27 octombrie 2020, 4:46

„Le-am pogorât și eu, zice că are să vremuiască.” De la Sângiorz la Sâmedru și de la munte la vale

„Apoi am văzut că pogoară alți oameni din poieni oile și vacile, le-am pogorât și eu. Zice că are să vremuiască”, zicea argatul Mitrea, un personaj din ‘Baltagul’.

În calendarul oierilor români, „Anul nou pastoral este împărțit în două anotimpuri egale”, fiecare cu șase luni, scria etnograful Ion Ghinoiu în ‘Zile și mituri’.

Între Sângiorz și Sâmedru.

Între Sângiorz, cel care gonește iarna și deschide primăvara, serbat la 23 aprilie, și Sâmedru, cel care închide vara și anunță venirea anotimpului rece, la 26 octombrie, este vara pastorală. De la Sâmedru se intră în iarna pastorală ce ține până la Sângiorz. 

La Sântilie, „sfânt creştin care a preluat atribuţiile unui zeu preistoric al soarelui şi focului”, serbat în 20 iulie, este, în calendarul popular, miezul verii pastorale, când pe munţi se organizau vestitele Nedei şi Sântilii. „În această perioadă ciobanii separau berbecii de oi, „miţuiau” miei, efectuau observaţii astronomice şi meteorologice”, scria Maria Bocșe în ‘Obiceiuri tradiționale din Transilvania’.

La miezul iernii pastorale „tronează Sânpetru de Iarnă, divinitate năprasnică care împarte lupilor, în noaptea de 15/16 ianuarie, tainul (oi, vite, oameni etc.) pe un an întreg. 

Aceste începuturi și miezuri ale sezoanelor pastorale, marcate de Sângiorz, Sântilie, Sâmedru şi Sânpetru Lupilor, au rămas reperele calendaristice esențiale după care se planifică întreaga activitate „cultică și practică a crescătorilor de animale, în special a crescătorilor de oi”, preciza etnograful Ion Ghinoiu.

Intrarea în cele două sezoane – vara pastorală, la Sângiorz, când turmele încep să urce la munte, și iarna pastorală, la Sâmedru, după coborârea turmelor de la munte –„era marcată de ample scenarii rituale din care nu lipseau sacrificiile: mielul la Sângiorz, berbecul la Sâmedru. 

Spre deosebire de Anul Nou agrar, celebrat la moartea şi renaşterea simbolică a Dochiei (între întâi și 9 martie), când dă colţul ierbii şi înfrunzeşte codrul, scenariul Anului Nou pastoral se desfăşoară în preajma Sâmedrului (14 – 27 octombrie), în perioada de împerechere a oilor şi de desfrunzire a codrului. Turmele ciobanilor, sterile în timpul verii pastorale, sunt fertilizate la intrarea în iarnă, în timp ce holdele ţăranilor sunt fertile vara şi sterile iarna”, scria etnograful Ion Ghinoiu.

 

La strungă | Credit foto: Mira Kaliani

„Mulsul este cea mai istovitoare muncă a ciobanului, mâinile lui ajung să se miște automat. Donițele cu lapte sunt golite în ciubere, unde se pune și laptele muls dimineața, apoi începe truda baciului. De asemenea, ciobanul trebuie să învețe să tundă oile, să le oblojească pe cele care alunecă pe stânci sau scapă vii din labele ursului.

Jivinele se strecoară noapte în jurul târlei, de aceea ciobanul doarme «iepurește».  În nopțile întunecoase, ursul se apropie hoțește de târlă, de nu-l simt nici câinii, și dă iama în bietele oi.

Viața ciobanului în munte cunoaște și zilele și nopțile cu ploi, cu furtuni, cu fulgere și trăsnete. Stihiiile naturii se dezlănțuiesc, copacii sunt smulți din rădăcini, iar norii aruncă fără încetare gălețile cu apă asupra pădurii. Șuvoaiele coboară năvalnic de pe crestele munților, târând cu ele copaci, rădăcini, bucăți de stâncă. Cerul pare una cu pământul. Oile, speriate, se vâră una în alta, tremurând. Ciobanii au opincile pline cu apă, cojoacele ude.

Uneori ploaia ține zile în șir. Frigul și umezeala pătrund în oase. Oile cu lâna îmbibată de ploaie tremură în târlă sau la rădăcinile molizilor. Câinii slăbesc paza și caută și ei adăpost.

Dar natura își are rânduielile ei. După furtună se-ntorc zilele frumoase, apele se retrag, iarba se zbicește, pădurea își scutură ramurile. Hainele, cojoacele sunt puse la uscat. Fețele ciobanilor […] se înseninează. În poieni se simte din nou aroma fructelor de munte.”

Din cartea ‘Badea Cârțan’ de Octavian Metea

Rânduieli străvechi.

De-a lungul timpurilor, în jurul acestei îndeletniciri străvechi oamenii au creat și păstrat o mulțime de obiceiuri.  Într-un studiu despre ritualuri străvechi publicat în ‘Rituri agricole și pastorale pe Valea Bistriței’, realizat de Maria Drăguț și Pavel Drăguț, se spune că, în joia celor 40 de mucenici, la început de martie, dimineața, «în făcut de zi», când păstorul se trezea și ieșea din casă dădea cu putere de trei ori cu piciorul în pământ, rostind «Să se deschidă pământul, să iasă căldură, să intre frigul”».

Ca să fie ferit de deochi, din primele zile de viață, mielul (la fel ca alte animale din gospodăria țăranului, vițelul sau mânzul) avea un semn roșu – i se lega la picior un fir de lână de culoare roșie.

Cele trei feluri de oi. Coasta în plus.

În ‘Descrierea Moldovei’, Dimitrie Cantemir a scris și despre această veche îndeletnicire pe care o au „locuitorii din părțile acestea”:

„Îmi aduc aminte, ce e drept, că la noi sunt trei feluri de oi: oile de munte, oile de Soroca și oile sălbatice de pădure. 

E greu de spus câte și cât de mari sunt turmele de oi pe munte. Căci dacă părțile Moldovei ce se află spre apus nu prea sunt prielnice semănăturilor, creșterea oilor, cu care se îndeletnicesc cel mai mult locuitorii din părțile acestea, este singura care le dă hrana  de fiecare zi. 

În trei locuri însă se găsesc păşuni deosebit de bune; în Câmpulung Rusesc, pe râul Putila, în Câmpulung Moldovenesc, pe râul Moldova şi în munţii Vrancei, în ţinutul Putnei.

La şes, oile sunt mult mai mari, dar nu atât de multe ca la munte şi printre acestea sunt de luat în seamă cu deosebire cele ce cresc în ţinutul Sorocei. Toate au o coastă mai mult decât celelalte şi pe care nu o pierd cât trăiesc. Duse însă în alt ţinut, abia în al treilea an oaia fată un miel cu coastele obişnuite. De asemenea dacă o oaie din altă parte este adusă în ţinutul Sorocei, mielul care se naşte va avea o coastă mai mult decât mama lui. 

De acestea se deosebesc foarte mult oile sălbatice de pădure, care cu greu se mai găsesc în alte părţi. Buza de sus atârnă în jos de două degete mari; de aceea, când pasc, sunt silite să-şi caute hrana mergând de-a-ndăratelea. Grumazul le este ţeapăn şi nu-şi pot întoarce capul nici la dreapta nici la stânga. Au picioarele destul de scurte încât câinii care le fugăresc abia sunt în stare să le prindă. Pe deasupra au mirosul foarte ascuţit, încât adulmecă de la depărtare de o milă nemţească vânătorul sau fiara care vin spre ele în bătaia vântului şi o iau la goană. Dacă însă aceştia se apropie de ele împotriva vântului, nu-i simt decât abia atunci când sunt înhăţate.”

Transhumanța | Credit foto: Mira Kaliani

Cei «agățați de munți».

„Neamul românesc a fost, secole de-a rândul, neam de ciobani”, scria Petru Rezuș. Cum „omul muncește cât trăiește”, modalitățile de trai s-au modificat (și vor continua să se schimbe) pe măsură ce lumea evolua (va evolua). La începuturi, oamenii s-au ocupat mai mult cu vânătoarea și pescuitul. 

Cum vânătoarea însemna „timp pierdut și multe primejdii,  viața primară își schimbase crugul ei”. Astfel, oamenii simpli au renunțat la această îndeletnicire – „era practicată numai de juzi, cnezi și voievozi. Pentru poporul de rând, ea devenise nepractică, pierdere de vreme. Mai degrabă străbunii se ocupau cu creșterea oilor și a vitelor, fiind cunoscuți ca «sunt agățați de munți»”. 

«Mițuiala». 

„Tunderea mieilor la stânele carpatice de nevestele proprietarilor de oi în preajma zilei de Sântilie, era o activitate practică dar şi o întâlnire mult aşteptată de ciobani cu soţiile şi drăguţele lor”, povestea Ion Ghinoiu. 

În timp ce oile şi berbecii se tundeau în sat, înainte de urcarea lor la stână, între Sângeorz şi Rusalii, mieii se tundeau la miezul verii pastorale, la păşunile montane. 

„Mițuitul mieilor era prima întâlnire a ciobanilor cu nevestele şi drăguţele lor după urcarea turmelor la munte. Spre deosebire de Mărginimea Sibiului şi Ţara Oltului de la nord de Carpaţi unde femeia a ajuns, începând din secolul al XIX-lea, chiar să conducă treburile stânei, la stânele de pe latura sudică a munţilor, ciobanii nu aveau voie să coboare în sat şi nici să fie vizitaţi de parte femeiască până la Sântilie. Pentru prosperitatea turmei, ei trebuiau să rămână «curaţi» şi să nu vadă trup de femeie.”

Sâmbra oilor.

„Cuvânt învechit și regional”, menționează dexonline, din sursa DEX 98, „ce înseamnă asociație, tovărășie. Era vorba de «întovărășirea în vederea alcătuirii unei stâne pentru văratul oilor» sau când începeau arăturile.” 

Străvechi obicei pastoral, sâmbra oilor are loc când primăvara se reîntoarce și oile se duc la munte.

Petru Rezuș povestea în ‘Cumințenia pământului’:

„La munte, lucrurile se petreceau cu totul altfel decât la șes. Când ciobanii cădeau la învoială cu muntenii ca să alcătuiască o stână, se adunau toți la o zi anumită, când se ținea sâmbra cu cântece și cu veselie, arătându-și mai ales tinerii puterile, iar fetele frumusețile.”

Văratul este ținerea în special a oilor, de primăvara până toamna, în locuri favorabile pășunatului, mai ales la munte. La începutul sezonului pastoral, „prima mulsoare a turmei de oi este urmată de o frumoasă petrecere câmpenească”, tradițional în ziua de Sângiorz sau în altă zi de la începutul lunii aprilie şi începutul lunii mai, numită Sâmbra Oilor.

„După numeroase activităţi practice – închiderea ţarinelor (pășunatul era închis pe fânețele din apropierea satelor), construirea sau repararea stânelor, înţărcatul mieilor, tunsul oilor şi berbecilor – şi juridice – asocierea proprietarilor de oi pentru formarea stânei, însemnarea lor, angajarea ciobanilor, plata păşunatului –, la Sâmbra Oilor se măsura şi se cresta pe răbojul de lemn laptele de la oile fiecărui sâmbraş după care se calcula cantitatea de brânză cuvenită la spargerea stânei, când era «Alesul»”, scria etnograful Ion Ghinoiu.

Răbojul (o variantă, răbuș), potrivit definiției din dicționar, este „un băț ce se introduce în vasul cu lapte, la stână, însemnându-se pe el cantitatea de lapte rezultată dintr-o mulsoare”.

Pentru a obţine o cantitate de lapte cât mai mare la «măsurişul» oilor, proprietarii îşi păşunau şi păzeau ei înşişi oile în noaptea de 22/23 aprilie şi apoi le mulgeau în ziua de 23 aprilie. Din primul lapte al stânei se prepara un caş care se împărţea între proprietarii oilor. 

„Activităţile practice şi juridice erau însoţite de numeroase acte rituale menite să apere stâna şi ciobanii de forţele malefice pe timpul verii: aprinderea Focului Viu, afumarea ciobanilor şi oilor, alungarea prin strigăte şi zgomote a vrăjitoarelor care fură sporul laptelui, anularea puterii cucului de a lua sau de a strica laptele prin practica magică «Cucu! – Răscucu!», purificarea oilor şi stăpânilor de oi prin stropirea lor cu apă sfinţită, scăldatul ritual în apa curată a râurilor sau spălatul cu roua plantelor, prepararea unor alimente rituale, sacrificarea mielului, pronunţarea formulelor magice. 

Sâmbra Oilor se încheie cu o frumoasă petrecere câmpenească unde se mănâncă alimente specifice – balmoş, mămăligă fiartă în lapte şi cu adaos de unt, mielul fript haiduceşte, colacii de Sângiorz, caşul de la prima mulsoare –, se cântă şi se joacă după melodii păstoreşti. Obiceiul este cunoscut, cu variante locale şi în diferite stadii de evoluţie, de toţi crescătorii de oi.”

Când vara se termină | Credit foto: Mira Kaliani

Când se termină văratul. 

«Alesul» este una dintre denumirile pe care ciobanii o dădeau acelui moment ce avea loc la încheierea festivă a văratului, „după coborârea oilor de la munte la Sântămăria Mare sau după păşunatul de toamnă al turmelor în hotarul satelor la Vinerea Mare şi Sâmedru, când proprietarii îşi aleg oile după semnul crestat în ureche la formarea turmei ce s-a făcut la Sângiorz”, menționa Ion Ghinoiu. 

«Arieţul» este o sărbătoare pastorală în cursul lunii august prăznuită într-o zi după coborârea oilor de la stână, când proprietarii îşi aleg oile din turmă, primesc brânza care li se cuvine, plătesc ciobanii şi încheie socotelile cu baciul. Arieţul se încheie cu o mare petrecere la care participă, cu mâncare şi băutură, toţi proprietarii de oi. În alte zone pastorale ale României, Arieţul se numeşte Alesul, Răscolul Oilor şi se ţine la alte date calendaristice.

„Oile lipsă sunt plătite de ciobani sau de ceilalţi proprietari, conform înţelegerii încheiate la formarea turmei. Proprietarii oilor primesc brânza după cantitatea de lapte însemnată pe răboj la Sâmbra Oilor sau în fişa stânei şi, după plata ciobanilor, petrec laolaltă.” Uneori, se pot ivi însă și neînțelegeri.

„…a învățat că la munte te călăuzești ziua după mușchiul copacilor (așezat spre miazănoapte, de unde nu bate soarele) și după firul apelor. Cunoscându-le, ciobanul se strecoară prin desișul pădurii, prin tufișuri, ca o vulpte isteață. De te rătăcești, susurul izvoarelor de pe fundul văilor te scoate la liman.”

Din cartea ‘Badea Cârțan’ de Octavian Metea

Teclele și lupii.

În ‘Sărbătorile de vară ale poporului român’, Tudor Pamfile prezenta mai multe obiceiuri pastorale. Printre acestea, Teclele, din ziua de 24 septembrie, când în calendarul ortodox este dedicată sfintei mucenițe Tecla. 

Prin zona Muscelului, scria Tudor Pamfile, „teclele se păzesc cu mare strășnicie, mai ales prin părțile muntoase, crezându-se că ar fi rele de foc, dar mai ales de lupi. La casa celui ce va îndrăzni să lucreze, lupii vor veni și vor mânca berbecii și oile celui ce va fi crescător de turmă; din această pricină, pe acolo această sărbătoare se mai numește și Teclele berbecilor.”

Tradiții între cele două anotimpuri din calendarul pastoral| Credit foto: Mira Kaliani

Când se încheie socotelile.

În unele zone, Vinerea mare sau Vinerea celor 12 Vineri, sărbătoare dedicată Cuvioasei Paraschiva în ziua de 14 octombrie, e socotită „zi de soroc”. Prin urmare, în această zi, pândarii și păzitorii de vite și oi „își încheie slujba”. Tot atunci cei care aveau în special turme de oi încheiau și învoielile de închirieri ale imașurilor și apoi ciobanii se pregăteau să plece cu oile la vale, „spre alte locuri necuprinse încă de iarna aspră a muntelui.”

„Oile strămutate nu se mai pot ține despărțite de berbeci și în ziua de sfânta Paraschiva se slobod oile la berbeci pentru prăsire. Aceasta se face pentru ca mieii să fie frumoși și pestriți și ca să fie născuți înainte de Paște cu două săptămâni. Pentru aceasta, ca ajutor, Vinerea mare trebuie să se păzească din partea muncii. Prin Suceava, ciobanii se feresc în această zi să cioplească ceva, căci se tem să nu le iasă mieii tărcați, ceea ce le-ar mișora prețul.”

Semnele turtei.

În Transilvania, de sfinții arhangheli Mihail și Gavril, din 8 noiembrie, se obișnuia să se facă ‘turta arieților”, arieții fiind denumirea dată berbecilor despărțiți de oi. 

„Acum ‘arieții’ se amestecă din nou cu oile, și cu acest prilej se face o turtă de făină de cucuruz ori de grâu, care, după ce se coace, se aruncă între oi. Dacă această turtă cade cu fața în sus, este semn că oilor le va merge bine când vor făta; dacă turta va cădea cu fața în jos, se zice că le va merge rău.”

Interdicțiile din Zilele Filipilor.

„Zei ai casei”, cum i-a definit într-un studiu filologul Ioan Bianu, în unele locuri Filipii erau văzuți ca „niște sfinți mai mari peste fiarele sălbatice sau peste lupi”. În zilele Filipilor, ținute de femei și considerate în general între 11 și 16 noiembrie (în funcție de câți ‘Filipi’ avea fiecare), pe lângă faptul evident că nu se muncea, cine împletea lână punea în primejdie oile. 

În aceste zile, foarfecile se țineau legate cu o sfoară, oamenii „crezând că prin modul acesta se leagă gura lupilor”, ca să nu le mai poate mânca animalele. Cei care aveau turme de oi, nu lucrau cu foarfeci sau alte unelte, ca să nu sugrume lupii oile.

Ziua lupului.

Ziua de sfântul Andrei, 30 noiembrie, e numită de popor Ziua lupului și e sărbătorită „prin nelucru, ca să nu strice lupii vitele și mai ales oile și caprele”.

 

Foto Cover: © Mira Kaliani


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.