CITIRE

„Iorga a rămas înmărmurit.” Regele care a citit ce...

„Iorga a rămas înmărmurit.” Regele care a citit ceea ce istoricul nu a putut tălmaci

„Era plin de rasă. Chipul lui era frumos, trăsăturile feței de o deosebită fineță. Și avea cele mai minunate mâini aristocratice, mâini bărbătești, ce nu mi-a fost dat să văd vreodată.” – Ion G. Duca în Amintiri politice, despre regele Ferdinand

La vârsta de 49 de ani, Ferdinand – numele complet  la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen – a devenit rege al României, fiind moștenitor al tronului, după moartea unchiului său, regele Carol I al României.

Născut în ziua de 24 august a anului 1865, în Sigmaringen, Germania, Ferdinand a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (frate mai mare cu regele Carol I) și al infantei Antónia a Portugaliei.

A petrecut copilăria și adolescența la Castelul Sigmaringen. La 20 de ani, a primit gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a Prusiei, după ce a absolvit Școala de ofițeri din Kassel. După patru ani, în 1889, și-a finalizat studiile la Universitatea din Leipzig și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen. În acel an, a fost numit Principe de Coroană al Regatului României, succesor al regelui Carol I, după ce tatăl și fratele lui mai mare au renunțat la acest drept, și s-a stabilit în România.

La 27 de ani, în ziua de 29 decembrie 1892, s-a căsătorit la Sigmaringen cu prințesa Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, una dintre nepoatele reginei Victoria (tatăl ei a fost unul dintre fiii reginei Victoria a Regatului Unit).

Regele Ferdinand

Regele Ferdinand

În anul morții regelui Carol, Ferdinand se afla în România de 25 de ani. Cu toate acestea, „puțini oameni avuseseră prilejul să-l cunoască”, nota Ion G. Duca în Amintirile lui. Om politic liberal român, ministru timp de aproape 15 ani în diferite ministere, apoi prim-ministru, Ion G.Duca a scris o parte dintre memorii. Asasinat în 1933, la 54 de ani, în gara din Sinaia, memoriile lui cuprind doar anii 1914 – 1918 și câteva evenimente între 1927 – 1933. Amintirile lui au fost editate de Jon Dumitru Verlag în trei volume. Au fost „scrise cu creionul pe aproximativ 1500 de pagini la Cula sa din Măldărești în Vâlcea, cât și în locuința lui din strada Cometa, la București”, cum se menționează în prefața primului volum.  Printre însemnările lui, este și un portret al omului și regelui Ferdinand, așa cum l-a cunoscut, văzut, înțeles autorul Amintirilor.

În toamna anului 1914,  în 10 octombrie, Ferdinand a fost încoronat rege al Regatului României, sub numele de Ferdinand I. Cei mai mulți, în special oameni de rând, se întrebau cine era acest rege de care puțini știau, deoarece „cât timp trăise unchiul său, el se ținuse cu totul la o parte de toți și de toate”, scria Ion G. Duca, și continua:

„Păstrase atitudinea de rezervă absolută a unui moștenitor al tronului preocupat să nu creeze Suveranului domnitor nici cea mai mică greutate. Într-adevăr, nu putea fi învinuit nici de umbra vreunei intrigi și, cu un tact admirabil, își ascunsese sistematic părerile și simpatiile. Considera că izolarea cea mai desăvârșită era datoria unui principe chemat să intre în scenă numai în ceasul venirii sale la domnie.”

Regele Ferdinand, pictură de Stoica Dumitrescu

Regele Ferdinand, pictură de Stoica Dumitrescu

Această atitudine nu l-a ferit însă, „într-o țară de vorbăreți”, cum spunea Ion G.Duca, de a se crea în jurul lui, „ca în jurul oricui în România”, legende:

„… și încă ce legendă. Prost, leneș, incapabil, aplecat spre alcoolism, acestea erau epitetele ce curent se întrebuințau spre a zugrăvi pe moștenitorul regelui Carol. Și, trebuie să mărturisim că unele aparențe îndrituiau o asemenea judecată. Principele Ferdinand era de o timiditate bolnăvicioasă. În public, sau cu persoane pe care nu le cunoștea bine, nu spunea un cuvânt. Mai mult, încerca să vorbească și, pe urmă, cuprins de fireasca lui sfială, abia îngăima câteva cuvinte fără rost sau fără interes. Spectacolul era penibil. Pe lângă aceasta, gesticulația sa, obiceiul său nenorocit de a se legăna când pe un picior, când pe celălalt, precum și urechile lui cam mari, dezlipite de cap, dădeau înfățișării sale fizice stângăcie și o lipsă completă de armonie și de majestate. Și totuși, era plin de rasă. Chipul lui era frumos, trăsăturile feței de o deosebită fineță. Și avea cele mai minunate mâini aristocratice, mâini bărbătești, ce nu mi-a fost dat să văd vreodată.”

Dincolo de timiditatea ce-I făcea să apară „stângaci și prost” în ochii celor care nu-l cunoșteau, după cum observa Ion G. Duca, Ferdinand a fost „un bărbat înzestrat cu o reală și frumoasă inteligență, avea viziunea limpede  a realităților, cunoștea oamenii tot atât de bine, dacă nu și mai bine decât regele Carol și, în orice caz, îi era cu mult superior prin însușirile sale morale, prin curățenia și noblețea sufletului său. Degeaba vom căuta la el urmele vreunei meschinării. Pe cât era unchiul său de socotit și de parcimonios, pe atât era regele Ferdinand de larg și de generos.”

Câteva impresii și mărturisiri ale lui Ion G. Duca despre omul și regele Ferdinand lăsate în Amintiri politice.

Despre aventurile tinereții: „Bineînțeles, ca om tânăr petrecuse, viața lui nu era învăluită nici de puritatea, nici de ascetismul vieții regelui Carol cu care ne obișnuisem atât de mult, încât ajunsesem să credem că așa trebuie să fie viețile tuturor capetelor încoronate, uitând cu desăvârșire că monarhul, în areopagul suveranilor europeni, era o excepție. Așadar, câteva aventuri imprudente pe la manevre cu țigănci, pentru a căror frumusețe sălbatecă și fină avea o predilecție specială, câteva chefuri zgomotoase pe la întruniri ofițerești și legenda era gata răspândită, puternică, de nedesrădăcinat.”

Regele Ferdinand și regina Maria, ceremonia încoronării, 15 octombrie 1922 | Fotografie: Samoilă Mârza

Regele Ferdinand și regina Maria, ceremonia încoronării, 15 octombrie 1922 | Fotografie: Samoilă Mârza

Despre caracterul lui Ferdinand: „Tot astfel sufletul lui nobil nu cunoștea nici invidia, nici gelozia. Pe el, nu-l vom găsi nici îngrijit de succesele altora, nici străduindu-se să micșoreze pe unii ca să se înalțe, să-I învrăjbească pe alții ca să-i domine pe toți. Avea oroare de intrigă și dispreț omenesc pentru răzbunare. De ură ca și de trufie, era incapabil. Măririle pământești nici nu-l speriau, nici nu-l încântau, le considera apanajul celor născuți în purpură. Cel mult dacă vedea în ele distracțiile unei vieți care nu a fost întotdeauna veselă și care întotdeauna a fost monotonă. În regele României Mari dispăruse cu desăvârșire micul principe de Sigmaringen.”

Despre educația și cultura lui Ferdinand: „… aceasta era cu mult superioară culturii regelui Carol. Mai întâi, pe când a regelui Carol era oarecum unilaterală, a regelui Ferdinand era cât se poate de eclectică.”

Despre limbile cunoscute: „Știa limba latină și limba elină la perfecțiune, citea toți autorii latini în mod curent și aproape pe toți clasicii elini. Vorbea și cunoștea bine pe lângă limbile germană și română, limba engleză și franceză și chiar cea rusească, iar în toate aceste limbi accentul lui era bun, în orice caz neasemuit mai bun decât accentul unchiului său.”

Nicole Iorga | Sursa: Observator cultural

Nicole Iorga | Sursa: Observator cultural

Despre discursurile lui: „Scria minunat. Discursurile sale, pe care întotdeauna le redacta singur denotau pe lângă o serioasă cultură clasică, o deosebită grijă a formei și un real talent. Nu odată, în mijlocul multor talente consfințite, cuvântările lui erau cele mai bune și într-o exprimare literară impecabilă. La inaugurarea Universității din Cluj spre pildă, unde au luat cuvântul atâția reprezentanți autorizați ai științei și ai artei române, nici unul nu s-a putut asemui cu el. Nu era lipsit nici de darul improvizării, în cursul călătoriei triumfale prin Ardeal în 1919 ne-a uimit pe toți prin ușurința cu care răspundea celor mai diverse delegațiuni, prin expresiile fericite ce găsea pretutindeni, prin întorsătura ce știa să dea întotdeauna cugetării sale. Cunoștințele sale istorice erau temeinice, istoria noastră națională și tot ce este în legătură cu ea nu avea taine pentru el. În primăvara anului 1915 am fost cu dânsul și cu Iorga să vizităm o bisericuță ciudată ca formă arhitectonică ce e pierdută într-un mic sat de pe domeniul de la Cocioc (notă: azi Periș, județul Ilfov), la Bălțești. Deasupra ușii era o pisanie veche, pe care Iorga s-a trudit s-o descifreze. Era scrisă cu chirilice vechi de tot, cu trei caturi, iar descifrarea mergea greu. La un moment dat s-a și oprit, fiindcă nu i-a putut da de rost. Regele a intervenit atunci și, cu ușurință, ceti ceea ce cel mai de seamă din istoricii nostri contimporani nu putuse tălmaci. Iorga, cu drept cuvânt, a rămas înmărmurit.”

Despre lucrurile pe care le iubea: „Iubea arta sub toate manifestările ei și avea gust artistic. Cultura lui artistică era bogată, cuprinzătoare, cunoștea cu de-amănuntul marile muzee din lume. […] Muzica modernă și clasică îl interesau deopotrivă. […] Se poate spune că se ținea la curent cu toate manifestațiile cugetării și geniului omenesc, citea într-una cărțile cele mai variate și literaturile cele mai diverse. […] Nu mai vorbesc de botanică, pentru aceasta știință avea o adevărată pasiune. Se ocupa de ea cu patima unui savant și cu priceperea unui specialist. Se spunea de altfel că dragostea de botanică era în familia lui un obicei, un fel de manie. Și de fapt este că avea în această materie cunoștințe profunde, mereu aduna plante, examina vreo petală, sau despica vreun pistil.”

Regele Ferdinand și regina Maria pe frontul Marelui Război (1916–1918)

Regele Ferdinand și regina Maria pe frontul Marelui Război (1916–1918)

Despre putere: „Mai interesantă, poate, este o altă latură a sufletului său: puterea lui de suferință, voluptatea lui pentru suferință. Acest om va să fie nobil întotdeauna, dar în suferință sa va reuși să fie mare. În mijlocul nenorocirilor războiului a fost admirabil, a înfruntat înfrângerile, nedreptățile, umilințele cu o tărie sufletească neobișnuită. […]

Când, la Consiliul de Coroană, în care s-a declarat războiul, a spus «m-am învins pe mine», nu a fost o floare de retorică, a fost expresia credinciosă a celui mai prelung și mai sguduitor zbucium ce putea chinui un biet suflet omenesc.”

Despre singurătatea unui rege: „În mijlocul unei familii numeroase și vesele, plină de exuberanță, el ducea o existență retrasă, aproape de solitar. Veșnic este singur cu câinii și florile, cu cărțile, cu gândurile, cu grijile, cu durerile lui. […]

Cei care îl cunoșteau bine țineau toți la dânsul și toți îl stimau mai mult decât pe Regină. Ferdinand era un gentleman în cel mai înalt înțeles al cuvântului, singurul și ultimul gentleman din tot cuprinsul României Mari.”

Regele Ferdinand, pictură de V. Leon

Regele Ferdinand, pictură de V. Leon

Despre însușirea ce-i lipsea între toate strălucitele lui trăsături de caracter:  „Din nenorocire însă incontestabilele și strălucitele sale însușiri erau neutralizate printr-o cumplită lipsă de voință și de inițiative. Era un adevărat caz patologic… […]

Ai fi spus ca este un om care vede, înțelege, știe ceea ce trebuie să facă, dar care în fața evenimentelor stă neputincios, lovit de paralizie. Pentru cine nu a asistat la o asemenea scenă, realitatea acestui fenomen ar fi greu de crezut. Și ciudat, astfel era în cele mai mici amănunte. Servitorii trebuiau să-l întrebe de 20 de ori înainte de a afla dacă dorea ca automobilul său să fie gata de plecare la 5, sau la 5.30. Pentru aghiotanții lui era un adevărat chin să obțină un răspuns precis la vreo întrebare, sau ca să reușească a-i smulge vreun ordin de serviciu. Toți miniștrii săi au putut constata că era la curent cu toate chestiunile, că știa tot ceea ce se petrece, că nimic nu-i scăpa, cunoștea viața intimă și pe cea publică a tuturor, că analiza o situațiune cu minunată luciditate, că era în măsură să indice soluția cu siguranță cea mai bună și, adesea, cea mai elegantă, dar că era imposibil să treacă singur de la concepție la execuție. Dacă îi violentai voința, se supunea, și totul mergea bine. Dacă aveai naivitatea să aștepți hotarârea lui, puteai să aștepți cu anii.”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.