noaptea e un sfetnic bun”, dar acest lucru, explica istoricul Jean Delumeau, „nu se datorează întunericului care o însoțește, ci a răgazului pe care îl interpune înaintea unei decizii”. De altfel, proverbele „deplâng întunericul nopții”, cum remarca Jean Delumeau:

Noaptea este complicea unor făpturi răufăcătoare: «Oamenilor de bine le place ziua, iar celor răi – noaptea». «Umbli numai noaptea ca un călugăr țicnic și ca vârcolacii».

Invers, proverbele care aduc laudă soarelui: «Soarele n-are pereche», «Unde strălucește soarele, noaptea își pierde puterile», «Cine are soare, niciodată noapte n-are».

Imagine cover: Stânga, sus, © brands amon / Pixabay | Editat de Mira Kaliani


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol