2 iulie 2020, 12:09

Irezistibila lume de sare

Locuită din vremuri străvechi, Turda atrage, de ani buni, mii de vizitatori dornici mai ales să coboare în fosta mină de sare. Dincolo de celebra salină, amenajată cât se poate de spectaculos, Turda are și la suprafața pământului suficiente locuri de descoperit.

După ce a stat închisă două luni, cât a fost stare de urgență, Salina Turda a fost redeschisă în 18 mai, după cum au anunțat administratorii obiectivului turistic.

Chiar dacă, probabil, vizitatorii nu vor da năvala în această perioadă, va veni și timpul când lumea va putea călători din nou așa cum își dorește.

Un lucru a rămas neschimbat: orice tur prin Turda înseamnă descoperirea salinei de astăzi, un „parc distracții subteran”, cum îl văd în general străinii, cuceriți de spectaculozitatea lui.

Totuși, un tur complet prin Turda ar trebui să fie și la suprafață, prin oraș, unde se găsesc atâtea locuri nu mai puțin tentante. Doar cunoscute și promovate mai puțin.

O incursiune prin istoria, cultura, viața unui loc impregnat cu povești străvechi și fascinante.

Ruinele castrului roman de la Potaissa | Credit foto: Mira Kaliani

De la un târg banal la o așezare romană înfloritoare.

Se știe că în zonă a existat o așezare dacică – probabil, undeva pe teritoriul actual al orașului. Istorici de la muzeul din Turda consideră că aceasta ar fi rămas la stadiul de târg, dacă nu ar fi urmat evenimentele din anul 106, ce au schimbat istoria Daciei, când s-a încheiat al doilea război între Imperiul Roman și Dacia.

Denumirea Potaissa apare, ca inscripție, menționată pe o piatră miliară (milliarium, în latină), acele borne rutiere folosite de romani pentru a marca în general distanțele pe drumurile pe care le construiau. Pe miliarul de la Aiton (o așezare tot din județul Cluj), datată în jurul anului 107, era marcată distanța de la Potaissa la Aiton. Astăzi, piatra originală nu mai există, doar câteva copii.

Istoricul roman Flavius Eutropius (sec. IV–după 390) a scris în Breviarium ab urbe condita (Breviar de la întemeierea Romei) despre evenimentele ce au avut loc în Dacia în secolele al II-lea și al III-lea. Potrivit acestuia, după cucerirea Daciei de către romani, coloniști de pe întreg teritoriul roman au început să vină și să se stabilească pe teritoriul Daciei romane, inclusiv la Potaissa.

După venirea legiunii a V-a Macedonică, trimisă în anul 168 de împăratul Marcus Aurelius (a domnit între anii 161–180), așezarea a înflorit. Misiunea legiunii era de a apăra partea de nord a Daciei.

Formată ca toate legiunile romane din 5400 de soldați și peste 200 de ofițeri, legiunea a V-a Macedonică s-a stabilit la Potaissa unde a construit un impunător castru. În acest fel, Potaissa a cunoscut dezvoltarea specifică marilor centre militare romane.

Pe măsură ce economia era tot mai prosperă, numărul cetățenilor romani a crescut și așezarea a căpătat un aspect urban. Toate acestea i-au adus statutul de urbe, numit, în multe inscripții romane cu denumirea Municipium Septimium Potaissense, în onoarea împăratului Septimius Severus (domnia lui a fost între 193 și 211), cel care a susținut dezvoltarea orașului și i-a acordat apoi statutul de colonie.

Alături de Apulum (Alba Iulia de astăzi) și Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Potaissa a fost un important oraș al provinciei romane.

Ruine de la fostul castrul roman Potaissa, terme | Credit foto: Mira Kaliani

Principia. Terme. Sală de gimnastică.

Castrul legiunii a V-a Macedonica de la Potaissa se întindea pe mai bine de 23 de hectare și avea, ca toate castrele romane mari, o mulțime de clădiri și facilități.

Celebră a rămas, prin dimensiunile ei impresionante, clădirea comandantului (principia). Se afla la intersecția celor două drumuri principale – via principalis și via praetoria – și a fost una dintre cele mai mari de acest gen de pe teritoriul Daciei romane.

Pe lângă clădirile pentru soldați și ofițeri și depozite de muniții, alimente, romanii aveau la castrul lor de la Potaissa terme, clădite din piatră și cărămidă, cu încălzire prin pardoseală și pereți, sală de gimnastică, ateliere, spital.

Ruinele castrului roman se află la o distanță de un kilometru față de centrul orașului Turda.

Cei care vor să afle mai multe despre castrul roman pot vizita și Muzeul de Istorie, care se află într-o splendidă clădire gotică, ce datează din secolul al XV-lea, cunoscut ca Palatul Princiar.

În colecția de bază a muzeului sunt obiecte în special din perioada romană – utile și atractive sunt numeroasele panouri cu informații bine documentate și imagini despre viața așezării în perioada în care a staționat acolo legiunea a V-a Macedonica, ceea ce înseamnă mai bine de un veac (administrația romană de pe teritoriul provinciei Dacia s-a retras în două etape, ultima fiind între 270–275, în timpul domniei lui Aurelian).

Fosta clădire unde a fabricii de bere Mendel din Turda| Credit foto: Mira Kaliani

Sare, bresle, bere.

Din anul 1297 există un document, cel mai vechi găsit până acum, în care Turda apare menționată ca oraș – Civitas Tordensis.

După ce Turcia a fost înfrântă de Austria, Transilvania a intrat sub administrația Imperiului Habsburgic, ulterior – Imperiul Austriac, iar între 1867 și până în 1918, Imperiul Austro-Ungar.

Harta Iosefină, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, arată și organizarea de atunci a orașului Turda – sunt cartografiate opt biserici, cinci ocne de sare la Durgău, iar la Băile Sărate apar 16 lacuri.

Între secolele al XIV-lea și al XVII-lea, Turda a prosperat din nou, în primul rând datorită mineritului.

De-a lungul timpului, Turda nu a fost lipsită și de evenimente triste – armate ce au devastat și distrus mare parte din oraș, incendii, epidemii de ciumă, holeră. Toate au dus și la o scădere a populației, iar pentru repopulare principii Transilvaniei i-au acordat o serie de privilegii, devenind astfel oraș nobiliar.

Tot în perioada principilor Transilvaniei, au fost încurajate și susținute breslele – în Turda au existat și funcționat, până în 1872, când au devenit asociații meșteșugărești, bresle de tăbăcari, pantofari, cizmari, croitori, blănari, olari, măcelari.

În 1756, a început construirea unei fabrici de bere în Turda – ce s-a întins pe o perioadă de peste o jumătate de veac, fiind finalizată abia în 1814. Cu arhitectura ei inedită, cu coșul de fum de pe fațada principală, clădirea atrage și astăzi privirea trecătorului prin Turda.

Primul proprietar al fabricii a fost Lazar Simon Mendel, cunoscut în zonă pentru averea și proprietățile lui numeroase. Fabrica era numită „fabrica de bere Mendel”, iar despre berea Mendel se spunea că era cea mai bună din Transilvania.

„Torda” lui Dinicu.

În Însemnare a călătoriei mele, Dinicu Golescu (7 februarie 1777–5 octombrie 1830) pomenea de trecerea lui prin Torda, „un oraș mic, tot în ținutul Sibembirghen” și amintea de un episod dureros din istoria locului – „în câmpii acestui oraș”, scria Dinicu, unde se află „acele trei movili din vremurile vechi făcute”, a fost ucis domnul Mihai Viteazul.

Clădirea unde a funcționat Cămara de Sare, azi găzduiește Muzeul de Istorie din Turda| Credit foto: Mira Kaliani

Casa Cămării de Sare.

Deși se bănuiește că exploatarea sării de la Durgău-Turda s-a făcut înainte de venirea romanilor, nu s-au găsit până acum dovezi arheologice în acest sens. Nici din perioada romană se pare că nu s-au găsit încă dovezile certe ale exploatării de sare, cu toate că, e cunoscut, romanii au fost cei care au început exploatarea sistematică a fierului, aurului, sării, ce se aflau din belșug pe teritoriul Daciei.

„Nu este exclus ca marile exploatări medievale şi moderne (până în prima treime a secolului al XX-lea) ca şi prăbuşirile bolţilor în vechile ocne, urmate de apariţia lacurilor sărate să fi distrus urmele exploatărilor antice, și anume galerii, puţuri, unelte”, se menționează pe pagina Salinei Turda într-o scurtă prezentare a istoriei ocnei de sare.

Potrivit unor însemnări, romanii au extras sarea atât de prețioasă în acele timpuri, însă ei au săpat gropi de cel mult 15 metri adâncime, de unde extracția se făcea ușor. După ce scoteau bucățile de sare, făceau alte gropi. Aceste gropi, după ce au fost abandonate, s-au transformat în mici lacuri.

Din anul 1075, există un act în care s-a pomenit de „vama ocnelor de sare de la Turda”, totuși doar din secolul al XIII-lea ocna de la Durgău-Turda a fost menționată clar, într-un document din anul 1271 – este primul în care s-a specificat de salina de la Turda. De altfel, aceasta e perioada considerată de început a mineritului de sare, așa cum se cunoaște și în zilele noastre.

Documentul, emis în cetatea Buda, informa că „regele Ungariei Ştefan al V-lea dăruia ocna de sare de la Turda, scoasă de sub orice autoritate regală sau voievodală, capitlului Bisericii Transilvaniei”.

Ca formă de organizare, „exploatarea sării a fost reglementată de către cămările de sare, cea mai importantă din Transilvania, fiind cea de la Turda. Această instituţie era condusă de un comite, care datorită acestei funcţii devine un personaj important al Transilvaniei”, scrie pe pagina Muzeul de Istorie din Turda.

În Turda se cunosc, până acum, 51 de comiți ai Casei Cămării de Sare. Cel mai reprezentativ, spun istoricii, este considerat Pogány Miklós, care a trăit în secolul al XV-lea și a fost un apropiat colaborator al marelui comandant militar Ioan (Iancu) de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441–1446) și, timp de opt ani, guvernator și regent al Ungariei.

Casa Cămării de Sare din Turda găzduiește astăzi muzeul de istorie. Potrivit reprezentanților acestui muzeu, este singura clădire care a avut destinația de casă a cămării ce se mai păstrează în prezent.

În lucrarea lui din 1536, Hungaria, umanistul Nicolaus Olahus nota: „…de la Turda până la Mureș bolovanii de sare sunt transportați pe acel râu al Arieșului”.

Biserica Șovagăilor | Credit foto: Mira Kaliani

Mozaicul confesional. Șovagăii.

„Până la reforma religioasă, la Turda existau trei confesiuni: catolică, ortodoxă și mozaică. După Reformă și mai ales după edictul de toleranță din anul 1568 ținut la Turda, care proclamă pentru prima dată în Europa libertatea religioasă, Turda împreună cu Transilvania devine un mozaic confesional, la confesiunile amintite adăugându-se reformaţi, evanghelici-luterani și unitarieni”, notează istoricii de la muzeul din Turda.

În salina de la Turda nu au fost niciodată folosiți prizonieri, numai tăietori de sare angajați și plătiți.

Tăietorii de sare erau cunoscuți și cu numele de șovagăi (variante șalgăi, șavgăi), din limba maghiară só, sare și vágó, tăietor. Când regele Matia Corvin a numit ca administrator al salinei o rudă apropiată, aceasta le-a acordat românilor din Turda, de religie ortodoxă, dreptul să-și construiască o biserică. Singura condiție era să fie lucrători în mină.

Pe drumul pe care se duceau la mină, aceștia au construit o biserică a lor, cunoscută și astăzi ca biserica șovagăilor.

Tot în apropiere de drumul vechi ce duce la salină este și una dintre cele mai frumoase biserici din oraș – biserica franciscană, o construcție ce datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Orașul are și o veche biserică romano-catolică, în stil gotic, amplasată chiar în Piața Centrală, și o superbă biserică reformată, cel mai vechi monument din Turda ce s-a păstrat, având o vechime de peste șase secole. În turnul acestei biserici se poate urca pentru a privi orașul și împrejurimile sale – în zi cu atmosferă clară, pot fi surprinse chiar și Cheile Turzii.

Profil mina de sare de la Turda, desen după J. Von Fichtel, 1780 | Sursa: Salina Turda

Cum se cobora în mină: într-un sac, atârnând în gol.

Cu mai bine de o jumătate de veac înainte de călătoria europeană a lui Golescu, un celebru mineralog din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Ignaz von Born (26 decembrie 1742–24 iulie octombrie 1791), a făcut, pentru cercetare științifică, un tur al minelor din Banat și Transilvania.

În 24 iulie 1770, la miezul nopții, „pe furtuna cea mai îngrozitoare din câte am pomenit vreodată”, cum nota el într-o scrisoare, a ajuns și la Turda. Tot ceea ce a văzut și descoperit în timpul călătoriei a consemnat în scrisorile pe care le-a trimis unui prieten mineralog din Austria.

Potrivit scrisorii a XV-a, în care a relatat despre vizita la Turda, a doua zi a mers să vadă ocnele cele bogate. A vizitat atunci mina Tereza. Ca să intre în mină, a fost băgat „într-un fel de sac împletit din frânghii puternice” și coborât astfel în mijlocul grotei imense. A observat că, din cauza formei conice a minei, nu se puteau face scări fixe. Prin urmare, pentru a extrage sarea, minerii urcau și coborau „cu curaj” pe scări prinse unele de altele ce se legănau „în mijlocul cavernei mari de sub ele”.

În timpul coborârii, a fost impresionat de luminile ce proveneau de la lămpile minerilor care trudeau să taie sarea. Consemna că a fost „o priveliște admirabilă, la o adâncime de 38 de stânjeni (n. în jur de 70 de metri).

Experiența nu a fost însă lipsită de emoții și, se confesa el în scrisoare, de îndată ce a atins din nou pământul cu picioarele s-a desprins „din sfori” și „am ieșit din sac cât am putut mai repede”.

Ignaz von Born, mineralog| Sursa: Naturhistorisches Museum Wien

De altfel, a mărturisit în scrisorile lui că deseori a ales, prudent, să cerceteze minele de sus, de unde a încercat să pătrundă doar cu privirea în străfundul minei, deoarece scările ce atârnau în gol deasupra adâncului întunecos îi dădeau fiori. Nu o dată însă se arătase uimit de curajul muncitorilor care urcau și coborau scări atât de nesigure, ce dădeau impresia că sunt gata să se prăbușească.

La Turda, a preferat să coboare și a făcut-o, cum a mai experimentat și în alte mine, într-un sac agățat de frânghii. Teama că, în orice clipă, acele frânghii pot ceda era uneori uitată în momentul în care avea parte de spectacolul luminilor, de la făcliile aprinse ale minerilor, ce învăluiau pereții minei.

La Turda, momentul l-a fermecat și mai mult, deoarece lumina se reflecta pe cristalele de sare și s-a văzut în mijlocul unei feerii – spre deosebire de ocnași, pentru care mina numai un loc feeric nu era.

Tăietori de sare la intrarea în galeria Franz Josef | Sursa: Salina Turda

Început și sfârșit. Ianuarie 2010 – un nou început.

Cea mai veche mină este Terezia, a cărei exploatare a început din 1690, apoi a fost deschisă mina sfântul Anton.

Salina Turda a fost multe decenii printre cele mai importante din Transilvania, însă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea locul ei a fost luat de cea de la Ocna Mureș.

În 1932, Salina de la Turda s-a închis definitiv și nu s-a mai făcut exploatare de sare. Principalul motiv a fost productivitatea scăzută comparativ cu alte mine. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, populația din Turda și împrejurimi au folosit Salina ca adăpost în timpul atacurilor aeriene.

Din 1950, vreme de peste patru decenii, galeria Franz Josef a fost folosită ca depozit de brânzeturi.

În 1992, salina a intrat în circuit turistic – însă din 2008, au început lucrările de reamenajare și modernizare, iar în ianuarie 2010 a fost redeschisă ca obiectiv turistic menit să uimească – și să atragă – o lume întreagă. Și a reușit din plin.

Intrarea modernă în salină | Credit foto: Mira Kaliani

Cum se coboară azi: cu liftul. Sau pe scări.

Chiar dacă astăzi nu ești băgat într-un sac pentru a coborî în adâncurile salinei, cei care o vizitează au parte de numeroase momente speciale create pentr a-i face pe vizitatori să-ți țină respirația de încântare și uimire. Intrarea în salina de azi se poate face din două zone.

Din zona Durgău, cea modernă, unde o construcție din sticlă și oțel se ivește în stil SF într-un decor arid, sau din cea veche, ce străbate galeria Franz Josef – intrarea pe care eu am ales-o de obicei, din trei motive: este intrarea pe care o foloseau șovagăii și are un farmec aparte, este mult mai puțin aglomerată, se poate ajunge lejer și pe jos din oraș, cam 15 minute de mers, din zona centrală.

De fiecare dată când se exploata o mină nouă, aceasta primea și un nume. Mina Iosif, de exemplu, numită în onoarea împăratului Iosif al II-lea (1741–1790), este astăzi cunoscută și ca sala ecourilor – una dintre distracțiile turiștilor este să stea aici, să strige și să-și asculte ecourile.

Mina Rudolf, ultima exploatată la Turda / Salina Turda | Credit foto: Mira Kaliani

Crivacul și trista poveste cu cai.

Una dintre vechile instalații ale salinei este crivacul, din 1881, ce se folosea pentru a scoate la suprafață bolovanii de sare. Pentru a fi pus în mișcare, erau folosiți cai care se deplasau în cerc.

Cea mai tristă poveste este legată de cai. În perioada când se foloseau torțe în mină, după ce caii erau scoși din mină la suprafață, în două săptămâni își pierdeau vederea.

Pentru că nu li se acopereau ochii, lumina puternică le provoca orbirea.

Stalactite de sare | Credit foto: Mira Kaliani

Cascada de sare și stalactitele. Tot de sare.

Balconul minei Terezia a fost amenajat pentru a oferi o amețitoare priveliște deasupra lacului subteran. În mina Terezia este un lac pe care se pot face plimbări cu barca. Partea și mai impresionantă este cascada de sare ce „alunecă” pe pereții minei.

Din mina Terezia se poate coborî în mina Rudolf – cu ascensorul modern sau pe cele 172 de trepte. Aici au fost amenajate spații pentru diferite activități: terenuri de sport, mese de biliard, o roată, chiar și un amfiteatru unde au loc spectacole și alte evenimente. Tot în mina Rudolf, atrag atenția stalactitele de sare de pe semitavanul minei.

În salină, temperatura rămâne constantă – în jur de 12 grade.

Sus, stânga: Biserica franciscană din Turda, interior; dreapta: Piața Centrală a orașului / Jos, stânga: Galeria Franz Josef; dreapta: Biserica reformată din Turda, interior| Credit foto: Mira Kaliani

Trecut și prezent.

În finalul prezentării acestui obiectiv turistic, printre cele mai cunoscute din județul Cluj, pe pagina oficială a Salinei Turda se menționează: „Starea excelentă de conservare a lucrărilor miniere şi a utilajelor utilizate la transportul sării, alături de grija cu care s-au efectuat lucrările de pregătire a salinei pentru a deveni un obiectiv turistic european sau chiar mondial, fac din Salina Turda un loc în care trecutul şi prezentul se întrepătrund armonios”.

Credit foto cover: © Mira Kaliani


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.