19 septembrie 2020, 9:36

Loialul

„Chinul fără nume care se chema pentru Ferdinand I, rege al României unite, s-a încheiat. Nobilul martir se odihnește. Luminoasă va rămânea în istoria unui neam veșnic nedreptățit de soartă, din secol în secol și din sacrificiu în sacrificiu, clipa în care vitejia unui popor s-a sprijinit pe eroica lui loialitate, pentru a întregi țara în dreptele ei hotare. Cel mai mare moment din istoria noastră milenară va rămânea legat de numele lui”, scria istoricul Nicolae Iorga în iulie 1927, la moartea regelui Ferdinand I al României.

În 10 noiembrie 1914, regele Carol I al România se stingea în castelul său de la Sinaia. A doua zi, principele Ferdinand a depus jurământul și „a început domnia”.

Ferdinand I, regele care l-a uimit pe istoricul Nicolae Iorga, nu a moștenit doar tronul. Alegerea pe care regele Carol I nu a putut-o face – „muria Carol I-iu, oprit brusc înaintea teribilei decisiuni”, scria Nicolae Iorga – a căzut pe umerii moștenitorului său, regele Ferdinand I. 

În ‘Povestea vieții mele’, regina Maria scria: „Legenda afirmă că Unchiul (n. regele Carol I) muri din pricină că i se frânsese inima de durere. Nu știu dacă inimile se frâng, dar fără îndoială era ceva tragic în dezbinarea din Rege și poporul său tocmai la sfârșit, și cred în adevăr că această durere i-a grăbit moartea”.

Ferdinand, când era principe | Sursa: ‘Povestea vieții mele’, de regina Maria

Pentru a înțelege atmosfera în care se afla România și Europa din vara anului 1914, o scurtă prezentare a situației bazată pe descrierile făcute de jurnalistul și biograful francez, Jean des Cars, în cartea ‘Le Sceptre et le sang’ (Sceptrul și sângele) publicată în original în 2014. 

În vara anului 1914, Europa era în majoritate monarhică: dintre cele 22 de state independente, 19 erau regate, imperii, principate sau mari ducate. 

„Primul Război Mondial se naște din înfruntarea suveranilor și a guvernelor lor contra altor împărați, altor regi și altor miniștri care se consideră obligați prin alianțele și interesele lor. Avem de-a face așadar cu un «război al monarhilor»”, scria Jean des Cars în ‘Le Sceptre et le sang’.

Diplomatic, la sfârșitul secolului al XIX-lea sau la începutul secolului al XX-lea, Europa s-a împărțit în două blocuri: Tripla Alianță (sau Puterile Centrale), „inițiată de Bismarck pentru a izola Franța, cuprinde Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar și regatul Italiei” (acesta însă se va alătura Antantei în 1915). De cealaltă parte, au fost alianțe ce au dus în final, la formarea Triplei Înțelegeri, numită și Antanta, între Franța, Imperiul Rus, Marea Britanie.

În 1914, regele Carol I a ales neutralitatea regatului, în timp ce guvernul și opinia publică doreau să se între în război de partea Antantei. În primii doi ani de la izbucnirea războiului, România a reușit să rămână neutră. 

Ferdinand și Maria, prima fotografie după nuntă | Sursa: ‘Povestea vieții mele’, de regina Maria

Despre Ferdinand, prințul moștenitor desemnat al tronului, Jean des Cars scria că „nu avea nimic în comun cu unchiul său regele”.

„Născut în 1865, era timid, slab, rebel față de regulamentele militare, și părea să se teamă de suveran. În copilărie, nu avusese parte de tandrețe”, l-a prezentat Jean des Cars, amintind și de episodul îndrăgostirii de Elena Văcărescu, o doamnă de companie a reginei Elisabeta, idilă ce a încântat-o pe regină; de altfel, a încurajat legătura dintre ei, în ciuda faptului că prin constituție un prinț moștenitor nu se putea căsători cu o româncă. 

„Când a aflat de această relație romantică, regele Carol s-a înfuriat, susținut fiind și de membrii guvernului, înnebuniți cu toții la gândul unei căsătorii ce ar fi putut declasa dinastia aflată la început de drum. De la Londra la Roma, de la Sankt-Petersburg la Viena, toată lumea râdea amuzată. Trebuia evitată, cu orice preț, o căsătorie care ar fi putut aduce o familie românească pe tronul regatului”, scria Jean des Cars. 

Regele mâniat a exilat-o pentru o vreme pe regină la Veneția, iar pe Ferdinand l-a trimis în misiuni militare cât mai îndepărtate ca să-și uite iubirea. În tot acel timp, regele Carol și părinții lui Ferdinand făceau liste „cu prințese, astfel încât moștenitorul, după ce-i venea mintea la cap, să-și poată alege neapărat o soție adecvată. Monarhia română era de dată prea recentă ca să-și poată permite fantezii matrimoniale”. Regina, supărată că o poveste de iubire, pe care ea o visase o viață, a fost spulberată din motive pur politice, a uitat să se mai întoarcă în București. După vreo trei ani, regele, la fel de furios, s-a dus după ea, „iar regina, foarte iubită, a fost aclamată când s-a întors la București. Lumea resimțise lipsa manierelor ei pitorești, deși adesea deranjante, și dusese dorul profundei ei amabilități”, încheia această poveste Jean des Cars. 

 

Principele Ferdinand și principesa Maria, cu patru dintre copiii lor, alături de regele Carol I și regina Elisabeta, la Castelul Peleș | Imagine: © Guliver/ Getty Images | ‘Le Sceptre et le sang’

În 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen în Germania, a fost celebrată căsătoria Alteței Sale Regale Ferdinand, Prințul de Coroană al României, cu Alteța Sa Regală Marie de Edinburgh, cea care, dintr-o străină pentru noul ei popor, a ajuns una dintre ei

Din însemnările reginei Maria despre soțul ei, Ferdinand (Nando, diminutiv dat de familia lui și folosit și de soția lui):

„Nando nu mă pierdea nicio clipă din ochi; după ani destui de grei și de singuratici, își găsise în sfârșit fericirea și se agăța de ea într-un chip care mă înduioșa adânc. Era un om flămând de iubire, flămând de a avea ceva care să fie al lui, numai al lui.”

„…eram într-o încântătoare neștiință a oricărei greutăți sau probleme; eram mult prea tânără, o copilă… iar Nando și cu mine eram doi tovarăși iubitori, pășind spre o fericire fără seamăn… Ne așezam mână în mână, în orice colț unde puteam să fim singuri și dragostea pe care o citeam în ochii lui Nando nu însemna pentru mine nimic altceva decât făgăduiala unei fericiri desăvârșite; nu mă atingea nicio îngrijorare, și mintea mea, încă necoaptă, nici măcar nu mă îndemna să cercetez mai îndeaproape adevăratul înțeles al căsătoriei.”

„Soțul meu era cel mai credincios urmaș al Unchiului său, cel mai răbdător și cel mai ascultător moștenitor al său, era pentru poporul său ca o carte închisă, nimeni nu știa ce simțea; niciodată nu-și ridica glasul; și nu rostea în cuvinte ceea ce gândea…”

„Nando poate că nu e foarte hotărât însă are o doză de rezistență nespus de mare, și cu cât e mai amenințat și silit, cu atât mai greu se pune în mișcare. Nu se lasă înspăimântat de nimeni.”

„Amintirile cele mai mișcătoare ce mi-au rămas însă, sunt ale plimbărilor ce le făceam seara cu soțul meu în timpul verii din 1916, în ultimele săptămâni înainte să se declare războiul (n. în august 1916, România a intrat în război alături de Antanta). Știam cât suferea Regele, cât îi era inima de sfâșiată, de chinuită de îndoieli și de păreri de rău. Istovit de lupta sufletească ce-o îndura, nu prea avea somn, așa dar când se sfârșea munca zilei, îl luam cu mine la plimbare. Îi plăcea să-și conducă singur automobilul și eu stam lângă el aproape în tăcere. Ceea ce-i trebuia, era neîncetata apropiere a unei ființe care îi cunoștea suferința, care nu încerca să vorbească despre ea, dar care totuși era acolo dacă îi venea lui poftă să discute întâmplările viitoare”.

„Vedeam de mult că ceasul se apropia, și că Nando nu putea fi scutit de îngrozitoarea jertfă ce trebuia neapărat să o facă. Încercai, cu toată dragostea mea, să-l ajut să privească în față cea mai mare durere a vieții lui: lupta împotriva țării lui natale, împotriva fraților lui, a prietenilor lui, a tot ce iubise și crezuse, a tot ce fusese tinerețea lui, amintirile lui, dragostea lui. În adevăr a fost o jertfă covârșitoare; dar a făcut-o pentru că înainte de orice el era regele țării, un bun român, și ajunsese și el să creadă că așa e mai bine”.

Regele Ferdinand și regina Maria, 1922 | Sursa: Wikipedia, domeniu public

 

După aproape 21 de ani de la căsătorie, au devenit regele Ferdinand I și regina Maria. Despre acel moment, regina Maria scria: „În acea dimineață, devenisem, soțul meu și cu mine, regele și regina unui popor care începuse să ne iubească, încetul cu încetul, rege și regină în clipa când Europa întreagă ardea în flăcări ce dogoreau toate granițele noastre”.

În ‘Amintiri politice’, I.G. Duca povestea despre ultima seară – tristă, plină de griji – petrecută de Ferdinand și Maria ca moștenitori ai Coroanei și despre ziua jurământului, ziua când „trebuiau să urce treptele tronului și să înceapă domnia”: 

„Ne-am dus tot consiliul de Miniștri la gară să primim pe noul Rege. În momentul în care a apărut la ușa vagonului am văzut un om cu adevărat descompus de durerile și de zguduirile ultimelor zile. Sinceritatea acestei emoțiuni mi-a plăcut, căci dezvăluia una dintre laturile cele mai frumoase și cele mai simpatice ale regelui Ferdinand. La Cameră, scena a fost măreață. Lipseau foarte puțini senatori și deputați, tribunele erau ticsite de doamne și de curioși. S-a făcut familiei regale o primire entuziastă.

Cu toate că tremura de emoție, Regele a rostit formula jurământului cu voce tare și cu o solemnă hotărâre. […]

… când a vorbit apoi Regele și a spus că va fi un bun român, a fost în sală un adevărat delir. Cuvântul era fericit, ridica piatra ce apăsa toate conștiințele, asta voia să știe țara și asta aștepta ea de la noul ei suveran. După «non possumus» al regelui Carol, obținu făgăduința că regele Ferdinand se va supune de va fi nevoie voinții țării. Ne putem deci liniști, căci noua domnie începea într-o atmosferă de potolire și de speranță”.

„Regele Unirii”, Ferdinand | Familia regală a României

 

În amintirile sale, I.G.Duca a făcut un portret al personalității regelui Ferdinand I, așa cum l-a cunoscut. El scria că „trăsătura caracteristică a personalității sale era sincerul democratism. Regele Ferdinand era din fire democrat. Nu numai raționamentul lui limpede îi zicea că omenirea merge spre o democratizare cât mai desăvârșită, dar forma inteligenței lui deschisă oricărei idei noi, îndrăgostită de progres și de lumină, inima lui generoasă, accesibilă planurilor umanitare, largilor concepții de dreptate omenească, totul îl mâna cu o irezistibilă putere spre marele ideal al societăților moderne”.

Despre momentul în care România a intrat în război de partea Antantei (împotriva Puterilor Centrale, prin urmare împotriva țării lui natale – decizie pe care regele Carol I nu a putut-o lua), I.G.Duca nota:

„Lupta care s-a dat în sufletul lui între simțămintele intime de german și îndatoririle lui ca Rege al României a fost cu adevărat sublimă. Când, la Consiliul de Coroană, în care s-a declarat războiul, a spus «m-am învins pe mine», nu a fost o floare de retorică, a fost expresia credincioasă a celui mai prelung și mai zguduitor zbucium ce putea chinui un biet suflet omenesc. […]

Cei care îl cunoșteau bine țineau toți la dânsul și toți îl stimau mai mult decât pe Regină. Ferdinand era un gentleman în cel mai înalt înțeles al cuvântului, singurul și ultimul gentleman din tot cuprinsul României Mari”.

La sfârșitul Primului Război Mondial, Transilvania a intrat în componența României. Regele Ferdinand și regina Maria au fost încoronați regi ai României Mari în 15 octombrie 1922, în catedrala ortodoxă din Alba Iulia, construită pentru acest eveniment istoric. 

„Umanitatea regelui Unirii, aceea va trezi oricând o înduioșată simpatie prin delicateța unui suflet care, plecându-se nu o dată în fața împrejurărilor și influențelor, păstra pentru sine un colț în care era lumina cea mai clară și miresmele cele mai rare. Toți aceia cari înțeleg ce poate ascunde un suflet omenesc de sacră sfială se vor uni în această emoționantă prețuire”, scria, în 1931, Nicolae Iorga.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.