31 decembrie 2022, 14:41

„Erau jocuri din care nu se putea isca vreun nărav” – Îndeletniciri «nevinovate și necostisitoare», jocuri de copii în Vechiul Regat

„Jocurile copiilor – în lipsa sporturilor de azi – erau destul de variate și atunci”, scria George Costescu despre jocuri de copii din vremea Vechiului Regat, într-un volum publicat în 1944.

Erau însă mai „naive” și nu se făceau în grupuri sau echipe unite, cum au început să fie mai târziu. Se mai deosebeau și prin faptul că unele erau „oarecum educative pentru trup ca și pentru suflet, deci cam în forma sporturilor actuale; iar altele erau numai recreative”.

„Datul cu târlia

Între cele „oarecum educative pentru trup și suflet”, autorul enumera mai întîi cele specifici iernii:

…datul pe gheață, fără patine și pe oriunde se găsea loc bun pentru o mică pârtie; datul cu târlia (sanie mică țărănească) pe derdeluș, pe povârnișurile naturale ale orașului sau pe delușoare ridicate din zăpadă anume îngrămădită prin unele curți sau maidane ale mahalalei, și acestea fără costumele speciale și atât de costisitoare și fără plecatul la munte, cum este moda astăzi.

Cei care încercau să facă „patinaj serios, pe patine speciale de fier, erau mai puțin la număr și de-o vârstă ceva mai măricică; asta probabil fiindcă cheltuiala echipării în acest scop cântărea ceva mai greu decât azi, cu toate că atunci toate erau mai ieftine decât acum”.

Șodronul, nume francez – «chaudron» – care înseamnă căldărușă, dar căruia nu-i știm rostul analogiei, se juca tot într-un dreptunghi înscris pe pământ cu creta, dar consta din împingerea cu vârful piciorului a unui calâp de piatră în fiecare compartiment al careului de joc.” (George Costescu)

Leapșa, barul și șodronul

Vara, copiii se jucau „în plină libertate”: leapșa, barul și șodronul.


„Auzind Joe chicotele lor de râs și zgomotul ce făceau ei zbenguindu-se și jucându-se, când d-a Baba-oarba, când d-a Leapșa ori d-a Fețele, se duse să se uite ce putea să fie asta.”

Petre Ispirescu, Poveștele unchiașului sfătos – Prometeu


Leapșa, explica autorul, era „fugă, pe fereală de a nu fi atins cu mâna dreaptă de cel care, atins la rândul lui, trebuia să o treacă altuia”.

Barul era un joc pe echipe. „Într-un dreptunghi tras pe pământ cu cretă sau pe iarbă cu sfoară și se însemnau anumite posturi ce trebuiau împărțite între cei câțiva parteneri, iar apoi schimbate prin destoinicia cuceririi lor, după însemnătatea pe care o aveau”.


„Frate-meu mă lăsă în curte. O sumedenie de copii țipau, se zbeguiau, săreau într-un picior la șodron, se jucau cu sâmburi de roșcovă și cu nasturi.

Poi așa școlari mai văzusem și eu!…”
Șt. Delavrancea, Domnul Vucea, volumul de nuvele Paraziții, 1892-1893


Ce era șodronul? George Costescu a explicat: „Șodronul, nume francez – «chaudron» – care înseamnă căldărușă, dar căruia nu-i știm rostul analogiei, se juca tot într-un dreptunghi înscris pe pământ cu creta, dar consta din împingerea cu vârful piciorului a unui calâp de piatră în fiecare compartiment al careului de joc. Jucătorul era obligat să facă aceasta sărind numai pe un picior – greșeli fiind: punerea jos a celuilalt picior sau schimbarea lor în cursă, scoaterea calâpului din conturul dreptunghiului sau oprirea lui pe liniile despărțitoare.”

Țurca și poarca, jocurile copilăriei în mahalele

Copiii crescuți în mahalalele Bucureștiului „obișnuiau să se joace țurca ori poarca”.

Țurca era „un exercițiu de dexteritate constând în a lovi din zbor și a trimite cât mai departe cu un ciomăgel scurt, o bucată de lemn ascuțită la ambele capete și pe care atingerea cu acel ciomăgel pe capetele ascuțite o ridică în aer unde trebuie apoi lovită spre trimitere”.

Poarca, „joc predilect numai la mahala și pe la țară, era leit nobilului joc de azi ce se cheamă «golf»”. (George Costescu) | Mahala reconstruită prin 1890, cu clădiri de tip «vagon»


„Se isprăvea și cu joia.

Puneam cărțile în ghiozdan, ne rugam pentru „minte, învățătură și sănătate, părinți și profesori” ș-o tuleam la poarcă, la arșice și la zmeu.”
Șt. Delavrancea, Domnul Vucea


Poarca, „joc predilect numai la mahala și pe la țară, era leit nobilului joc de azi ce se cheamă «golf»”. Cu o deosebirea, cum menționa George Costescu: „Ai noștri de-atunci se serveau de-o bâtă și un ciolan de bou, de la genunchi; în vreme ce azi uneltele s-au schimbat în «crosă» și o minge de celuloid plină și nu mai mare ca un ou de bibilică”.

Crochet vs Zmeu

În familiile boierești, jocurile recreative cunoscute de copii erau „croquet-ul (crochetul), tenisul și așa-zisele jocuri de societate, împrumutate de la francezi”.

Ceilalți copii se jucau cu „smeul”:

Smeurile (zmeiele) erau patima cea mare a tuturor copiilor. Ele se mai văd și azi prin văzduhul periferiilor orașului, dar nu ca atunci când umpleau cerul cu vâjâitul lor și când erau podoaba sârmelor de telegraf de-a lungul tuturor străzilor.

În priceperea confecționării lor, smeurile aveau meșterii lor; iar ca îndemânare în mânuirea lor la înălțat sau la «încurcare», aveau și campioni cu faimă, cunoscuți de la o mahala la alta.


„Mă învineţii de furie, aflând că Neranţula admira pe un altul în materie de zmeie. Aveam de toate mărimile, între care pe cel mai mare, din hârtie căptuşită cu pânză şi care mă întrecea în înălţime cu cinci şchioape! Nimeni nu era în stare să le confecţioneze mai bine ca mine. Nimeni nu mă putea birui la «încurcare»”.

Panati Istrati, Neranțula, 1927


„Smeurile erau patima cea mare a tuturor copiilor. Ele se mai văd și azi prin văzduhul periferiilor orașului, dar nu ca atunci când umpleau cerul cu vâjâitul lor și când erau podoaba sârmelor de telegraf de-a lungul tuturor străzilor.” (George Costescu)

„Încurcarea” zmeielor

Scriitorul explica „încurcarea”: „Provocare, degenerând adesea în bătălii sângeroase şi care consta în a încurca zmeiele la mari înălţimi, atingând uneori două sute de metri. Victoria revenea celui care avea «mână sigură» şi strângea adversarului cât mai multă sfoară odată cu zmeul.

Pentru copii mici și mari

George Costescu nota că zmeiele erau de două feluri:

Cu speteze, care se înălțau cu sfoară din păpușoaie cât mai mari ca să poată fi urcat cât mai sus, și cele turcești, pentru puștii micuți, acestea făcute ușor dintr-o bucățică de hârtie de caiet și dintr-un crâmpei de coadă din șiret de cârpă, și putând fi înălțat cu ață de patru-cinci metri lungime, ele nesuindu-se prea sus.

„Pentru ca să treacă vremea, ce a lor era”

Autorul monografiei Bucurestii Vechiului Regat nota: „Toate jocurile astea erau niște îndeletniciri nevinovate și necostisitoare, pentru când se găseau mai mulți copii laolaltă și pentru ca să treacă vremea, ce a lor era, de dimineața până seara. Erau jocuri din care nu se putea isca niciun nărav, ci doar, din când în când, câte o mică păruială {toată bătaia consta că se trăgeau de păr} pentru te miri ce sfadă ieșită din semeția cu care se întreceau între ei. Apucături mai rele și care i-ar fi putut împinge la sâvârșirea vreunor «blestemății» lipseau cu totul din mintea copilandrilor acelor timpuri…”


„Cum ştia de bine să înalţe zmeie de hârtie poleită până sub nori şi să le trimeată răvaşe pe şfară!… Acele zmeie cu cozi lungi erau fabricate de dascălul bisericii şi purtau pe faţa lor următoarele cuvinte scrise cu slove cirilice:

«Afurisit să fie cu tot neamul lui şi să ardă în jeratecul iadului acel care ar găsi acest zmeu căzut şi nu l-ar aduce în ograda Sfântului Ilie.»

Zmeul sforăind purta acest blestem pe deasupra oraşului, fiind pândit de toţi băieţii mahalalelor, şi când i se întâmpla să cadă din văzduh, devenea prada lor; blăstemul nu producea nici un efect, din cauză că hoţii nu ştiau carte…”

Vasile Alecsandri, Suvenire din viața mea



ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol