Ion Mincu, întemeietorul arhitecturii moderne din România

Ion Mincu s-a născut pe data de 20 decembrie în anul 1852 la Focșani. Acesta a fost arhitect, inginer și profesor universitar.

Primele studii le-a făcut în orașul natal unde a terminat liceul „Unirea”, pe cele superioare la Școala de Poduri și Șosele din București, iar apoi a plecat la Paris unde a terminat Școala Națională de Belle – Arte, între anii 1875 și 1877. Odată cu finalizarea ultimelor cursuri a obținut cea mai importantă diplomă pentru viitoarea sa carieră, mai exact atestatul de arhitect. În Franța i-a avut ca profesori pe arhitecții Refny de Louanges şi Jules Guadet care l-au susținut și au făcut tot posibilul ca tânărul arhitect să primească marele premiu al Societății centrale a arhitecților francezi. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1883. Tot la Paris Mincu a fost coleg și cu alți arhitecți români precum G. Sterian, G. Cerchez, Al. Săvulescu și I.N Socolescu.

Întors la București Ion Mincu a contribuit la întemeierea Școlii de arhitectură a Societății Arhitecților Români între anii 1892 și 1897, loc în care a fost cadru didactic pentru atelierul de proiectare, iar apoi a parcurs același drum la Școala Națională de Arhitectură și mai apoi la Școala Superioară de Arhitectură din București între 1898 și 1912. Între anii 1903 respectiv 1912 a ocupat funcția de președinte al Societății Arhitecților Români.

Ion Mincu este apreciat ca fiind unul dintre întemeietorii arhitecturii moderne din România. Acesta reprezintă un factor important pentru crearea și susținerea Școlii naționale de arhitectură, dar mai ales al învățământului de specialitate și organizărilor profesionale a arhitecților din țara noastră. Mincu a susținut un stil arhitectonic românesc fundamentat în mod principal pe valorificarea tradițiilor naționale. De exemplu Casa dr. Vitzu ( 1884 ) de pe bd. Magheru din Bucureşti, Casa Lahovary, ce se găsește pe str. Ion Movilă din Bucureşti ( 1886 ), aceasta are decoraţiuni inspirate din modelele tradiţionale, Bufetul de la Şoseaua Kiseleff ( 1889-1892 ), acesta are ornamente ceramice, stâlpi confecționați din lemn ș.a.m.d., Vila Robescu din Sinaia, unde au fost utilizate ornamente specifice culelor româneşti din Oltenia ( 1897 ), Casa Nicolae Petraşcu din Piaţa Romană ( 1904 ), Şcoala Centrală de fete din Bucureşti, ( 1890 ).

Arhitectul s-a ocupat și de arhitectura bisericească realizând decorațiunile din interiorul Catedralei din Constanța între anii 1890 respectiv 1895. Acesta a efectuat anumite cavouri din renumitul cimitir bucureștean Belu între anii 1900 și 1904, pentru ca mai apoi să se ocupe de restaurarea bisericii Stavropoleos din Bucureşti între 1904 și 1910, pe care a completato cu o galerie-muzeu în aer liber cu rol de Lapidarium ( denumire folosită pentru colecții de pietre mari sculptate sau gravate ).

Dând dovadă de o cunoaștere a pieselor clasice și romantice ale artei românești, Mincu a creat imobile caracterizate prin eclectism precum Casa Monteoru ( 1887-1888 ), astăzi fiind chiar sediu pentru Uniunea Scriitorilor din Bucureşti, Casa Vernescu ( 1887-1889 ), de pe Calea Victoriei din capitala României, precum şi diverse decoraţiuni interioare pentru Palatului de Justiţie din București ( 1890-1895 ).

Ion Mincu a murit pe data de șase decembrie 1912, iar ca o recunoaștere pentru importanța sa în evoluția școlii românești de arhitectură, din anul 1953 Universitatea de Arhitectură și Urbanism din București îi poartă numele. Un alt omagiu adus marelui arhitect este că în anul 2012 acesta a fost declarat membru post – mortem al Academiei Române.