19 noiembrie 2022, 12:18

„Dacă ele vor fi bune, norocul celui ce le va folosi” – Leacuri și plante de leac, de la popor adunate și la popor date

„Medicina primitivă” a țăranului român a fost un subiect despre care s-a scris destul de mult în literatura noastră științifică și etnografică, însă cele mai multe dintre aceste scrieri au fost culegeri de obiceiuri în legătură cu vindecarea bolilor”, scria, în 1935, profesorul dr. Valeriu L. Bologa, director al Institutului de istoria medicinii din Cluj-Napoca.

„În medicina poporului nostru se găsesc idei străvechi”

În prefața volumului Boli, leacuri și plante de leac cunoscute de țărănimea română, publicat în 1936 de botanistul George Bujorean, profesorul Bologa nota că etnografia medicală poate fi cercetată „pur etnografic”, dar și etnologic. Acesta a explicat:

În medicina poporului nostru se găsesc idei străvechi care ne pot conduce la cunoașterea unui fond ancestral. Studierea lor ne poate aduce uneori lămuriri asupra unor chestiuni de protoistorie românească, ne poate duce chiar până în vremurile închegării noastre ca popor.

„Omul primitiv nu este numai un superstițios”

„Extrem de conservatoare, medicina poporului păstrează elemente din medicina științifică de odinioară, peste care știința modernă a trecut de mult”, menționa Valeriu L. Bologa. Pentru un specialist în istoria medicinii, studiul acestora e „prețios”, deoarece ar putea reconstitui „capitole uitate din știința medicală de odinioară”.

Valeriu L. Bologa afirma:

Omul primitiv nu este numai un superstițios, ci în cele mai multe cazuri călăuzit de o experiență milenară și de un fin simț de observare a naturii; el știe să găsească elemente terapeutice din natura care îl înconjoară și care nu trebuie disprețuite.

„Poporul singur poate ști ce este bun și ce nu-i bun și când vede că nu-i merge cu toate leacurile încercate, vine el singur la doctor” (George Bujorean) | Fotografie: Kurt Hielscher

„Țăranul nu are încă întotdeauna încredere desăvârșită în el”

Considerat „un inventar general al medicinii populare românești”, volumul lui George Bujorean se adresa „înainte de toate intelectualului și omului cu carte de la sat”:

Ea nu vrea să fie cum se va părea poate, pentru un cititor superficial, un fel de doctor de casă al țăranului.

Un folos al lucrării despre care amintea medicul Bologa:

Starea sanitară a țăranului nostru lasă încă mult de dorit. De aceea se impune și se pregătește din partea celor chemați o ridicare a stării sanitare a poporului nostru. Cel care este chemat în primul rând să desăvârșească această operă este medicul sătesc.

Din păcate însă țăranul nu are încă întotdeauna încredere desăvârșită în el. O apropiere sufletească între medic și țăran se va putea înfăptui abia atunci când medicul de la sat va ști să pătrundă mai bine în gândirea medicală a țăranului, va ști să-i vorbească și din punct de vedere medical în limba lui.

„El rămâne tot la ceea ce știe din moși-strămoși”

Botanistul George Bujorean scria că „rostul” une cărți despre bolile și leacuri străvechi ale poporului – „cea dintâi carte de leacuri țărănești scrisă pentru popor ca și pentru cărturari deopotrivă” – „nu e tocmai ușor de gâcit”:

Unii vor vedea în ea un îndemn îndreptat către popor, de a-și păstra vechile datini și de a-și alina și mai departe durerile și necazurile cu descântecele, farmecele, bozgoanele și leacurile băbești, găsind-o de un fapt bun.

Alții vor vedea în acest îndemn o primejdie de a ține poporul la credințele și obiceiurile lui străvechi și primitive, îndepărtându-l astfel de la știința foarte înaintată a medicilor și de la ajutorul spitalelor noastre de azi.

În sfârșit vor fi și de aceia care vor zice că nu are niciun rost să scrii o astfel de carte, căci și așa poporul nostru nu o citește și chiar dacă o citește ori nu, el rămâne tot la ceea ce știe din moși-strămoși.

„Cel mai bun ceai de tusă este cel făcut din scai albaștri.” (Boli, leacuri și plante de leac cunoscute de țărănimea română, George Bujorean, 1936) | Credit foto: Enrique | Pixabay

„Ar fi păcat să lăsăm să se piardă atâtea cunoștințe ale poporului nostru”

Botanistul german Ferdinand Albin Pax (1858 – 1942), care a cercetat plante de pe teritoriul România, scria că „el nu știe un alt popor din Europa care să cunoască atât de multe plante ca românii”.

Pentru că „ar fi păcat să lăsăm să se piardă atâtea cunoștințe ale poporului nostru și să nu le adunăm și să le păstrăm în scris”, George Bujorean menționa că „mai întâi de toate această carte nu e un îndemn ca poporul să-și păstreze ce are și să fugă de medici, de spitale și de tot ce este știință și noutate”. Acesta a notat:

Poporul singur poate ști ce este bun și ce nu-i bun și când vede că nu-i merge cu toate leacurile încercate, vine el singur la doctor, având încredere deplină că medicul îl va ajuta cu tot ce știe.

Aceste leacuri sunt de la popor adunate și la popor date. Dacă ele vor fi bune, norocul celui ce le va folosi, iar de vor fi rele, poate să fie greșeala celui care ne-a spus, poate greșeala celui ce l-a folosit greșit, neștiind bine boala și deci greșind și leacul.

De bună seamă că greșeli poate face oricine și medicii cei mai învățați. Din greșeli și din încercări făcute de mii de ani și cu prețul a mii de vieți s-au descoperit sutele de leacuri, de plante de leac, ca și cele veninoase. Deci a trebuit mult curaj până s-a ajuns la noianul de leacuri și la comoara nesfârșită a cunoștințelor poporului nostru.

„De la popor adunate și la popor date”

Despre somn: „Somnul regulat este temelia sănătății, iar somnul neregulat, somnul furat ori nesomnul pot pricinui multe tulburări, necazuri și chiar boli, slăbind omul pe nesimțite. Ca să poată dormi copiii bine se dă să bea fiertură de iarba somnului”.

Despre strănut: „Strănutăm din pricina unei răceli ori când a intrat în nas ceva neplăcut”.

Despre răgușeală: „Omul răgușește când strigă tare, când chiuie și când răcește. De răgușeală se înfierbântă apă la foc, apoi bolnavul se apleacă asupra vasului și înghite aburii. Sau bea lapte călduț. Sau face ceai de tărâțe de grâu, bătut cu zahăr și gălbenuș de ou proaspăt și bea seara la culcare. Sau să bea ou crud.”

Despre răceală: „Se bea miere fiartă cu rachiu, ori fiertură de boabe negre de soc cu zahăr ori rachiu cu creață ori fiertură de sămânță de lobodă ori zeamă de pe cucuruz fiert. […] Venind răceala cu sudoare, îndată să bei ceai de romaniță […] Se bea ceai de soc, de romaniță, de mentă, de floare de acăț (acaț, salcâm), fierte toate la un loc.”

Despre tuse: „Oamenii și mai cu seamă copiii tușesc foarte mult primăvara și toamna când răcesc ușor. Tusea din răceală se vindecă dacă bolnavul bea ceai din tărâțe de grâu, strecurate și amestecate cu miere, ceai de floare de tei, lapte fierbinte cu grăsime de gâscă, țuică caldă cu zahăr, ceai de roșcove cu stafide și cu smochine, ceai de floare de soc, ceai de nalbă și zeamă de mere fierte. Se coc mere și se dau bolnavului să le mănânce. Se fierbe o mână de orz sau de grâu, apoi zeama strecurată se dă bolnavului să o bea dimineața și seara. […] Cel mai bun ceai de tusă este cel făcut din scai albaștri (vânăt).”

Credit imagine cover, stânga: Monica | Pixabay


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol