2 decembrie 2020, 17:44

„Laureatul Premiului Nobel trebuia să toarne, la toaletă, apa cu găleata…” Antoaneta Ralian, amintiri despre „scriitorii mei”

Cerul era împovărat de stele, dar nu tot atât de împovărat ca inima lui. Acolo, sus, totul stătea în perfect echilibru, un echilibru menținut prin tensiuni reciproce. Dar tensiunile lui ce echilibru mențineau?

„Diferența între cuvântul potrivit și cuvântul aproape potrivit este cu adevărat o problemă importantă – este diferența între un licurici și un fulger”, mărturisea Mark Twain într-o scrisoare din octombrie 1888, iar criticul literar George Steiner spunea că, dacă nu ar exista traduceri, „am trăi în provincii mărginite de tăcere”.

Există traducători și traducători. Numele Antoanetei Ralian pe o carte tradusă din limba engleză îi oferă cititorului cunoscător garanția acurateței. Pe lângă cărțile traduse de ea, întotdeauna am citit cu plăcere și interviurile ei. Îmi amintesc de un interviu de acum mulți ani în care spunea că, pentru a-l traduce pe Henry Miller, s-a documentat de la tineri din cartier. Nu știu dacă acesta a fost interviul, însă și în acesta se regăsește povestea.

Antoaneta Ralian (24 mai 1924 – 26 noiembrie 2015) a tradus peste 120 de romane și piese de teatru ale celor mai populari autori din literatura americană și engleză.

În decembrie 2015, la scurt timp după decesul ei, The Guardian publica un necrolog în care autorul scria: „Antoaneta Ralian, care a murit la vârsta de 91 de ani, a atins în țara ei ceva greu de imaginat în aproape orice altă țară: statutul celebrității datorat exclusiv muncii ei ca traducător”.

 

Stânga: Antoaneta Ralian în excursie la Atlantic, imagine de pe coperta cărții Amintirile unei nonogenare. Călătoriile mele, scriitorii mei | Dreapta: Antoaneta Ralian, captură Vimeo

 

Când lucrez este o evadare, uit de tot. Traduc cu pasiune. Sunt unul din oamenii fericiţi la care pasiunea se confundă cu profesiunea. Eu am tradus şi în vacanţe, stăteam cu dicţionarul şi traduceam şi lumea îmi spunea că sunt nebună, mărturisea Antoaneta Ralian într-un interviu publicat în 2005 de LiterNet.

În 2014, editura Humanitas a publicat Amintirile unei nonogenare. Călătoriile mele, scriitorii mei, în care Antoaneta Ralian a povestit întâmplări, momente din călătorii și întâlnirile ei cu câțiva scriitori.

Iris Murdoch, 20 noiembrie 1980 | Fotografie: © Antony Armstrong-Jones, 1st Earl of Snowdon / National Portrait Gallery

O documentare «pe viu»

O frumoasă prietenie a avut-o cu scriitoarea Iris Murdoch (15 iulie 1919 – 8 februarie 1999), despre care a povestit deseori. A cunoscut-o în 1973, s-au întâlnit de câteva ori și au corespondat vreme de 22 de ani, până când, „brusc, în 1996, răspunsurile ei englezesc punctuale au încetat să mai vină”. La puțin timp, a aflat că „spiritul efervescent, mintea sclipitor erudită, memoria prodigioasă ale acestei mari scriitoare și încântătoare persoane s-au pierdut în negurile maladiei Alzheimer”.

În timpul întâlnirilor de la Londra, mergeau de multe ori „prin cârciumioare, prin pub-uri, la un pahar de cherry”. Într-una din zile, la un „pub irlandez, cu mese lungi și bănci lungi de lemn”, Iris Murdoch a simțit ocazia de a afla o poveste.

„Pe banca din fața noastră s-a așezat, la un moment dat, un tânăr frumușel, de vreo douăzeci și ceva de ani, cu o mină cam melancolică. Iris, care de obicei nu era foarte volubilă, ci mai curând reticentă, a intrat imediat în vorbă cu el. A început să-i pună întrebări meșteșugite, incitante, a făcut o adevărată maieutică cu el și l-a determinat să-și povestească viața și istoria unei iubiri nefericite. Mi-am dat seama că asta înseamnă documentare «pe viu». Când i-am tradus romanul Marea, marea, am avut impresia că recunosc ecouri din spovedaniile tânărului.”

Alan Brownjohn, octombrie 2002 | Fotografie: © Mark Gerson / National Portrait Gallery, London

Vechi prieteni londonezi

Alan Brownjohn (născut în 1931), poet și romancier englez, și Brenda Walker, poetă și traducătoare, au fost „prieteni de fond, de bază”, cei doi prieteni de la Londra „de care mă atașasem de prin anii ’70, când veniseră pentru prima oară ca invitați în România”.

Telefonul de duminică

Despre Alan Brownjohn scria că este „un poet sensibilo-cerebral, foarte subtil, foarte englezesc”. A scris și romane – „toți poeții au veleități de romancieri, și viceversa, după cum actorii au veleități de regizori și compozitorii de dirijori”. Al doilea lui roman a fost tradus în 1997 de Irina Horea, cu titlul Umbre lungi, și are acțiunea în România socialistă „văzută de un englez îndrăgostit de o româncă”.

„Cu Alan făceam de obicei turul marilor librării londoneze (din care îmi cumpăra uneori câte o carte). […] Alan continuă până azi (până mâine, când e duminică) să-mi dea un telefon în fiecare duminică – zi în care știe că singurătatea mea e mai apăsătoare.”

„Mare-i grădina…”

Plină de farmec și afecțiune este prezentarea poetei Brenda Walker, „cea mai proteică și mai vitală persoană pe care am cunoscut-o”. Ea apare ca un personaj cu totul aparte: „poetă, pictoriță remarcabilă, pianistă și compozitoare de lieduri și sonate, traducătoare prolifică, editoare… mamă a cinci copii și bunică a nouă nepoți”.

A tradus în limba engleză și publicat mai multe lucrări ale unor poeți români, printre care un volum Mihai Eminescu sau „o amplă și foarte reușită ediție Lucian Blaga” și o serie de antologii de poezie contemporană românească.

Timp de opt ani a locuit la București, „afirmând că are mai mulți prieteni în România decât în Anglia”; apoi, s-a reîntors în Anglia natală: „De atunci, în fiecare an, de ziua mea, comandă telefonic din Londra unei florării din București să-mi trimită un superb buchet de flori.”

La 79 de ani, „cu nouă nepoți în toată firea”, Brenda Walker și-a susținut doctoratul în literatura engleză.

„Am întrebat-o: – «Doamna doctor Walker, ce ai de gând să faci acum?» Răspuns: «– Să mă apuc de grădinărit.» Într-adevăr, mare-i grădina ta, Doamne.”

 

Ted Hughes și Sylvia Plath, 1956 | Fotografie: © Harry Ogden / National Portrait Gallery, London

Bărbatul pentru care merită să mori…

Întâlnirea cu Ted Hughes (17 august 1930 – 28 octombrie 1998), „bărbatul pentru care merită să mori. Sau să trăiești”, a fost, scria Antoaneta Ralian, „cea mai tulburătoare” pe care a avut-o în Anglia.

După ce a colaborat la traducerea poemului Kra, în anii ’70, ca răsplată i s-a oferit și o vizită de două săptămâni în Anglia; atunci l-a cunoscut pe poetul Ted Hughes.

„M-am întâlnit cu Ted Hughes într-o cafenea londoneză. Pe atunci era în mare vogă, notorietate la care contribuise și tragedia prin care trecuse cu puțin timp în urmă: soția lui, sensibila poetă Sylvia Plath (27 octombrie 1932 – 11 februarie 1963), se sinucisese. Lumea mondenă literară susținea că deziluzia cumplită a vieții conjungale alături de Ted Hughes o împinsese la sinucidere.

Când l-am cunoscut, mi s-a părut a fi arhetipul Poetului. Frumos, de o tristețe inefabilă, timid, vulnerabil, interiorizat. Ca să întregească clișeul, a și murit tânăr, așa cum le stă bine poeților.

Am discutat în acea dimineață despre Baudelaire și Francis Jammes, despre Eugen Ionescu și «Brancuzi». Muream să aduc vorba de Sylvia Plath, dar desigur că nu am făcut-o.
[…]
Da, Ted Hughes era bărbatul pentru care merită să mori, dar, cum eu sunt o vitalistă, aș spune mai curând pentru care merită să trăiești”.

Iarna Decanului, de Saul Bellow, roman tradus din limba engleză în limba română de Antoaneta Ralian și publicat în 1992

Cerul era împovărat de stele, dar nu tot atât de împovărat ca inima lui. Acolo, sus, totul stătea în perfect echilibru, un echilibru menținut prin tensiuni reciproce. Dar tensiunile lui ce echilibru mențineau?
[…]
Cândva, într-un vapor cu care străbătea Mediterana, urcase pe punte, sus, venind dintr-o cabină de clasa a treia, de la mirosurile de urină și de la iazurile apei din santină, de la toate dispozitivele drăcești de jos, menite să-și râdă de insomniile tale – și dăduse brusc cu ochii de soarele dimineții legănat de valuri. Liber! Fiecare spasm de greață din tine destins de țâșnirea luminii! Nu puteai ști ce anume se abătuse de la linia dreaptă, vaporul, sau tu, sau marea înclinată – dar te simțeai liber! Nu avea importanță din moment ce erai liber! Aceeași senzație și acum, apropiindu-se de stele.”
– Iarna Decanului, Saul Bellow, traducere de Antoaneta Ralian, 1992 –

Saul Bellow | Sursa: Vanity Fair

„…m-a frapat înfățișarea lui”

În 1976, Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost acordat scriitorului Saul Bellow (10 iunie 1915 – 5 aprilie 2005). În anul următor, acesta a ajuns într-un București ce „arăta mai urâcios și mai sordit ca oricând”, în urma cutremurului de la începutul lunii martie.

Saul Bellow era pe atunci într-un fel legat de România prin soția lui (cea de-a patra), matematiciana Alexandra Bagdasar, fiica medicilor Dumitru și Florica Bagdasar. El a ajuns atunci în România alături de Alexandra, a cărei mamă se afla în spital, grav bolnavă.

În București, Antoaneta Ralian, ca traducătoare a lui, s-a întâlnit de două ori cu Saul Bellow. „Când l-am văzut, m-a frapat înfățișarea lui – de unde mă așteptasem la figura triumfalistă, plină de aplomb, a scriitorului care acumulase atâtea premii, am descoperit un omuleț care sugera fragilitate și vulnerabilitate.”

Saul Bellow și Alexandra Bellow, născută Bagdasar (primii de la dreapta), la ceremonia Nobel de la Universitatea din Chicago, 1977 | © University of Chicago / Sursa: The Nobel Prize

„L-am găsit speriat, foarte panicat…”

Antoaneta Ralian l-a vizitat în București de două ori și a povestit despre experiența lui Saul Bellow picat într-o țară comunistă:

„L-am găsit aproape năucit, cu senzația omului care a nimerit pe altă planetă. Nu mai vorbesc de faptul că era o casă veche, avariată de cutremur, fără apă caldă și cu căldura de pe vremea lui Ceaușescu – laureatul Premiului Nobel trebuia să toarne, la toaletă, apa cu găleata –, dar îl năucea și că telefonul era înfășurat într-un șal gros, că în timp ce discuta se dădea radioul la volumul maxim, că i se sugerase să fie foarte amabil și generos cu portăreasa blocului, care era în relații foarte amiabile cu sectoristul, și așa mai departe.

L-am găsit speriat, foarte panicat, convins că pretutindeni unde intra era înconjurat de microfoane și că pe stradă era tot timpul urmărit de agenți. Pentru Bellow, picat din calda bunăstare din Chicago, din luxul vieții unui scriitor de mare notorietate, vizita la București echivala cu o coborâre în infern. Făcuse o adevărată psihoză.”

Aceste „trăiri bucureștene” au fost redate în The Dean’s December, prima carte publicată de Saul Bellow după câștigarea Premiului Nobel pentru Literatură, apărută în SUA în 1982. Acțiunea cărții are loc în Chicago și București.

Cu publicarea acestui roman, „Bellow a devenit persona non grata în România și cărțile i-au fost scoase din biblioteci. Abia în 1991, în febra și boomul de publicații postdecembriste, am reușit să-i traduc în grabă Iarna Decanului”.

Romanul Iarna Decanului a fost prima dată publicat în limba română în 1992. Pe coperta a patra, se află un fragment dintr-o notă informativă scrisă în 1982, în anul apariției cărții:

„… un roman dușmănos la adresa organelor țării noastre. După o vizită în România, scriitorul american a mânjit în mod dușmănos chipul luminos al epocii noastre, figura conducătorului iubit, a tovarășilor ofițeri. În plus vorbește despre sex, droguri și criminalitate la Chicago în niște scene de groază care nu trebuie citite de harnicul nostru popor, constructor al socialismului…”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.