Anii 1960 și 1970: înnoire prin independență
Succesul international al televiziunii a determinat declinul industriei cinematografice; Hollywoodul a fost lovit de recesiune. Mult mai târziu, studiourile au recunoscut posibilităţile oferite de televiziune şi şi-au deschis arhivele pentru a reutiliza filmele sau au început să producă special pentru noul format. La început însă ele au încercat să concureze cu televiziunea prin inovaţii cu succes limitat, precum formatul extra lat Cinemascope sau filmele 3D.
La sfârşitul anilor 1950, în Franţa a apărut un nou grup de cineaşti care se opuneau vechilor nume cu autoritate
din branşă. Regizorii Noului Val, ca Jean-Luc Godard, Louis Malle, Claude Chabrol şi Francois Truffaut, ignorau genurile şi convenţiile tradiţionale. Ei au schimbat radical modul de portretizare a personajelor de film. Au pus un accent deosebit pe montaj, în opoziţie cu montajul aproape inobservabil din filmele mai vechi.
Noul Val s-a răspândit şi în alte ţări şi a influenţat şcoli similare de film, în Gemania a apărut Noul Cinema German. Parte a acestei înnoiri a fost şi noua libertate sexuală. De exemplu, regizorul italian Bernardo Bertolucci a deviat substanțial de la prototipul eroului masculin în Ultimul tango la Paris (1972), care a stârnit un adevărat
scandal. Influenţa culturii pop a început, de asemenea, să se facă simţită în filme. Acest lucru poate fi observat în pelicula Blow-Up (1966) a regizorului italian Michelangelo Antonioni.
În toată lumea se producea o înnoire a cinematografiei. În America Latină, brazilianul Glauber Rocha a impulsionat
Cinema Novo cu alegoriile sale politice. în SUA, mai mulţi regizori, actori şi actriţe s-au revoltat împotriva stagnării artistice a marilor studiouri; primii au fost Dennis Hopper şi Peter Fonda, cu interpretarea lor pesimist-naivă a visului american din Easy Rider (1969). În această perioadă au debutat George Lucas şi Steven Spielberg cu Duel
pe autostrada (1971).
Deceniul Noului Hollywood a fost o perioadă de mari realizari pentru cinema şi industria filmului.
Superproducțiile: continuări fără sfârșit
În anii ’80 , puterea producătorilor a restrâns libertatea artiștilor. Filmele au devenit spectacole opulente și imagini ale progresului tehnologic.
Sfârşitul epocii Noului Hollywood fost marcat de epopeea lui Michael Cimino Tărâmul făgăduinţei (1980), un film cu un buget uriaș de 50 de milioane de dolari. Cimino, care primise în 1978 Oscarul pentru Vânătorul de cerbi, a devenit simbolul regizorului excesiv de pretenţios, care îşi asumă riscuri uriaşe cu perfecţionismul său, organizând filmări cu bugete enorme.
în SUA şi Europa se produceau mari schimbări politice. Strategiile antisindicale ale lui Ronald Reagan au afectat Hollywoodul, studiourile recăpătându-şi controlul asupra industriei cinematografice. Numai în cazuri excepţionale regizorii decideau asupra versiunii finale a filmului. Tehnologia video şi-a făcut simţit impactul peste tot în lume, creând o nouă piaţă pentru filme prin distribuirea acestora pe scară şi mai largă. În acelaşi timp însă, au crescut presiunile asupra cineaştilor de a deveni mai competitivi financiar.
Superproducţiile lansate cu fast şi intens mediatizate au devenit simbolul comercialismului tot mai accentuat al Hollywoodului. Succesul financiar al acestor filme începea să depindă tot mai mult de difuzarea lor internaţională, care anula specificul național. Continuările, remake-urile şi ecranizările erau garanţii ale succesului de casă.
Genul dominant al anilor 1980 a fost filmul brutal de acţiune, cu un ritm rapid şi presărat cu efecte speciale. Noile vedete erau Sylvester Stallone (Rocky, Rambo) și Arnold Schwarzenegger (Terminatorul), ale căror personaje simpliste se pretau perfect continuărilor. Câţiva regizori din Noul Hollywood, care au ţinut pasul cu noile evoluţii din cinema, au trecut cu bine în această nouă era: George Lucas (Războiul stelelor).
Cinematograful european privea şi el spre Hollywood. La începutul anilor ’80 compania britanică Goldcrest
a repurtat un succes internațional cu Gandhi şi Câmpuri de luptă. În Germania, producătorul Bernd Eichinger şi-a pus semnătura pe pelicule internaţionale precum Numele trandafirului (1986) şi Casa spiritelor (1993). Hollywoodul a reacţionat la această competiţie angajând artişti europeni.
Noi probleme au apărut la sfârșitul secolului XX. Rivalitatea dintre cinematograful tradițional şi televiziunea prin cablu a continuat și la începutul secolului XXI, iar astăzi operatorii cinematografelor se confruntă cu o altă ameninţare: filmele sunt piratate chiar în timpul proiecţiilor şi apoi distribuite clandestin.