11 iunie 2022, 15:14

Învălmășeală, viață, energie: „Gust de sare pe buze, galopuri nebune pe plajele nesfârșite, râsete, râsete…”

„Mamaia: imense întinderi de nisip, o plajă atât de lungă încât sfârșitul i se pierde în depărtare, cu scoici trandafirii ca niște petale de flori aruncate de zâne…”

„Constanța: marea… portul cu viața lui în fierbere: vapoare, marinari, strigăt de sirene, semnale deosebite, sunetul pătrunzător al fluierului, zbierete ieșite din coșurile vapoarelor ce se depărtează, miros de gudron, de funii, de ierburi marine; oameni murdari cărând mari greutăți, culorile steagurilor bântuite de vânt, luciri de argint pe aripi de pescăruși albi, zgomot de ape bătute de vâsle, fâșâit de valuri izbite de dig, învălmășeală, viață, energie”, evocări ale mării, o lume cu sunete, mirosuri, lumină, chipuri, priveliști, toate păstrate în memoriile reginei Maria.

„Marea pe care o iubesc atât”

Despre „marea deschisă și sărată, pe care o iubesc atât” a povestit și scriitorul danez Hans Christian Andersen, pe la jumătatea secolului al XIX-lea. În mai 1841, acesta a ajuns la Constanța.

A fost o călătorie scurtă, din care a lăsat câteva pagini ce au dezvăluit, din nou, firea visătoare, romantică, a povestitorului.

„Mie mi-a fost dragă marea mai mult decât pot spune.” (Regina Elisabeta a României) | Foto: Regina Elisabeta la malul Mării Negre, România, 1912. Fotograf necunoscut. / Sursa: Carmen Sylva – regina poetă. Literatura in serviciul Coroanei, autor Silvia Zimmermann

„Este singurul fel în care pot suporta întregul an”

După mai bine de o jumătate de veac de la călătoria în Dobrogea a lui Andersen, romantica poetă Carmen Sylva, pseudonimul literar ales de regina Elisabeta a României, mărturisea, într-o corespondență: „De Constanța nu mă pot lipsi. Este singurul fel în care pot suporta întregul an… Mie mi-a fost dragă marea mai mult decât pot spune. Să locuiesc în căsuța de lângă far a fost o mare plăcere, iar salutul vapoarelor care vin și pleacă o bucurie în fiecare oră”.

Despre Carmen Sylva, regina Maria scria că „iubise totdeauna marea cu o iubire romantică, și a fost una dintre puținele ființe cărora le era cu adevărat drag vântul”.

Căsuța de lângă far amintită de Carmen Sylva a fost moștenită de urmașa ei la tronul României, regina Maria, a cărei mare avea plaje lungi, fierbinți, siluete de bărci molcome plutind pe lacuri, galopuri matinale, fețe arse de soare, și briza mai purta glasurile vesele ale copiilor ei.

„Mereu ceva de văzut”

Pe puntea vasului „Regele Carol” sau „Traian”, povestea regina Maria, se revărsau râsete, voci de copii, „tropăit de piciorușe”. Se iveau chipuri de ofițeri, printre care „zâmbetul hazliu al căpitanului Periețeanu, „mic, oacheș ca nuca, om scurt la vorbă, dar mare prieten al copiilor”, botezat de aceștia „pikitoni”. Intra la un moment în scenă și doctorul de pe vapor, „cu barbă neagră și ochi atotvăzători”.

Se perindau permanent „oameni în tunici albastre”, servitori care aduceau și duceau tot timpul câte ceva pentru ca din nou să revină cu altceva. Dincolo de toate:

…o înfrigurare plăcută, mereu ceva de văzut; și bucuria fără seamăn a vieții pe bord, gust de sare pe buze, și plutind peste toate, miros de bucătărie, veșnica pregătire a numeroase mese pentru mari și mici, pentru înalți și smeriți.

„Imense întinderi de nisip…” (Regina Maria) | Foto stânga: Regina Maria a Romaniei / Colecția Mandy / Edit. C. Sfetea, București

„O plajă atât de lungă încât sfârșitul i se pierde în depărtare”

Mamaia de la începutul secolului al XX-lea avea „imense întinderi de nisip, o plajă atât de lungă încât sfârșitul i se pierde în depărtare, cu scoici trandafirii ca niște petale de flori aruncate de zâne”. În memoriile ei, regina reda momente de la malul mării, cu sunete de val, ambianță estivală:

…băi de mare și acel râs ce izbucnește anume când năvălește asupra ta apa rece, foșnetul șoptit al valurilor ce se sparg rând pe rând domol pe mal, lăsând fiecare o fâșie de spumă albă ca zăpada; jocuri prin nisip, câini nebunatici luptându-se cu câte o bucată groasă de lemn azvârlită de valuri pe mal…

Bone cu uneltele necesare pentru baie: cu umbrele de soare și cuvinte de dojană, apoi iarăși râsete, râsete.

Bărci încete lunecând alene pe întinderea lacurilor, soare revărsat fără milă asupra capetelor noastre, prefăcând apa într-o pânză de lumină care arde ochii.

„Parcă sufletul poetului ne-ar întovărăși”

Apoi călătoria la insula poetului exilat, cu țărmul plin de pietriș, desiș de trestii, crâng de sălcii, „umbră binevenită”, mulți țânțari, multe cuiburi de păsări:

E insula lui Ovidiu; la mijloc, o fântână cu roată și, tulburate de năvălirea noastră, păsări stranii ce se ridică asemeni unui nor spre cer; și în zborul lor parcă-și arată mânia.

Fără voie vorbim cu glas scăzut, parcă sufletul poetului ne-ar întovărăși când trecem crângul tăcut. Deasupra, aripile unei uriașe acvile negre; umbra ei alunecă încet peste ținutul părăsit.

Iarăși trecem peste lac…

„O plajă atât de lungă încât sfârșitul i se pierde în depărtare, cu scoici trandafirii ca niște petale de flori aruncate de zâne…” (Regina Maria) | Leon Biju, Plajă la Mamaia

„Cerul și apa sunt în flăcări”

Urmează eternul, fascinantul spectacol al unui apusul de soare pe lac. Regina Maria descria un astfel de moment:

…soarele apune într-un nemărginit jăratic, o învăpăiere a cerului întreg, un adevărat «amurg al zeilor» în care se văd toate nuanțele ce se pot închipui și cele neînchipuite: trandafiriu înflăcărat, portocaliu, galben de chihlimbar, auriu și din când în când neașteptate fâșii de un vioriu arzător; cerul și apa sunt în flăcări.

Apoi încetul cu încetul aprinderea se domolește, culorile încep să se stingă, se nuanțează ca opalul, ca sideful, în tonuri stinse: galben șters, cenușiu ca turturica, verzui ca peruzeaua, albăstrui ca levănțica și la sfârșit vine amurgul și întinde peste toate mâna lui de umbră; nicăieri nu mai e culoare și picioarele noastre se târăsc încet printr-un nisip greoi…

„…ca niște umbre în zare, șiruri după șiruri de care țărănești mânate de turci, de tătari, de ruși…” (Regina Maria) | De la stânga: Româncă, armeni, turc din Dobrogea / Fotografii de Anatole Magrin (1858 – 1928)

„Galopuri pe plaja lungă. Șiruri după șiruri de care țărănești”

Zorii unei zile la malul mării veneau cu galopuri pe plaja lungă, „goană nebună prin fâșia de spumă cu caii care sforăie și au copite jucăușe”.

În acest decor marin, se ivesc „ca niște umbre în zare, șiruri după șiruri de care țărănești mânate de turci, de tătari, de ruși și uneori de nemți, fiecare în portul neamului său”.

Pe la 1875, un tânăr francez a surprins oameni din Dobrogea în fotografii; după ani, regina Maria i-a privit și a scris în cartea ei de memorii:

Chipurile turcilor cu barbă se aseamănă ciudat între ele, au o neclintită nepăsare întipărită pe față, dar sunt prietenoși; femeile își dau vălul în lături o clipă ca să se uite bine la noi; ochii lor strălucesc de curiozitate.

Fetițele tătăroaice au părul strâns împletit într-o mulțime de codițe ca de purcel… părul precum și sprâncenele și unghiile sunt vopsite roșu aprins, cu «henne»; șalvarii lor de bumbac în culori ieșite la spălat au nuanțe șterse ce încântă ochiul, cenușiu bătând în albastru, liliachiu și verde ca rozeta.

Rușii, uriași, bălani și bărboși cu ochi albaștri, poartă cămăși stacojii care se răsfrâng în apă în lungi fâșii colorate. Caii lor frumoși și de o rasă pură, nechează ca de bună primire, sforăie, sa întinzându-și voinicește gâturile în ham, aproape se smulg din hățuri în aprigul imbold de a se înfrăți cu caii noștri.

„Sute de pescăruși albi își strigă cu glas ce înfioară mâhnita chemare…” (Regina Maria) | Regina Maria / Sursă imagine: Royal Holidays, Cyrille Boulayy

„Nu mai e viață…”

Zilele lungi de vară au fost mereu înșelătoare. Îl fac pe om să creadă că ar avea tot timpul de partea lui, iar timpul gonește, tot gonește, mai nebunește decât caii pe plaje nesfârșite, și, când se bucură mai mult de toată acea lume ticsită cu sunete, mirosuri, lumină, chipuri, priveliști, e seară din nou. Regina Maria povestea:

Umbrele s-au lungit atât încât caii noștri par a umbla pe picioroange, sute de pescăruși albi își strigă cu glas ce înfioară mâhnita chemare; sunt păsări ca niște stafii cu glasuri de strigoi. Și apoi deodată luna, crai nou alb, desenat pe cer, care trimite spre mare o fâșie tremurată de argint într-o răsfrângere mai strălucitoare decât palidul ei chip.

Glasurile s-au domolit, râsul nu mai e atât de zgomotos, o oboseală tihnită învăluie și oamenii și animalele, amurgul cenușiu ca fluturii de noapte întinde peste culori și sunete o mantie dintr-o singură nuanță.

Nu mai e viață, și în fața noastră se ridică o semilună subțire, de o paloare de vis.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE