28 iulie 2021, 0:47

Liszt, superstarul: „Oamenii cei muzicali, iară mai ales femeile, perduse mintea”

„Prin bariera Herăstrău a trecut și a intrat în București, în seara de 16 decembrie 1846, un alai deosebit alcătuit din patru trăsuri mari, fiecare vehicul fiind tras de opt cai. În trăsuri se aflau muzicianul Franz Liszt și însoțitorii lui.”

Înainte cu câțiva kilometri de bariera orașului, alaiul „deosebit” a fost întâmpinat de patru călăreți, „masalagii care țineau fiecare în mână câte o torță aprinsă”, scria dr. I. Weinberg despre compozitorul și renumitul pianist Franz Liszt (1811–1886) aflat într-un turneu în București și în mai multe orașe din Transilvania și Moldova.

Palatul „bătrânului ban Ghica” ce stârnea uimirea

„Cortegiul ce răspândea o lumină roșietică, fantastică, a străbătut șoseaua Kiseleff, întreg Podul Mogoșoaia și nu s-a oprit decât în fața peronului de onoare al palatului locuit de marele ban Mihai Dimitrie Ghica, casă în care Liszt a fost găzduit cu mare cinste”, povestea dr. I. Weinberg.

La palat, a fost așteptat de gazdă, „bătrânul ban Ghica”, despre care autorul spunea că „se străduia să țină pas vremurilor noi, își modernizase palatul care stârnea uimirea și admirația călătorilor străini în trecere prin București”.

Banul Ghica și-a primit oaspetele celebru „după vechiul obicei, stând în mijlocul unui vast divan, cu picioarele încrucișate turcește. Era îmbrăcat în giubea albă (haină fără mâneci), la brâu cu hanger încrustat cu briliante, pe cap cu gugiumanul (căciulă) de samur și cu degetele încărcate de inele de preț. După ceremonia primirii a urmat masa la care Liszt a fost așezat în dreapta banului și în cursul căreia au cântat lăutarii instalați pe o galerie anume făcută deasupra ușii de la intrarea salonului”.

În tinerețe, Franz Liszt a fost un bărbat frumos, un alt factor ce a contribuit la popularitatea lui, în mod special în rândul femeilor | Portret din 1843, autor necunoscut / Wikipedia, domeniu public

Întâmpinat „cu arcuri de triumf”

În anii 1846 – 1847, Franz Liszt, „care își cucerise în întreaga Europă o faimă deosebită”, a făcut un turneu, „cel mai vast din agitata lui carieră artistică”. A susținut concerte la Paris, Berlin, Budapesta, Roma, Sankt Petersburg, Kiev, Constantinopol.

Pe lângă aceste mari orașe, Franz Liszt a oferit o serie de concerte – în total 17, după cum afirma dr. I. Weinberg – în orașe din Transilvania, Moldova și Țara Românească. La Timișoara, Arad, Lugoj, Cluj-Napoca, Sibiu București, Iași, „concertistul a fost întâmpinat cu arcuri de triumf, a fost ovaționat de întreaga populație”.

Compozitorul a mărturisit ulterior, într-o scrisoare, că în România nu a trăit cu teama legată de instrumentul pe care urma să cânte, teamă ce îl „însoțea în mod obișnuit în turneele îndepărtate”:

M-am simțit la București și Iași la fel ca în sălile pariziene de concerte.

Dornic de a cunoaște

La București, a susținut trei concerte, în zilele de 22 și 27 decembrie 1846 și la 1 ianuarie 1847, „după stilul nou”. Dr. I. Weinberg scria:

Primele două concerte s-au ținut în vechea sală Momulo iar ultimul, cel din ziua de 1 ianuarie 1847, a fost adăpostit în saloanele domnitorului Gheorghe Bibescu, saloane ce făceau parte din palatul domnesc situat pe podul Mogoșoaiei.

Gheorghe Bibescu locuia în vechiul palat brâncovenesc, iar casa unde „au răsunat atunci acordurile ieșite din virtuozitatea pianistică a lui Liszt a fost cumpărată în 1812 de stolnicul Dinicu Golescu care a refăcut-o în întregime”. A devenit apoi Curte domnească; aici au locuit domnitorul Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, și, mai târziu, domnitorul Carol I – clădirea a fost cunoscută ulterior ca Palatul Regal, azi Muzeul de Artă al României.

În săptămâna dinainte de primul concert, Liszt a răspuns unor invitații și, „ca om cu o cultură multilaterală”, era interesat nu doar de viața artistică din orașele pe care le vizita, ci „era deopotrivă dornic de a cunoaște și pulsul vieții sociale, economice și politice a acestor țări.

La pian, 1858 | Hulton Archive / Sursa: Fine Art Storehouse

Zeul pianului și cei doi galbeni

Într-o cronică publicată în Curierul românesc, Cezar Bolliac comenta:

Zeul pianului se află de câteva zile în capitala noastră. Astă seară și-a dat cel dintâi concert în sala d-lui Momulo… Bucățile ce a jucat au fost Andante din Lucia de Lammermoor, Fantezia pe motivul din Norma, Tarantela de Rossini, Mazurca de Chopin, Invitație la vals de Weber și multe improvizații ingenios făcute pe motive populare românești…

Aș vrea să adresez concertistului câteva cuvinte: gândește d-le Liszt, gândește că din cei 100.000 locuitori ai capitalei, toți aceia ce te pot gusta sînt numai 300 persoane ce-și pot îngădui a plăti câte doi galbeni pentru o rară mulțumire de un ceas… Nu suferi, d-le Liszt, ca toată tinerimea română să spună: Liszt a trecut pe la noi, dar n-am avut mijloacele să-l auzim.

Talentul nu poate fi plătit niciodată în bani și singura monedă ce poate răsplăti o artă ca a ta vei afla-o abondent atunci când vei da concerturi ce se pot auzi pentru doi sfanți…

Încântând prieteni | Muzeul Liszt, Budapesta

Aceleași ovații, același succes

În primele zile din ianuarie 1847, Liszt se afla în drum spre Iași, „însoțit fiind de prietenul său, pictorul și fotograful Carol Popp de Szathmáry”:

În capitala Moldovei artistul a fost întâmpinat cu aceleași ovații și a cucerit același răsunător succes.

Unul dintre concertele pe care le-a susținut la Iași în ianuarie 1847 a fost „în beneficiul săracilor din oraș”.

Concertele lui Liszt în Transilvania, Moldova și Țara Românească au început în noiembrie 1846 și s-au încheiat în mai 1847, însă acestea au avut loc în lunile noiembrie, decembrie și ianuarie și apoi în ultimele zile din mai 1847. În februarie, martie și aprilie, s-a aflat în Rusia.

În a doua jumătate a lunii mai, Liszt a plecat din Rusia și se îndrepta spre Constantinopol. Atunci a făcut un nou popas în Iași, unde a stat câteva zile:

Cu toată gripa de care a suferit, pianistul a fost invitat și a frecventat casele pe care le cunoștea din popasul făcut în luna ianuarie. A luat, de pildă, parte și a cântat la seratele ținute în saloanele lui Alecu Balș și ale Didiței Mavrocordat.

Muzeul Franz Liszt, Budapesta

Liszt și Barbu Lăutarul

Una dintre întrebările „mult dezbătute, controversate și care trebuie limpezite”, scria dr. I. Weinberg, a fost: „S-a întâlnit Liszt cu Barbu Lăutarul?” Pe lângă această primă întrebare, au fost altele legate de loc, dată, dacă a fost sau nu poetul Vasile Alecsandri prezent, cum se spunea.

Dintre toate aceste întrebări, „singura care are un răspuns categoric este prima: Liszt s-a întâlnit, l-a ascultat și l-a prețuit în mod deosebit pe Barbu Lăutarul”, preciza dr. I. Weinberg.

Faimosul săptămânal parizian La vie parisienne scria într-un număr din noiembrie 1874 despre întâlnirea lui Liszt cu Barbu Lăutarul, „descriere rămasă de altfel clasică”, fără să menționeze data când a avut loc, doar locul, la Iași, în prezența lui Vasile Alecsandri. Cum poetul a lipsit din țară din 11 iunie 1846 și până la 18 mai 1847, când s-a reîntors la Mircești, întâlnirea a avut loc, cel mai probabil, la sfârșitul lunii mai.

„Un pasionat culegător și șlefuitor al folclorului muzical”

Liszt a găsit în Transilvania, Moldova și Țara Românească „un bogat material artistic popular” care l-a influențat într-o perioadă în care compozițiile lui erau tot mai mult orientate spre lucrări de inspirație folclorică.

„Liszt, pasionat culegător și șlefuitor al folclorului muzical, a întâlnit la București și la Iași pe cei mai vrednici reprezentanți ai cântecului popular românesc, a cunoscut pe Picu (n. Nicolae Picu, violonist din Bucovina) și mai ales pe Barbu Lăutarul. Cu ajutorul prețiosului material folcloric cules de pe buzele și strunele lui Barbu Lăutarul, compozitorul a turnat tiparul Rapsodiei române, definitivată mai târziu la Weimar.”

Compoziția a fost descoperită după patru decenii de la moartea lui Liszt.

Franz Liszt | Sursa: CMUSE

„… că acest onor zău nu i se cuvine…”

Nu toți s-au arătat însă impresionați de Liszt. Istoricul Ioan Dimitrie Suciu a prezentat, în Revista istorică română, opinia „fruntașului timișorean Petru Cermena” despre primirile făcute compozitorului, exprimată la vremea respectivă într-un reportaj. Acesta scria:

Știutul pianist se îndură a noroci pe timișoreni cu ființa sa de față; oamenii cei muzicali, iară mai ales femeile, perduse mintea.

Gătirile spre întâmpinarea și primirea dumnealui fură mai pompoase decât a unui prinț domnitoriu; cine a mai văzut un lucru mai neobicinuit și mai nepotrivit (eram mai gata să zic scăndălos) a ridica poartă de triumf unui pianist carele deși este maestru sau cum unii vreau, neajuns în arta sa, totuși departe este de a fi aseminea unui compuitoriu de opere sau a unui vestit literator carii sunt însuflețiți de geniul cel dumnezeesc de a produce ceva original și rar – eu l-am auzit de două ori și m-am mirat nu de arta sa, care se cuprinde numai din o bine studiată timpănare pe tastele nefericitului fortepiano care l-a osândit soarta de a veni supt mâinile lui, ci de nesocotința acelora ce fac din un lucru comun o notabilitate însemnată.

După ce a cules cununi nu de lauri, ci de aur și după ce a băgat în buzunariu la 2000 și mai bine fiorini în argint se dusă către București, nelăsând alta în urma-și decât o publică părere de rău pentru bani, care mai bine s-ar fi putut întrebuința spre alt scop folositoriu; ar fi bine de ar reflecta domnul Bariț prin glasul Gazetei ca să-l trateze ca pe un virtuos pianist, iară nu ca pe o însemnătate europeană, că acest onor zău nu i se cuvine și bucureștenii se vor expune râsului obștesc a lumii drept cugetătoare de vor urma pildei timișorenilor.

„Lisztomania” ce cuprinse Europa

Adevărul este că nu doar românii își „perduseră mințile”. Cu mult, mult timp înainte de Elvis mania, Beatles mania, și pe cine mania mai vrea fiecare, a fost „Lisztomania”.

Termenul a fost folosit prima dată de poetul german Heinrich Heine într-o cronică publicată în aprilie 1844, după trei ani de la apariția „acestui fenomen ce ține mai degrabă de domeniul patologicului decât de cel al esteticului”. Heine povestea și discuția pe care a avut-o cu un medic în legătură cu acest fenomen ce a provocat isterie în toată Europa:

Am întrebat un medic, specializat în bolile femeilor, să-mi explice magia pe care o exercită Liszt asupra publicului său. Mi-a zâmbit într-un fel straniu și, în același timp, îmi spunea tot felul de lucruri despre magnetism, galvanism, electricitate, despre contaminarea unei săli închise umplute cu nenumărate lumânări de ceară și cu sute de oameni parfumați și transpirați, despre istoria epilepsiei, despre stimuli, și alte lucruri scabroase care, cred eu, au legătură cu misterele bona dea.

Poate că răspunsul la această întrebare nu este îngropat în asemenea profunzimi aventuroase, ci mai degrabă plutește pe o suprafață cât se poate de prozaică. Mi se pare mie câteodată că toată această vrăjitorie ar putea fi explicată de faptul că nimeni pe acest pământ nu știe mai bine să își organizeze succesele, sau mai degrabă punerea lor în scenă (în original, în limba franceză, mise en scène), așa cum o face Franz Liszt.

Modernist îndrăzneț, Franz Liszt a fost primul pianist care a susținut recitaluri. Publicul electrizat de stilul lui original, pasional de a cânta, îl aplauda în delir. Femeile strigau, oftau, suspinau, mai și leșinau, iar unele se sminteau de-a binelea în prezența pianistului, după relatările multora. Heine povestea cum două contese s-au luat la trântă ca să pună mâna pe cutia lui de tutun – „și s-au luptat până la epuizare”. Și nu au fost singurele. Multe femei se trăgeau de păr și se îmbrânceau pentru a înșfăca o batistă folosită de Liszt.

A fost primul „superstar” al muzicii, o celebritate cu mii de fani pe care i-a cucerit cu măiestria, talentul și farmecul lui. Pe lângă toate acestea, poate că, spun unii, bunătatea lui – a fost cunoscut și apreciat și pentru numeroasele acte de caritate – a făcut bine și popularității de care s-a bucurat.

Ca fapt divers, cuvântul ‘celebritate’, cu sensul pe care îl știm și noi azi, a fost folosit prima dată în anii 1830 – perioada când Franz Liszt tocmai începuse să simtă gustul faimei.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.