1 decembrie 2020, 14:38

La mese domnești: „Bucatele erau dintre cele mai rele, totul rece și foarte prost rânduit”

„Totul era servit după moda de la noi. Au fost cinci servicii, fiecare de câte zece feluri, farfurii erau multe, dar bucatele erau dintre cele mai rele, totul rece și foarte prost rânduit. Vinul era destul de bun…”

Nobil sicilian, Guglielmo Costantino, conte de Ludolf (17 august 1759 – 20 februarie 1839), a fost  fiul lui Guglielmo Maurizio (1712-1793), reprezentant la Poartă al regelui celor două Sicilii. 

În 1778, tatăl lui, dintr-o familie de origine germană, a fost înnobilat și i s-a acordat titlul de conte de Ludolf. În 1789, Costantino a preluat postul tatălui său, pe care i l-a lăsat apoi fiului său. 

În 1777, la vârsta de 18 ani, Costantino a fost unul dintre însoțitorii arheologului Domenico Sestini într-o călătorie pe care acesta a făcut-o atunci în Orientul Mijlociu și Apropiat. Au vizitat atunci monumente antice, au cercetat inscripții și specificul natural local. 

După aproape trei ani, tânărul Costantino a pornit, alături de alți tovarăși de drum, inclusiv fratele lui, spre Viena, cu oprire și în București, unde a stat în jur de 15 zile, apoi a continuat drumul prin Țara Românească și Transilvania. 

În timpul acestei călătorii, el i-a trimis tatălui său două scrisori, iar mai târziu și-a adunat impresiile într-un volum.

 

Ambasadori din Europa în audiență la sultanul Osman al III-lea, printre care și Guglielmo Maurizio Ludolf (1747 – 1789), tatăl lui Costantino | Sursa: Studi Napoleonici

14 zile și o pâine bună. În 13 mai 1780, îi scria din București tatălui său:

„…Iată-mă în sfârșit într-o țară creștină… Nu am făcut decât paisprezece zile de la Constantinopol până la București, fără să socotim două zile în care ne-am odihnit…”

La București, s-a întâlnit cu Stephan Ignaz Raicevich, secretarul pentru limbile europene al domnitorului de atunci, Alexandru Ipsilanti, alături de care a luat masa zi de zi în timpul șederii în București:

„Suntem îndestulați de toate cele de trebuință pe cheltuiala domnului. Mâncăm în fiecare zi la secretar, care este plătit pentru aceasta de către domn. Ospătarea nu este dintre cele mai grozave, dar, în sfârșit, călătorii trebuie să se mulțumeasă cu orice. Cel puțin pâinea este foarte bună, căci aici sunt foarte mulți brutari germani, fugiți din Transilvania, care o fac tot atât de bună ca cea de la Viena…”

Alexandru Vodă Ipsilanti a domnit de două ori în Țara Românească iar vreme de 14 luni a fost domn și al Moldovei | Wikipedia, domeniu public

Condiția de a fi socotit om de lume. Despre secretarul Raicevich care se ocupa de educația beizadelelor, deși fiii domnitorului „nu îl puteau suferi”, nobilul sicilian scria: 

„Este un om cu mult spirit și foarte învățat, dar cam prea multă vanitate strică totul. De altfel, ceea ce m-a făcut să pierd ceva din buna părere pe care am avut-o despre el la prima vedere a fost că la sosirea noastră ne-a dus într-o cameră în care are o mică bibliotecă și ne-a spus: «Iată, domnilor, epoca antică și cea modernă», prezentându-ne o tânără grecoaică pe care o întreține. 

Și nu s-a mulțumit numai cu atât, ci a așezat-o cu noi la masă. Deși această purtare m-a cam mirat, mirarea mi-a trecut ușor, când am aflat că așa se proceda aici, la București, în mod deschis, și că nu ești socotit om de lume dacă nu ai o amantă.”

La masă cu domnitorul. A fost primit și de domnitorul Ipsilanti, care „are o înfățișare foarte frumoasă și foarte plăcută”. Acesta a vorbit „cu multă politețe în limba italiană”. Într-o zi, a fost invitat la masă de domnitor, „într-un chioșc de modă turcească”:

„… Totul era servit după moda de la noi. Au fost cinci servicii, fiecare de câte zece feluri, farfurii erau multe, dar bucatele erau dintre cele mai rele, totul rece și foarte prost rânduit. Vinul era destul de bun; erau și vinuri din Franța. Nu eram decât unsprezece inși. Domnul ședea într-un jilț mare de catifea roșie și domnul cavaler (n. fratele ambasadorului Franței) și cu mine eram așezați lângă el.

După prânz ni s-a servit cafeaua și trabucul și câtva timp după aceea domnul ne-a propus o plimbare la Cotroceni, mănăstire ortodoxă la un ceas de oraș.”

București, la începutul secolului al XVIII-lea, vedere fantezistă dintr-o publicație | Sursa: Bucureștii Vechi, Documente iconografice, Arhivele Bucureștiului, 1936

Țăranul și nepăsarea lui. Țara Românească, „acoperită aproape în întregime cu cele mai frumoase păduri din lume”, are, scria el, „una dintre cele mai prielnice și mai plăcute” așezări.

Despre „lenea” țăranului român, amintită de mulți alți călători străini, nota că este tipică „în general popoarelor robite”, și menționa: 

„…această nepăsare nu vine dintr-o lipsă de însuflețire sau de activitate, acest neam nu este lipsit de ele, căci am băgat de seamă că românul, strâmutat sub o cârmuire mai blajină, este harnic, iscusit, dar asuprirea sub care trăiesc ei, împilările domnilor îi înjosesc într-atâta, încât nu mai sunt în stare de niciun fel de sentiment.”

A amintit și el de hrana sărăcăcioasă a țăranului – „doar porumb care, măcinat și fiert în apă sau frământat în chip de pâine, îi oferă o hrană pe cât de grea, pe atât de vătămătoare”. Nu a trecut cu vederea asupririle pe care aceștia le îndurau:

„Banii câștigați cu sudoarea frunții se duc toți la stăpânul său, care îi împarte cu domnul, a cărui lăcomie este nemărginită. Mă cutremur și acum când mă gândesc la mizeria acestor bieți oameni; ei mor de foame și domnii, mulțumiți să scoată banii care cad în partea lor, nu se ostenesc să încurajeze munca supușilor lor și să folosească generozitatea pământului…”

Mănăstirea Cotroceni, în jurul anului 1860, litografie | Sursa: Bucureștii Vechi, Documente iconografice, Arhivele Bucureștiului, 1936

Banii, mulți și repede. Despre „lăcomia domnitorilor” au consemnat numeroși călători străini prin Țara Românească și Moldova și toți considerau că „nesiguranța” era cauza, așa cum observase și Guglielmo Costantino:

„Tot ce se poate spune pentru a scuza această tiranie a domnilor este că, fiind prea nesiguri de soarta și de durata domniei lor, ei nu se gândesc decât la intrigi și cum să adune bani; acesta este țelul lor de căpetenie și într-acolo tind toate dorințele lor”.

O viață tristă. A încheiat prezentarea Țării Românești cu bolile „ce bântuie, mai ales la București, capitala ei”: frigurile, „datorate emanațiilor mlaștinilor și apelor stătătoare aflate din belșug în țară”, scorbutul și boala venerică. Despre aceasta din urma, scria că „face mare prăpăd”.

„Ei se vindecă rareori cu totul de o boală atât de crudă și care atinge însuși izvorul vieții; oamenii  simpli au leacurile lor și le au de mai multe feluri, dar ele nu sunt destul de puternice. Cei care au bani, aleargă la medicii străini; cei săraci bolesc și își târăsc o viață tristă care tot nu-i învață minte”.

Când totul dă impresia de „mai bine”. De la București, Costantino a pornit spre Transilvania, „unul dintre statele împăratului”, despre care scrie, cu „o judecată superficială”, despre „buna cârmuire și libertatea” de care se bucurau locuitorii ei:

„Intrarea noastră în Transilvania a fost foarte plăcută: am părăsit fără părere de rău ținuturile pustii și munții arizi acoperiți cu zăpadă din Țara Românească. Abia am pus piciorul în statele împăratului și am văzut cât de mult se răsfrânge asupra țării deosebirea de cârmuire și cât de puternic acționează libertatea, acest lucru atât de scump și atât de puțin cunoscut turcilor. Am dat de ogoare bine lucrate, de sate dese și bine populate până la Sibiu, capitala acestui ținut, oraș destul de frumos…”

Portret din secolul al XVIII-lea al lui Samuel von Brukenthal / Artist anonim | Sursa: Wikipedia, domeniu public

Un prânz cu baronul Brukenthal. La Sibiu, a luat într-o zi prânzul „la domnul Brukenthal, care este un om cu multă prețuire pentru tablouri, medalii și cărți și are colecții foarte frumoase din toate acestea”. 

Baronul Samuel von Brukenthal (1721 – 1803) a fost jurist și guvernator al Transilvaniei, pasionat colecționar de artă care a dorit ca, în elegantul lui palat de la Sibiu, construit, după model vienez, în 1779, să se deschidă un muzeu. 

S-a întâmplat acest lucru în timpul vieții lui, în anul 1790 – cu trei ani înaintea inaugurării Muzeului Luvru din Paris.

O cetate puternică și un director dobitoc. După 15 zile în care a fost nevoit să stea în Sibiu, din cauza ploilor torențiale, Guglielmo Costantino, conte de Ludolf, a pornit spre Alba Iulia – „pentru a vedea cetatea, care este cea mai puternică din toată Transilvania” – de unde a făcut un „înconjur de șase ore, pe niște drumuri proaste”, pentru a vizita minele de aur și de argint din Apuseni. 

„Dar când am sosit la Zlatna, unde se aflau acele mine, directorul, care este un dobitoc de prima categorie, nu a vrut să ni le arate cu toată scrisoarea domnului baron Brukenthal, guvernatorul provinciei, spunând că sosise un ordin din partea împăratului (n. Iosif al II-lea), care oprea vizitarea minelor de către oricine ar fi, dacă nu are un ordin lămurit de la cancelaria imperială.”

După două zile pe drum, a părăsit „frumoasa țară a Transilvaniei” și a intrat în Banat; de la Timișoara la Buda, a notat el, a făcut „încă două zile și două nopți”.

 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.