28 mai 2020, 11:27

„În prezența primejdiilor, nu numai că nu te dai bătut ci scoți din ele pofta nebună de a trăi.” Jurnalul fericirii, cartea la care ne întoarcem

„A fost deci închis între 1959 și 1964. Destul pentru ca perioada de detențiune [politică] să-l transforme cu totul. Dintr-un intelectual pur, mai degrabă agnostic și preocupat de literaturile străine, să devină un autentic «homo religiosus» și – nu mai puțin important – să descopere constantele unei spiritualități românești pe care, odată ieșit din închisoare, le-a cinstit cu verbul și verva lui inimitabile. […] Închisoarea a constituit pentru N. Steinhardt academie și altar. Să ne mai mirăm că mărturia lui se cheamă Jurnalul fericirii?”, scria Virgil Ierunca.

În 1991, editura Dacia a publicat Jurnalul fericirii, ediție îngrijită de Virgil Ciomoș. Volumul a reprodus „fidel și integral”, cum se menționează într-o notă a redacției, prima dintre cele două variante ale Jurnalului fericirii, ambele revizuite și îmbunătățite de autor. Prima versiune a Jurnalului a fost finalizată de Nicolae Steinhardt la începutul anilor ’70, dar, la puțin timp, a fost confiscată.

„Fire curajoasă și tenace, N. Steinhardt purcede la redactarea celei de-a doua versiuni, mai amplă și mai amănunțită”, scria, în nota ediției din 1991, Virgil Ciomoș.

Absolvent al Facultății de Istorie și Filozofie, secția de filozofie, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Virgil Ciomoș a fost un apropiat și discipol al lui N. Steinhardt. Lui i-a cerut, în anii ’80, N. Steinhardt „să aibă grijă de Jurnal” și, atunci când va putea, să-l publice.

În postfața ediției amintite, cu subtitlul Despre curajul de a crede, Virgil Ciomoș povestea despre N. Steinhardt, așa cum l-a zărit, întâlnit, cunoscut.

A fost în vara anului 1982, la Dej, unde aveau loc mai multe evenimente culturale. Atunci, rememora Virgil Ciomoș, l-a întâlnit prima dată pe Nicolae Steinhardt:

„«L-am întâlnit» e prezumțios spus. L-am zărit pur și simplu așezat la o masă.
Purta o barbă deasă și creață ce avea darul de a-i scoate și mai mult în evidență calviția și, odată cu ea, întreaga înfățișare. Scruta terenul cu priviri piezișe. Atenția îi era neîncetat încordată încât, în pofida trăsăturilor ascetice ale trupului, ținuta sa era mai curând aceea a unui vajnic și încercat soldat. Toate astea contrastau în mod vădit împrejurărilor pentru că ne aflam într-o amărâtă cantină școlară, destinată acum aproape în exclusivitate tineretului optzecist. Fără să observe că trapeza noastră închipuită funcționa după tipicul autoservirii, continua să aștepte ca cineva să i se prezinte pentru a-l întreba ce poftește… Îl aveam, oare, din nou printre noi pe Don Quijote?”

Mai departe, acesta observa:

„Candoarea lui părea multora burlească. Și, într-adevăr, ce este mai caraghios decât să poți scăpa de închisoare și să intri de bună voie în ea, să fii ovrei și să ai prieteni „legionari”, să te naști în mozaism și să te călugărești în creștinism, să pretinzi a fi monah și să-ți ardă de sesiuni, simpozioane și colocvii.”

Și apoi mărturisirea acelui momentul în care „nu m-am mai dezlipit de dânsul”:

„Așa a început totul. Mai întâi o carte, câteva discuții la gura sobei și, în cele din urmă, o prietenie dincolo de vârste.
Cu timpul, m-am obișnuit cu felul lui de a fi. Știa că provoacă uneori burlescul și adesea râdea chiar el cu gura până la urechi.”

După care sunt presărate amintiri despre părintele Nicolae la mănăstirea unde s-a retras și unde filosoful Virgil Ciomoș l-a însoțit deseori în anii ’80:

„Contrariul păcatului este libertatea. Și într-adevăr, când îl vedeam pe Părinte cum cobora spre biserică printre copacii ce străjuiau cărarea din deal, de-acolo de jos de unde eram, nu puteam să nu-l asemăn unei păsărele ce zburdă voioasă din creangă în creangă. Avea un pas sprințar Părintele Nicolae. Și când se oprea sus, în capul scărilor de la Paraclis, mai că părea a-și lua zborul. Liber ca pasărea cerului!”

Sursa imagine: Societate și cultură

Născut în 1912, Nicolae Aurelian Steinhardt a fost licențiat în Drept și Litere la Universitatea din București și a obținut doctoratul în drept constituțional. În 1947, a fost dat afară din barou.

În ziua de 31 decembrie 1959 a fost convocat la Securitate unde i s-a cerut să fie martor al acuzării în așa-numitul „proces al intelectualilor mistico-legionari”, în care unul dintre acuzați era și Constantin Noica. A refuzat, a fost arestat și condamnat la 12 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii personale, pentru „crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului”.

A fost închis la Jilava unde, în luna martie, a fost botezat creștin-ortodox. De la Jilava, a fost mutat la Gherla, apoi la închisoarea din Aiud. A fost eliberat în anul 1964, în urma unui decret de grațiere.

După moartea tatălui său, în 1967, a dorit să se retragă la o mănăstire unde să trăiască până la sfârșitul vieții. După multe căutări și refuzuri din partea stareților care nu doreau să aibă de-a face cu un fost deținut politic, și-a găsit locul la mănăstirea Rohia din Țara Lăpușului, în județul Maramureș.

Aici a fost bibliotecar și a amenajat biblioteca mănăstirii care azi numără peste 40.000 de volume.

În 1980, după ce s-a călugărit, a devenit părintele Nicolae.

Nicolae Steinhardt a murit la 30 martie 1989 și a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii Rohia. Chilia unde a locuit a fost amenajată ca un mic muzeu unde s-au păstrat lucruri personale, așa cum le-a lăsat: manuscrise, cărţi, icoane, tablouri, mobilier.

Despre Jurnalul lui Nicolae Steinhardt, Virgil Ciomoș scria:

Jurnalul fericirii ne înfățișează panorama unor întâmplări ce depășesc cu mult răstimpul detenției, coborând uneori chiar până la primele amintiri ale vieții conștiente. Dar, cu toate că nici un fir cronologic nu poate fi întrevăzut, dezordinea e doar aparentă. […]

Chiar așa răzlețe, crâmpeiele de viață se aseamănă unor cioburi sparte dintr-o hologramă pentru că fiecare dintre acestea poartă pecetea uneia și aceleiași personalități. […]

Lumea Jurnalului fericirii se vădește a fi aceea a unei fericite întâlniri cu Hristos.”

În 2008, a fost publicată o nouă ediție a Jurnalului. Nicolae Manolescu scria:

„O carte la care vom simți nevoia să ne întoarcem nu o dată, în clipe de restriște, dar și de bucurie.”

Sursa imagine: Radio România Cultural

Jurnalul fericirii, Trei soluții, testament politic
„[…] în prezența tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut ci dimpotrivă scoți din ele pofta nebună de a trăi și de a lupta.
[…]
Cu cât îți merge mai rău, cu cât sunt greutățile mai imense, cu cât ești mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică și rațională, cu cât cenușiul, întunericul și vâscosul se intensifică, se puhăvesc și se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât ești mai dornic de luptă și cunoști un simțământ (crescând) de inexplicabilă și covârșitoare euforie.
Ești asaltat din toate părțile, cu forțe infinit mai tari ca ale tale, lupți. Te înfrâng: le sfidezi. Ești pierdut: ataci. (Așa vorbea Churchill în 1940.) Râzi, îți ascuți dinții și cuțitul, întinerești. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi și tu, fie chiar infinit mai puțin. Nu numai că nu deznădăjduiești, că nu te declari învins și răpus, dar și guști din plin bucuria rezistenței, a împotrivirii și încerci o senzație de năvalnică, dementă voioșie.”

Ianuarie 1960
„Da, au făcut ei ceva încă nefăcut. Au adus, e drept, în lume ceva nou: până acum dacă voiai să pierzi un om te adresai duşmanilor săi: soţiei de care a divorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care l-a târât la tribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă este că pentru a distruge un ins ei nu merg la certaţii ci la prietenii lui, la cei pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus, omeneşte, prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune.”

Ianuarie 1960
„Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanțial de timp sau de loc sau de mod.”

Cluj, 3 august 1964
„În uşoara burniţă, de-a lungul străzii, înţeleg că nu se cuvine să facem nici un rău nimănui, că orice dezordine, mojicie, brutalitate, ceartă, enervare, dispreţ, jignire e de la diavol; că făptuirea binelui e maxima cea mai egoistă pentru că singură ea dă liniştea şi împăcarea cu sine; că buna purtare şi colecţionarea de fapte bune sunt acel unic al nostru avut de care putem oricând dispune (nu poate fi luat la nici o percheziţie); că oricine putând oricând ajunge, de unul singur, într-o celulă de închisoare ori măcar pe un pat de spital ori să se pomenească fără somn la ora două noaptea (ora teribilă a a lucidității), nimic nu e mai amarnic și mai aproape de iad – folosind un vocabular strict egoist – decât amintirea faptelor urâte, rele, meschine…”

1966
„…experiența noastră existențială ne dovedește că numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniștea și pacea – bunurile supreme.”

Gherla, octombrie 1962
„Dragostea implică iertarea, blândețea, dar nu orbirea și nu prostia: identificându-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea față de prostie e tot una cu a da mână liberă canaliilor. Mai există încă o prejudecată foarte răspândită, pe care a desprins-o cardinalul de Retz: suntem ispitiți a lega indisolubil inteligența de răutate și a da întregului, cu mult respect, numele de machiavelism. Retz: răii nu sunt mereu și neapărat deștepți. Răii pot fi și proști. Asociația de idei, răutate, deci inteligență, e o prejudecată. ”

Jurnalul fericirii, N. Steinhardt, Editura Dacia, 1991 | Foto: Mira Kaliani

Aiud, mai 1961
„Zi de zi sunt mai dispus să cred că însușirea de căpetenie a ființei umane nu este atât iubirea de sine cât ura și invidia față de altul. Iubirea de sine, în fond, nu e cine știe ce periculoasă. Ura și invidia sunt cauzele relelor. Odată cu progresul ele cresc și domină scena.”

26 decembrie 1970
„Primejdia, spune dr. Al.-G. (n: Sergiu Al-George), stă în căutarea perfecțiunii pe acest pământ unde – prin definiție – ea nu poate exista. În lumea păcatului, perfecțiunea nu se încheagă. Se cuvine așadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu mai fie perfecțiune – generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranță, închisori, torturi și lagăre, ci – dimpotrivă – imperfecțiunea. Să recunoaștem că, lumește, suntem limitați și să tindem cu toată puterea spre o imperfecțiune cât mai puțin rea, singura cu putință aici.”
Apoi a completat:
„Firește de al perfectării lumii, nu de al perfecționării lăuntrice: acolo se cuvine să căutăm desăvârșirea și sfințenia. ”

Gherla, octombrie 1963
„De ce suferim? De ce există nedreptatea? Cum de nu sunt lucrurile așa cum s-ar cuveni să fie? […] De ce avem parte de boli și ne este dat să murim? De ce propășesc răii și sunt pedepsiți cei buni?”

„În regimul comunist binele poate fi realizat numai întâmplător, pe căi ocolite, ocolite și nelegale, nelegale adică neconforme cu principiile, prin urmare neprincipiale (concluzie: între ideea de Bine și comunism există o discrepanță de principiu).”

1961
„Scuza «împrejurările mi-au fost potrivnice» nu e invocată decât de cei slabi și nehotărâți. Pentru o personalitate puternică […] împrejurările sunt mai curând ceea ce istoricul Arnold Toynbee numește challenge, o provocare, un imbold. Oamenii care au ceva de făcut și de spus nu sunt opriți locului de o întâmplare, de o „nenorocire”. […] La urma urmei împrejurările sunt mai întotdeauna grele. […] Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru ratați și ratații – pe plan social (o spune unul dintre ei) sau duhovnicesc – sunt cei ce s-au dat bătuți, n-au avut mesaj sau nu le-a fost destul de scump. Mângâierea e alta, o exprimă zicala englezilor: totul nu e să învingi, totul e să lupți până la capăt. Biruința nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta.

Sursa imagine: Doxologia

1935
„Toți cei ce, savanți ori oameni de rând, se mulțumesc a primi drept răspuns la marile întrebări pe care și le pune omul despre rostul lui în lume, despre univers și viață, despre suferinţă şi nedreptate fraze ca: universul a fost dintotdeauna şi va fi mereu, viaţa e un fenomen natural, întâmplarea a creat totul, gândirea e forma superioară a conştiinţei omeneşti, dovedesc că sunt tare puţin exigenţi. Asemenea răspunsuri sunt simple stereotipii simpliste şi-şi au echivalentul în: când vorbeşti cu mine să taci din gură.
Dimpotrivă, nimic nu e firesc şi totul e de mirare şi minunat. Evoluţia e o taină şi o minune. Întrebările pe care şi le pune conştiinţa sunt o taină. Natura şi legile ei implacabile sunt o minune. Din toate părţile enigmele ne împresoară şi tabără asupră-ne, neîntrerupt şi mai persistent decât razele cosmice. Şi nici măcar prostia sau indiferenţa nu pot constitui până la urmă un câmp magnetic care să ne apere de ele, aşa cum întinsul câmp magnetic al pământului amortizează oarecum şocul mezonilor. Angoasa (ori exaltarea) până la urmă tot scutură orice suflet, fie şi cel mai obtuz: îl scutură în celula din închisoare, pe patul de suferinţă, în clipa morţii ori din senin, pe stradă, pe drum drept.”

Gherla, camera 77 de carantină
„Cum o fi fost în celula lui Monte-Cristo nu știu. Dar în pușcăriile pe unde trec numai de tăcere nu dau și numai în mormânt nu am senzația că sunt.
Ci o agitație neîncetată, mai rău ca în America în metro. Taylorism. Secunde numărate, nanosecunde! Coșmarul timpului fracționat, folosit până la demență.
[…]
Tortura temniței subterane, obscură și umedă, în care ești dat singurătății și uitării în fundul unei gropi. Dar și a celulei supraaglomerate, iureșite cu «program continuu» și supraveghere de fiece clipă, unde liniștea e la fel de fantezistă ca ielele și balaurii.”

Foto Cover – JurnalulFericiriiNSteinhardt


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.