12 septembrie 2022, 10:11

Învățat, bogat și prezentabil – Boierul-poet care ducea în casa de pe Podul Mogoșoaiei „o viață de lux, cu petreceri de pomină”

„Un sunet plăcut de viori, de naie, de tambure amestecat cu glasuri femeești dulci și pătrunzătoare mă fermecară și pare că îmi legară mânele și picioarele în fiare…”

Casa lui Ienăchiță Văcărescu (c. 1740 – c. 1797) a fost una dintre cele mai frumoase și arătoase clădiri ce se aflau pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), „un adevărat palat domnesc”, scria istoricul George Potra. În această casă moștenită de la părinți și străbuni – „posibil transformată de el, fiindcă avea destulă avere și pricepere” –, Ienăchiță a trăit până la sfârșitul vieții. Și tot acolo „făcea petreceri de pomină unde își producea cântecele sale de lume pline de ahturi și suspine”, cum a spus G. Călinescu.

„În interiorul acestei case boierul-poet ducea o viață de lux, de petreceri, cu tot felul de desfătări cum nu se puteau întâlni nici chiar la domnul țării”, scria George Potra.

L-a descris pe Ienăchiță ca fiind „frumos la înfățișare, voinic, prezentabil și foarte luxos”. Și a adăugat:

Era un mare amator de distracții și de petreceri cu vinuri bune și lăutari renumiți.

„El ținu ca nunta lui să fie nuntă…”

Însurat de trei ori, nu a avut noroc – destul de repede după căsătorie, „din voia lui Dumnezeu, li s-a întâmplat moartea” primelor două neveste.

„Că i-a părut rău după ele, sau nu, aceasta nu o știm; se pare însă că se consola ușor și uita repede de durerile avute”, comenta George Potra.

Ultima soție a fost o fiică a domnitorului Nicolae Caragea. La acea vreme, Ienăchiță „era privit ca cel mai mare boier al țării, cel mai învățat, cel mai gură de aur și unul din cei mai bogați”. Astfel, cu toate că trecuse bine de 40 de ani, prin urmare era „un om tomnatic, care dănțuia acum a treia oară împrejurul altarului, el ținu ca nunta lui să fie nuntă și… pentru sărbătorirea acestui eveniment trebuia să vuiască orașul de zgomote, de chiote și de muzici”.

„Ni s-a spus că adesea inima lui flușturatică se simțea rănită de amoruri ilicite”

„Învățat, fin și elocvent, el știa să fie în tot felul amabil”, scria Alexandru I. Obobescu despre Ienăchiță:

Viața sa privată ne-o dovedește și, fără a arunca vreun presupus asupra fericirii casnice a celor trei soții succesive ale sale, ni s-a spus că adesea inima lui flușturatică se simțea rănită de amoruri ilicite; atunci imaginațiunea lui poetică se aprindea și, înstrunând coarde românești pe lira lui Anacreon sau pe a lui Catullus, el își descria patima printr-o glumeață alegorie.

Dădea și un exemplu: „Într-un copac zarifior / Un șoim prin în lățișor, / Strigă amar, ciripind, / Norocul său blestemând: / – Multe paseri am vânat / Și-mi ziceau Șoim minunat! / Iar aici laț fiind întins, / Cum am dat, pe loc m-am prins, / De inimă,.… nu de cap!…. / N-am nădejde să mai scap!”.

Nu se putea povesti despre Ienăchiță fără a aminti de celebrele și „grațioasele terțete” de „amant gelos dar prevăzător”: „Într-o grădină, / Lâng-o tulpină / Zării o floare ca o lumină // S-o tai, se strică, / S-o las, mi-e frică, / Că vine altul și mi-o rădică”.

„Nobilul poet știuse a se înconjura, cu o rafinare adevărat orientală, de toate mulțumirile spirituale”

„Cu toate acestea, se vede că el nu cădea întotdeauna într-un așa exces de conștiință și mai adesea nu sta mult la îndoială ca să culeagă florile plăcerii”, scria Odobescu:

Într-a sa locuință, plină de toată îmbelșugarea unei vechi curți boierești, nobilul poet știuse a se înconjura, cu o rafinare adevărat orientală, de toate mulțumirile spirituale, de toate desfătările simțurilor.

„Nou Agamemnon el se înconjurase de o mulțime de Briseide”

Un oaspete al lui Ienăchiță Văcărescu, medicul grec Mihail Perdicari, amintit de Obobescu (mai târziu și de George Potra), a publicat în 1817 un poem în versuri grecești în care a povestit despre traiul boierului în palatul său din București:

O mulțime de fete tinere și gingașe nimfe și baiadere, îmbrăcate cu cele mai luxoase veștminte, cu rochii de șaluri și de sevai, cu ii de borangic și de zăbranic bogat cusute, îl slujeau, unind pe lângă serviciul casnic, și talentele desfătătoare ale dansului, al cântării și al muzicii instrumentale. Nou Agamemnon el se înconjurase de o mulțime de Briseide. Nici Tersitul nu lipsi petrecerilor sale și Pitulicea țiganca, bufon femeiesc ce alerga pe atunci prin casele boierești, propunând tuturor serviciile sale înlesnitoare, deștepta adesea râsetele oaspeților prin titlul familiar vere spătare!, prin declarațiile amoroase și prin cântecele de dor ce ea le adresa veselului boier.

„Văzuse și simțise lucruri atât de lumești încât fugise îngrozit”

Istoricul Gheorghe Ionescu-Gion scria despre călugării „care se aflau sus pe colină” că erau oameni citiți – nu toți erau ca aceia care întrebau străinii dacă „Anglia era în Londra sau Londra în Anglia”. Mulți „nu vedeau orașul cu lunile”, iar când descindeau pe colină mergeau să predice la vreo biserică”.

El a notat:

Ienăchiță Văcărescu prețuia foarte mult pe unii dintre acești călugări ai Mitropoliei, oameni cu adâncă știință de carte, cu întinse citiri și cu miez de vorbă care făcea ca ceasurile să treacă ca minutele. El venea la Mitropolie, căci călugării nu aveau curajul să vină la el. Fusese odată unul și, intrând în casele fastuosului și rafinatului boier, văzuse și simțise lucruri atât de lumești cu cântece, jocuri și lăutari, încât fugise îngrozit și nu se oprise decât în tăcuta sa chilie de pe dealul Mitropoliei.

„Am mulțumit lui Dumnezeu, căci m-am văzut cu picioarele slobode scăpat din asemenea ispite”

Este relatarea unuia dintre „cei mai învățați și demni de laudă călugări”, episcopul Grigorie al Argeșului. Acesta a povestit că, „pe când se afla cu locuința în mitropolie, fiind arhimandrit, la un Paște, venind spătarul Ienăchiță Văcărescu cu mare paradă la mitropolie ca să-l viziteze pe mitropolitul Dositei, și văzându-l, cu dragoste l-a chemat lângă dânsul, l-a cercetat și l-a întrebat totodată de ce n-a venit niciodată acasă la dânsul când știe cât îl prețuiește, ca pe toți cei ce sunt împodobiți cu toate darurile învățăturii și ale purtării înțelepțești”.

Astfel, într-o zi, înduplecându-se, s-a dus acasă la Ienăchiță și a povestit apoi:

Dar, când mă apropiai de poarta cea mare, deodată mă oprii, văzui o mulțime de oameni înarmați cu tot felul de arme, seimeni, slujitori, arnăuți, panduri; fel de fel de strigări s-auzeau, totdeodată răsunând trâmbițele, surlele și tobele; mulțime de cai, mulți armăsari nechezau, povolnici, iedecuri cu harșale de sus până jos strălucind de aur și de argint. Mă strecurai cum putui până lângă poarta scării; acolo întâmpinai pe alții, înarmați cu sulițe lungi, cu buzdugane groase, cu puști, cu pistoale; tare spăimântat pășii tot înainte, nevăzând pe cineva ca să mă opreasă, ajunsei la ușa sălei celei mari; acolo îmi străpunse vederile lumina flacărilor de niște mangale de tombac poleit; un sunet plăcut de viori, de naie, de tambure amestecat cu glasuri femeești dulci și pătrunzătoare mă fermecară și pare că îmi legară mânele și picioarele în fiare; nu mai știu cum deodată mă aflai sculat repede și în fuga mare, trecând peste câte spusei, abia am nimerit poarta cea mare a curței și am mulțumit lui Dumnezeu, căci m-am văzut cu picioarele slobode scăpat din asemenea ispite.


Comentariile sunt oprite pentru acest articol