16 ianuarie 2021, 11:19

La masa domnului. Tunurile se slobozeau, muzica pornea

A doua zi se adună cu toţii în divan, intră la domn ca să-i sărute mână, îi mulţumesc pentru cinstea de care s-au bucurat şi se roagă de iertare pentru greşelile săvârşite la beţie.

Perșii, vinul și deciziile

In vino veritas, spune o vorbă străveche, iar vinul, sursă a extazului mistic, a fost văzut, în partea lui cea luminoasă, ca un simbol al transformării, al veseliei, dragostei, adevărului, dar se poate arăta și cu o față întunecată, fiindcă omului necumpătat ușor îi poate face «limba nereținută» și mintea «să i se piardă».

În Istorii, Herodot povestea despre un obicei al perșilor – dacă aceștia luau o decizie în timp ce erau băuți, aveau o regulă să chibzuiască hotărârea și după ce se trezeau din beție. Uneori mai făceau și altfel: dacă hotărau ceva în timp ce erau cu mințile limpezi, reveneau asupra deciziei și o discutau când erau sub influența vinului.

În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir a inclus și „cea mai completă listă a domnilor Moldovei de până atunci”, nota istoricul Constantin Rezachevici, de la Dragoș la Mihail II Racoviță, fără însă a preciza anii în care a domnit fiecare. Portret al lui Dimitrie Cantemir, autor necunoscut, secolul al XVIII-lea | Sursa: Wikipedia, domeniu public

 

Invitații domnești

În vremurile când bucătăria de la Palatul Princiar din Alba Iulia se distingea prin rafinament, lux, varietate, gusturi alese, cu preparate create de bucătari inventivi și excentrici, iar mămăliga era temelia hranei țărănești, uneori, după spusele unor călători, singurul fel de mâncare de care se bucura țăranul, masa de prânz a domnului Moldovei avea, în zilele obișnuite, „când nu erau ospețe”, ritualul ei, după cum nota Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae / Descrierea Moldovei, lucrare scrisă în latină între anii 1714 și 1716.

Când nu avea oaspeți, domnul își lua prânzul unde dorea, fie în sala cea mică, în cea mare sau „în casa femeilor” (gynaeceum, gineceu). Întotdeauna, la masa de prânz, domnul poftea alături de el doi boieri mari și doi „dintre cei mici”. Uneori, mai erau invitați căpitanii sau chiar și „oșteni vechi”.

Cina domnitorului era însă rezervată doar familiei și rudelor apropiate sau „oarecine care e văzut cu ochi buni de domn sau care îl veseleşte cu linguşiri ori vorbe plăcute”.

La masa de prânz, scria Dimitrie Cantemir, venea uneori și doamna alături de domnitor; alteori însă „ea porunceşte să i se pună masa deosebit în odăile ei şi o slujesc cămăraşii, medelnicerii, cuparul sau paharnicul şi jupânesele alese din neamurile boiereşti”.

În răsunetul tobelor

Momentul când tobele și trâmbițele începeau să răsune era semnul că bucatele se aduceau la masă.

Potrivit obiceiului, „stolnicii le aduc din cuhne, înaintea lor mergând vătaful şi stolnicul al doilea, şi le dau stolnicului cel mare, ca să le pună pe masă. Când vine domnul, mitropolitul rosteşte rugăciunea obişnuită la masă şi blagosloveşte bucatele; medelnicerul cel mare aduce apa pentru spălatul mâinilor”.

În momentul când intra domnitorul și se așeza la locul lui, se așezau și ceilalți invitați, „după orânduială”.

De la masa domnească nu lipseau mitropolitul și episcopul, însă aceștia aveau parte numai de bucate de pește și lapte, „fiindcă lor nu le este îngăduit, după canoanele lui Vasile cel Mare, să mănânce carne”.

Portretul paharnicului Constantin Obedeanu, 1860, Muzeul de Artă din Cluj, pictură de Constantin Lecca / Sursa: Wikiwand, domeniu public | Presă de vin din Moldova, circa 1600, frescă de la mănăstirea Sucevița / Sursa: Wikiwand, domeniu public

Când se slobozeau tunurile

Înainte de a se bucura domnitorul de bucatele pregătite, acestea erau gustate mai întâi de stolnicul cel mare. Când „domnul începe să mănânce, se slobozesc tunurile, iar muzica turcească şi cea creştinească pornesc să cânte”.

Paharnicul aducea „băutura cea dintâi” și tot el gusta vinul „turnat dintr-o oală mare într-un pahar mai mic, care lucru se zice în graiul moldovenilor «credinţă»”.

La „băutura cea dintâi”, toți „se scoală în picioare și se închină către domn”, însă la celelalte pahare nu se mai ridică, dar „se mai închină când şi când înspre domn, măcar deși sunt beți”. După paharul al treilea, „boierii cei mari” se retrag de la masă și rămân „boierii din starea a doua”.

Aceștia primeau apoi din partea domnului „câte un blid de la masa sa, ca semn al milostivirii sale, pe care ei îl iau — după ce sărută mai întâi mâna domnului — şi îl duc în odaia de alături, unde se pune masă osebită pentru ei. Domnul arată aceeaşi cinstire şi altor boieri mai mici care sunt de faţă, buluc-başilor şi căpitanilor, după acelaşi obicei”.

Șervetul și toiagul de argint

La sfârșitul mesei, mitropolitul spunea câteva vorbe în sănătatea domnului și, când domnul ducea paharul la gură, „se slobozesc toate tunurile împrejur, cu bubuitul cărora se amestecă muzica din care însă cei de faţă nu aud decât răsunetul, care vine din bolţile largi ale palatului. După domn, mitropolitul deşartă şi el un pahar de argint, cam de o sută de dramuri, dar nu se clinteşte de la locul lui, ci se scoală numai în picioare.

Toţi ceilalţi boieri, care stau pe scaune sau în picioare, golesc două câte două pahare care li se dau şi, după ce sărută mâna domnului (ţinându-l postelnicul cel mare de subsuori) se aşează iar la locurile lor de mai înainte. După ce au băut aşa, mai deşartă paharele în sănătatea doamnei, coconilor şi domniţelor şi pentru orice le-ar mai pune la îndemână prilejul ori beţia”.

Când se aduceau „luminările, pe care le așează pe masă medelnicerul cel mare”, toți se ridicau și se închinau domnului. În momentul în care domnitorul își punea șervetul pe masă era semn că „ospățul s-a isprăvit”.

Postelnicul cel mare lovea atunci pământul cu „toiagul de argint”, și „după acest semn îndată se scoală toți cari pot să mai stea pe picioare, iară acei cari sunt atâta de beți de nu se mai pot sluji de picioarele lor, îi ridică alții și-i duc de acolo”.

În cinste și după iertare

După ce domnitorul își lua rămas bun de la toți și pleca, „cu mare grăbire iau slugile curții bucatele de pe masă, fieștecarele ce poate apuca; pentru că ei își socotesc lor că e o cinste ca să mănânce oareșce de pe masa domnească”.

Boierii mergeau spre casele lor însoțiți de „muzica domnului”, iar „a doua zi se adună cu toţii în divan, intră la domn ca să-i sărute mână, îi mulţumesc pentru cinstea de care s-au bucurat şi se roagă de iertare pentru greşelile săvârşite la beţie”.

Pitarul avea grijă ca pe masa domnului să fie numai pâine proaspătă | Credit foto: Mira Kaliani

Păstrăvul cel mai bun și pâinea cea proaspătă

Din apele Moldovei, „împodobite cu atâtea jocuri ale naturei”, și mai ales din râuri montane „pline de pești frumoși” unde sunt „păstrăvii cei mai cu gust”, se ducea, la zilele de post, pește „totdeauna viu, pe cai, pentru masa domnească”.

În toate zilele, pentru masa domnească pitarul cel mare avea grijă să se facă pâine proaspătă.

O altă masă domnească – după un veac

Între 1835 și până la 1846, Karl Otto Ludwig von Arnim (1779 – 1861), diplomat și literat din Prusia, a cutreierat mai multe locuri din Europa. În lucrarea Observații fugare ale unui călător fugar, din care a publicat primele jurnale în 1837, a adunat impresiile lui din aceste călătorii.

A ajuns și în Moldova, la Iași, în vremea lui Mihai Sturdza, una dintre personalitățile controversate din istoria României – cunoscut, pe de o parte, pentru calitățile lui de bun administrator și abil politician, amintit, pe de altă parte, pentru lăcomia ce-l caracteriza și felul în care și-a sporit averea în cei 15 ani de domnie.

Șederea lui von Arnim în Iași s-a încheiat cu un dineu la care a fost invitat de către domnitor – Hospodar, cum era titlul purtat de domnii români supuși Porții – și cea de-a doua lui soție, Smaranda.

Spre deosebire de nobilul sicilian, Guglielmo Costantino, conte de Ludolf, care, la 1780, a luat masa alături de Alexandru Ipsilanti, atunci domn în Țara Românească, impresiile lui von Arnim de la dineul domnesc au fost diferite – deși notate sec și în grabă, fără detalii:

„Societatea consta din aproximativ 18 persoane, domni și doamne. Principesa, o femeie foarte frumoasă și stimată de toată lumea din Iași, mi-a dat brațul când mergeam la masă și mă destină astfel să-i fiu vecin. Masa a fost pusă cu mult gust; o frumoasă pomieră de cleștar era așezată la mijloc; dineul era bun; vinul excelent și serviciul rapid. Câțiva paji îmbrăcați în roșu, stăteau la o distanță oarecare, fără să fi luat parte la servit. Petrecerea a fost animată; principesa, amabilă și naturală”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.