1 decembrie 2021, 8:32

Liviu Rebreanu și „o pasiune moștenită de la bunicul și de la tatăl său”

„La țară, se interesa efectiv de păsări, de vite, de albine… La început, a avut trei stupi; i-a înmulțit apoi până la șaisprezece. Îi îngrijea sistematic…”

„La poalele Ineului din munții Rodnei, nu departe de izvoarele cristaline ale Someșului Mare, între cele trei măguri de strajă, dăinuie de sute de ani fruntașa comună grănicerească Maieru…” Așa începea o poveste despre un scriitor ardelean, publicată, în 1972, nu de o revistă literară, ci de una dedicată apiculturii.

În concordanță cu epoca de atunci, despre acest sat „fruntaș” s-a amintit că a avut cel mai mare număr de „mame eroine”, adică femei care au născut peste zece copii.

Aici și-a petrecut Liviu Rebreanu (27 noiembrie 1885 – 1 septembrie 1944) „cele mai frumoase și mai fericite zile”, după mărturisirile de mai târziu ale scriitorului.

Liviu Rebreanu, portret | Casa din Prislop a învățătorului Rebreanu, la câțiva ani după ce familia se mutase la Năsăud | Din volumul Cu soțul meu, Fanny Rebreanu || Editat de Mira Kaliani

„Povestea despre zilele de muncă și de sărbătoare”

În volumul Cu soțul meu, gânduri – imagini – întâmplări, 1962, Fanny Rebreanu (27 decembrie 1888 – 15 august 1976), soția scriitorului, nota:

Liviu își amintea adesea de satul copilăriei sale. Îmi vorbea despre Maieru, despre împrejurimile lui, despre toate cele petrecute aievea acolo. Povestea despre jocurile preferate ale copilăriei, despre zilele de muncă și de sărbătoare.

[…]

De la el am aflat că satul Maieru era una dintre cele mai vechi așezări din împrejurimile Rodnei, situat la puțini kilometri înspre apus de această veche cetate și foarte aproape de Sîngiorz-Băi.

Maieru este pus parcă într-o căldare naturală, hotărnicită de trei măguri înalte: Măgura de Sus (a „caselor”, cum i se zice), Măgura de Jos și Măgura Porcului, toate alcătuind un triunghi. Prin mijlocul satului curge Someșul, Someșul care a ținut tovărășie vechilor așezări de pe aici.

În ianuarie 1927, Liviu Rebreanu a primit titlul de Cetățean de Onoare al Maierului și i-a fost dăruit un loc de casă în „inima satului”. Pe acel loc, s-a inaugurat, la 27 noiembrie 1957, un micuț muzeu cu profil mixt, istoric-etnografic memorial, „Cuibul visurilor”. Treptat, clădirea a fost extinsă și muzeul sătesc proiectat în jurul vieții și activității lui Rebreanu a ajuns la nouă săli spațioase.

Casa de la Valea Mare / Din volumul Cu soțul meu, Fanny Rebreanu | Stupina lui Liviu Rebreanu de la Valea Mare / Revista Apicultura, Ianuarie 1972 || Editat de Mira Kaliani

Buduroaiele

În articolul amintit publicat de Apicultura în 1972, se menționa că, printre numeroasele exponate ale muzeului reprezentând uneltele folosite în îndeletnicirile localnicilor de acum câteva sute de ani, între plugul de lemn și piua făurită din trunchiul unui stejar, se află buduroaie împletite – atestând îndepărtata folosire a stupului primitiv, alături de un stup sistematic –, dintre primii folosiți prin părțile transilvănene pe vremea când apicultura făcea marea ei cotitură, la începutul apariției stupului cu rama mobilă…”

Din documentele muzeului, se menționa în Apicultura, „aflăm de pasiunea romancierului Liviu Rebreanu pentru albine și stupărit, pasiune moștenită de la bunicul și de la tatăl său”.

„Un neobosit «meșter stupar»”

Tatăl scriitorului, Vasile Rebreanu (1863 – 1914), „cobora dintr-o veche familie de țărani grăniceri din jurul Năsăudului”.

La Năsăud, unde a făcut primele clase „la gimnaziu”, Vasile Rebreanu a fost coleg și bun prieten cu poetul George Coșbuc. După gimnaziu, a urmat la Gherla „preparandia”, școala normală unde erau pregătiți învățători.

În 1884, s-a căsătorit cu Ludovica Diuganu, iar după un an, în luna noiembrie, s-a născut primul lor copil, Liviu. Era în Tîrlișua, sat unde tatăl lui a fost numit notar și învățător. După trei ani, a fost transferat la Maieru, unde familia Rebreanu a locuit până în anul 1897, când s-a mutat la Prislop. Autorul articolului povestea:

În vremea cât a stat la Maieru ca învățător – și mai târziu la Prislop – dascălul Vasile Rebreanu a fost un neobosit «meșter stupar», răspândind în rândul sătenilor de pe Valea Someșului cunoștințele noi despre «stupărit» și despre viața albinelor. Este vremea când în Europa Jan Dzierżon (Johann Dzierzon) și August von Berlepsch (1790 – 1867) introduc în apicultură stupul «modern» cu rama mobilă care a deschis noi perspective dezvoltării stupăritului.

Primii stupi sistematici de tipul Dzierzon și Berlepsch aduși de la Viena în regiunea Năsăudului și pe Valea Rodnei au fost stupii dascălului Vasile Rebreanu.

Unii dintre ei – ca și cel din Muzeul din Maieru – mai sunt și astăzi în stare de folosință, deși nu peste mult, vor avea aproape un secol de existență.

Pasiunea dascălului Vasile Rebreanu pentru stupărit a fost transmisă și fiului său, Liviu.

Învățătorul Vasile Rebreanu, tatăl scriitorului / Din volumul Cu soțul meu, Fanny Rebreanu

„Toată valea Someşului îl prețuia deosebit pentru acest meșteşug”

În volumul Cu soțul meu, Fanny Rebreanu a povestit despre anii începutului de secol XX, când scriitorul mergea la Prislop:

Surorile îl aşteptau uneori la Năsăud și-l însoțeau până la căsuța părintească din Prislop, unde mai totdeauna tatăl său lucra de zor în grădina plină de flori și pomi fructiferi, ajutat de elevii săi. De asemenea — mi-a spus chiar Liviu — dascălul a fost mare meşter apicultor. Toată valea Someşului îl prețuia deosebit pentru acest meșteşug și îl solicita foarte des pentru așezarea stupilor și îngrijirea albinelor.

Dragostea pentru natură, tihnă, viață simplă, pentru flori și albine a moștenit-o și scriitorul. O căsuță nu prea departe de București era un vis.

Fanny Rebreanu mărturisea: „De mult, scriitorul Liviu Rebreanu simțea nevoia de o așezare a sa personală, o casă retrasă, departe de zgomotul și freamătul Bucureștiului. Eram atât de tristă când băgam de seamă cum trece vremea peste noi și nu izbuteam să ducem la îndeplinire această dorință de înjghebare a unui loc atât de necesar scrisului său!”

„Totul o încântare, învăluită într-o liniște binefăcătoare”

După mulți ani de la căsătorie, cei doi au reușit să cumpere o proprietate cu vie în Valea Mare-Podgoria, azi în comuna Ștefănești, Argeș. Fanny povestea:

Cu cât înaintam, dealurile deveneau mai accentuate, mai verzi, mai frumoase. Și așa, ajunserăm în sat.

[…]

Pe deal, o căsuță bătrânească, veche de vreo 60 de ani, cu pridvor, cu două odăi mari, o sală și dedesubt o pivniță mare. În curte, ceva mai într-o parte, o altă odăiță. Gardul era de nuiele, poarta rudimentară.

Ne-am plimbat peste tot… în deal ședeau de strajă doi nuci bătrâni, înconjurați de meri, de peri. Prunii, pe care abia mijeau fructele, se înfrățeau cu efemerii piersici, cu cireșii cei pietroși, cu parfumații caiși și tomnaticii gutui. Pretutindeni, o verdeață cuceritoare. Prin grădiniță, ici-colea, câte un smoc de busuioc, câte un trandafir semeț, câte o crăiță sfioasă. Totul o încântare, învăluită într-o liniște binefăcătoare. Căsuța, ograda, pomii și floricelele nu așteptau decât îngrijirea și truda noilor gospodari. Rebreanu era încântat.

Liviu Rebreanu, la Valea Mare / Din volumul Cu soțul meu, Fanny Rebreanu

Păsări, albine și prieteni în cerdac

Valea Mare i-a adus liniștea de care avea nevoie și i-a împrospătat puterea de muncă. Despre viața petrecută acolo, Fanny Rebreanu a povestit:

Eram mulțumiți să ne găsim în mijlocul unei tihne sufletești curate, departe de agitația și zgomotul oraşului. Valea Mare îi era din ce în ce mai dragă.

[…]

La țară, se interesa efectiv de păsări, de vite, de albine… La început, a avut trei stupi; i-a înmulțit apoi până la șaisprezece. Îi îngrijea sistematic, cu contribuția unui apicultor, dar sub directa sa supraveghere. Stupii erau rânduiți la poalele viei, lângă straturile de flori. Se ocupa în special de stupul care părea că nu avea matcă. Evoluțiile din interior și mișcarea albinelor îl pasionau grozav. «Este foarte interesantă complexa activitate a acestor mici vietăți…», spunea deseori.

[…]

Viișoara din Valea Mare devenise astfel cu vremea un loc ca în povești. Prunii, caișii și piersicile înfloreau. Bobocii merilor și perilor erau gata să plesnească. Oriunde te uitai, peste toate dealurile și văile, totul era de un verde tânăr, acoperit de ninsoarea petalelor albe și trandafirii. Mirosul delicat era mai mult decât plăcut. Tot acest belșug, toată această minunăție acordau romancierului mulțumirea și voia bună pe care o căutase atâta timp.

Cerdacul casei se transforma deseori într-un „cenaclu animat, vesel, primitor și îmbietor la discuții literare”. Unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Rebreanu, Camil Petrescu, „ardentul tovarăș de discuții pe teme de artă scriitoricească”, a fost aproape întotdeauna printre oaspeții de la Valea Mare.

Cover: stânga: Liviu Rebreanu / Sursa foto: MNLR | Editat de Mira Kaliani


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.