CITIRE

Lumea lui Costică Acsinte. O poveste despre chipur...

Lumea lui Costică Acsinte. O poveste despre chipuri și magia fotografiei

Chipuri, mii de chipuri din, prin toate anotimpurile, într-o colecție a unei lumi de altădată, ce s-a trecut în timp, nu și în rosturi. Sunt clipe ce au fost și s-au dus pentru totdeauna fără să fie toate șterse pe veci.

Imprimat pe o placă de sticlă un moment trecător a rămas atârnat într-un prezent etern. Cei care nu i-au fost martori atunci, îi pot fi acum. Mâine.

Suntem mereu și mereu prinși în magia fotografiei și nici că am vrea să fim desprinși; pentru că vremea curge și pe noi nu ne lasă în urmă, ea, fotografia, rămâne cu acea clipă, la fel, într-o continuă neschimbare, încremenită în același moment, în același cândva, a fost odată. Cum spunea, cu aproximație, Andy Warhol, cel mai bun lucru într-o fotografie este că în ea nu se schimbă nimic niciodată, în timp ce oamenii care sunt acolo, în ea, se schimbă mereu.

Fotografiile vechi au o frumusețe ce nu se regăsește în cele de azi, dar ar putea la fel de bine să fie vraja trecutului ce ne stârnește în fantezie, ne ademenește cu povești în alb-negru înscrise pe plăci de sticlă.

Pe uliță în Slobozia, în zi de decembrie | Fotografie: Costică Acsinte

Pe uliță în Slobozia, în zi de decembrie | Fotografie: Costică Acsinte

Pe Flickr este de ceva timp o pagină ce poartă numele Costică Acsinte și sunt depozitate acolo, în văzul oricui, peste 9000 de fotografii. Până acum câțiva ani, lumea lui Acsinte era ținută într-o păstrare ce dădea în uitare și nu o mai ducea mult până când ar fi fost pierdută definitiv.

Povestea cu regăsirea acestei lumi începe pe la 1970 și e spusă chiar de descoperitorul ei. Primul volum din seria Foto Splendid a colecției Costică Acsinte, scos în 2015, a adunat o serie de mărturii și gânduri despre fotograf și fotografiile lui. Una dintre cele mai interesante mărturii este cea a muzeografului Răzvan Ciucă. Acesta a ajuns în 1970 în Slobozia ca să se angajeze, cum și-a dorit, zicea el, la Muzeul Județean, ce era atunci doar „o clădire nouă cu ferestre mari și scară interioară”.

Nou în oraș, nu auzise de Costică Acsinte, dar a aflat repede de el. Mai mult, l-a și întâlnit.

„Mă însurasem cu Maria. Soacră-mea, tot Maria, ne tot spunea să ne facem măcar două poze la Acsinte — nu la altcineva —, una s-o ținem pentru bătrânețea noastră, alta, pentru ea, să arate la vecini și neamuri că fata s-a așezat la casa ei cu un om cum se cade.

Într-o zi, chiar am mers la Acsinte, am strigat din poartă. A ieșit un om umflat, umflat, nici n-avea glas să întrebe cine-l caută. Am plecat nepozați, și-atât.”

Noul muzeograf, Răzvan Ciucă, a venit însă cu entuziasm tineresc și idei de a face lucruri noi, dar avea trasate și sarcini de partid. Se gândea să deschidă în Slobozia un Muzeu al Vieții Agrare din România (în cele din urmă l-a făcut) și pornise în căutare de „subieți, documente, unelte”. Doru Popescu, fotograful din oraș, l-a trimis la Vasile. Singurul fiu al lui Costică Acsinte, Alexandru (Sandu), a fost tot fotograf. Băiatul lui, Vasile, mort la un moment dat din pricina băuturii, întrebat dacă știe de ceva poze lăsate de „bătrânul (Costică Acsinte, bunicul lui) sau de taică-su”, și-a amintit cumva că ar fi pe undeva ceva lăzi lăsate de tataie, „o fi ceva în ele”.

„Într-o magazie de scânduri, fără dușumea, câțiva saci de <coade> (cârpe pentru preșuri), câteva unelte de grădinărit și mai încolo lădițe și cutii de aprozar ticsite cu… plăci fotografice!”

A doua zi, Vasile a venit cu toate cutiile de aprozar la muzeu.

Familia Acsinte | Fotografie făcută în studioul Foto Splendid Acsinte

Familia Acsinte | Fotografie făcută în studioul Foto Splendid Acsinte

„Ce-am văzut la prima atingere? Portrete și poze în grup (exclusivitatea atelierelor foto din toată țara), el și ea la fotograf, în haine nemțești sau în costume «naționale», folosite la serbările școlare sau la biserică, căruțe brăilene înghesuite de țărani în haine de dimie, cu căciuli și broboade, […] ginerele și mireasa, lăutari (de ce așa puțini țigani într-o urbe cu țigani? Și de ce lipsește Biserica?). Revăd suite de fotografii. Clișeele cunoscute: mâna dreaptă pe șold, piciorul drept peste cel stâng, cotul stâng sprijinit pe un stativ cu sau fără flori ș.a. Mi-au plăcut imaginile gen «locotenenți ai lui Capone» (bărbați cu pălărie, țigară în colțul gurii și eșarfă la gît). Nota este dată de portretele și subiectele statice.

În sfârșit, o frescă emoționantă a unei urbe de provincie dintr-o Românie provincie a Europei.” — Răzvan Ciucă

Amintea că i-a plătit atunci lui Vasile vreo 4-500 de lei. Din ei, Vasile și-a luat un pachet de țigări și o brichetă nouă, iar a doua zi, l-a invitat pe muzeograf la restaurantul unui hotel din oraș unde au mâncat și băut ca boierii, pe banii de pe plăcuțele fotografice.

După inventarierea plăcilor fotografice, au fost câțiva, printre ei și Doru Popescu, fotograful, care s-au îngrijit un timp de ele, în sensul că le-au curățat, în tehnica anilor ’70. Le-au pus apoi cu grijă înapoi și cutia cu lumea lui Acsinte a stat ferită de ochii lumii într-o încăpere din muzeul „cu ferestre mari și scară interioară”.

Fete, 1940, pe o placă deteriorată, cu efect suprarealist| Fotografie: Costică Acsinte

Fete, 1940, pe o placă deteriorată, cu efect suprarealist| Fotografie: Costică Acsinte

După vreo 40 de ani, prin 2013, Cezar-Mario Popescu, unul dintre fiii lui Doru, om cu studii de drept și pasiune neîndoielnică pentru fotografie, s-a dus la muzeu în căutarea lumii lui Acsinte. A găsit-o, a luat-o acasă și și-a pus în minte să o scoată la lumină. Să o vadă oricine din lumea de azi, de mâine, oriunde ar fi ea. S-a apucat să curețe plăci, să le scaneze, să pună apoi plăcile în plicuri speciale ce l-au costat o grămadă de bani.

A așteptat fonduri, să-și poată lua un scanner bun. A pierdut timpul degeaba, n-au venit. „Am făcut ceva socoteli atunci, astea ar fi costurile mele, le pot acoperi, hai să mă apuc de treabă”, mi-a povestit Cezar.

Când s-a hotărât să lucreze la arhiva Acsinte, nu s-a gândit la partea financiară, îmi zicea Cezar, voia doar să o salveze de la uitare și pieire sigură.

„Mai târziu s-a ajuns și la bani. La început am avut un proiect de crowdfunding, din care am strâns vreo 2000 de dolari, iar după ce am început să pun online fotografiile pe care le făceam, am primit și un grant direct de la un fotograf american.”

Portrete pentru neuitare | Fotografii: Costică Acsinte

Portrete pentru neuitare | Fotografii: Costică Acsinte

 

Între timp, Cezar și-a înființat și o asociație, Atelierele Albe, pentru a putea accesa mai ușor fondurile necesare derulării unor asemenea proiecte.

După vreo doi ani în care Cezar a tot trudit la colecția Acsinte, a aflat și presa de fotografiile lui Acsinte și de munca lui și vreo câteva săptămâni, povestea a fost zisă și răszisă. De la Time la New York Times, sau invers, a trecut în tot felul de publicații românești. Apoi s-a lăsat tăcerea, iar Cezar a rămas mai departe liniștit să-și vadă de treaba lui și să termine de scanat plăcile fotografice ale lui Acsinte, înainte de a apuca să se plictisească de toată treaba asta.

Când le-a sfârșit, a ajuns la peste 9000 de fotografii. Cele mai multe sunt de pe plăcile fotografice, însă, s-a mai întâmplat ceva. În timp ce a lucrat la proiectul Acsinte, oameni din Slobozia și din împrejurimi au aflat, iar cei care aveau acasă poze făcute de Acsinte i le-au adus, Cezar le-a scanat și așa s-a mărit colecția.

După ce a terminat cu scanarea, plăcuțele s-au întors la locul lor tainic, însă mai curate și mai bine protejate de la degradare. Au mai rămas nescanate unele deteriorate foarte rău din care n-a mai avut ce să scoată din ele.

Timpul și timpurile s-au jucat pe aceste plăci cu portrete și au creat efecte surprinzăoare | Fotografii: Costică Acsinte

Timpul și timpurile s-au jucat pe aceste plăci cu portrete și au creat efecte surprinzăoare | Fotografii: Costică Acsinte

Cele deteriorate parțial au farmecul lor și, deloc ciudat, atrag mai degrabă privirile cu imprimeurile scrijelite de timp pe sticla plăcilor.

În volumul amintit, Cezar Popescu s-a semnat, poetic, îngrijitor de plăcuțe, ceea ce a și făcut, s-a îngrijit ca să nu se piardă imaginile de pe ele. Iar acum toate imaginile sunt online și nu se mai află sub drepturi de autor.

„Nu sunt etnolog și nici antropolog, nu sunt critic de artă și nici istoric. Nu sunt multe. Însă, ce pot spune cu siguranță este că iubesc fotografia și în special pozele lui Acsinte”, scria Cezar într-un scurt cuvânt înainte din volumul pe care, zicea tot el, l-a gândit „pentru viitoare studii de istorie, etnologie sau antropologie. M-am ferit pe cât am putut să influențez modul în care fiecare percepe pozele lui Acsinte — acesta fiind și principalul motiv pentru care pozele din carte sunt atât de mici: exact cum le-ar fi printat nea Costică, la scară naturală, 1:1.”

Acrobați, la circ; Piramida sportivă, 1935; La cules struguri | Fotografii: Costică Acsinte

Acrobați, la circ; Piramida sportivă, 1935; La cules struguri | Fotografii: Costică Acsinte

Foto 6 – Costica Acsinte

Acrobați, la circ; Piramida sportivă, 1935; La cules struguri | Fotografii: Costică Acsinte

Răsfoiesc colecția de pe Flickr și îmi spun de ceva timp, gata, mă opresc, și uite că tot acolo sunt, în lumea pitorească a lui Costică Acsinte, privind oameni, imaginând povești.

O femeie într-o rochie de vară, sprijinită într-un cot, întinsă pe covorul natural din grădină, ținând o pisică în brațe.

Cinci bărbați, o femeie și un miel, toți într-o imagine din 1 aprilie 1943.

Gineri și nurori și nuntași – și atunci ca și azi, nunta era un moment deosebit din viață și lumea voia amintiri. Mirese frumoase (toate miresele sunt frumoase, se zice) în rochii simple, unele cuceritoare în simplitatea lor perfectă, miri la patru ace, cu papion, sau, după caz, în uniformă militară.

Priveghiuri și cortegii funerare. Între nuntă și moarte, sute de alte imagini.

Familii, cu mamă, tată, copii, câini, pisici, vite, cai, oameni în căruțe, cu bicicletele lor, în fața porții, în curtea casei, în studiul Foto Splendid.

Bărbați în costume, cu cravate și pălării, cinstindu-se la un pahar de bere.

Portrete, portrete | Fotografii: Costică Acsinte

Portrete, portrete | Fotografii: Costică Acsinte

Copii de-o șchioapă, singuri sau cu familia. Tinere sobre, tinere cu surâs promițător, fete dichisite, visătoare, pozând ca artistele vremii.

În fața croitoriei centrale Toricel T. Stânculescu au ieșit la pozat croitorul, cel cu metrul pe după cap, ajutoare și ceva clienți, probabil, și cine s-a mai nimerit atunci prin centru.

La măcelăria modernă a lui Iane Mărculescu stau patru femei, un copil, pepeni verzi și coșuri cu tot felul de legume.

Bărbați cocoțați pe mașini agricole, oameni care mână boii, la muncile câmpului.

Cinci bărbați cu pălării, toți din comisia de cumpărare, un bărbat cu șapcă și un altul prins pe jumătate în poză, alături de taurul Florian, în etate de un an și jumătate.

Chipuri și priviri de altădată | Fotografii: Costică Acsinte

Chipuri și priviri de altădată | Fotografii: Costică Acsinte

Militari, singuri ori în grup.

Un bărbat și un acordeon, o femeie și o mandolină, un băiet și un acordeon.

Pe undeva, am dat și de lacul Amara.

Rar, tare rar, surprinzi câte un chip cu un surâs pe față și aproape că te întrebi ce i-a venit. În vremea lui Acsinte, nu se zâmbea la fotograf pentru că se stătea în nemișcare câteva minute și nu oricine era în stare să rămână ca o stană secunde bune și să mai țină și un zâmbet natural pe buze.

Grup, 14 noiembrie 1937 | Fotografie: Costică Acsinte

Grup, 14 noiembrie 1937 | Fotografie: Costică Acsinte

Despre viața lui Costică Acsinte s-a scos acum vreo zece ani o monografie și de acolo se cunosc detalii. S-a născut în 4 iulie 1897, în comuna Perieți din Ialomița. S-a visat zburând și a făcut Școala de Pilotaj din București, însă nu a obținut licența de pilotaj.

S-a înrolat voluntar ca fotograf în timpul Primului Război Mondial. A fost pe front chiar în mijlocul operațiunilor și a surprins imagini rare, dramatice. A realizat apoi un album foto cu 327 de fotografii, cele mai multe însoțite de o descriere.

În multe dintre imaginile lui din război apar regele Ferdinand și regina Maria, prințul Carol, „gheneralul Burtălău”, nepreţuitul prieten  și generalul Eremia Grigorescu.

A fost demobilizat în 15 iunie 1920 cu gradul de sergent. S-a dus în București unde a locuit șase ani și a lucrat în atelierul unui fotograf. La sfârșitul anului 1926, s-a căsătorit și s-a întors în Ialomița, la Slobozia. Din 1930 și până în 1960, când a ieșit la pensie, a lucrat în studioul lui foto din centrul orașului, numit Foto Splendid Acsinte. Până în 1950 a lucrat în special pe plăci de sticlă.

După pensionare, clădirea unde s-a aflat studiul foto Acsinte a fost demolată. Costică Acsinte continuat să facă poze însă mai mulți ani și după ce a ieșit la pensie, în special în așezări din jurul din jurul Sloboziei unde mergea cu bicicleta. A murit la 89 de ani.

A avut trei copii, două fete și un băiat. Din ceea ce mi-a povestit Cezar, una dintre fiicele lui, în vârstă de peste 80 de ani, mai trăiește în Slobozia, iar nepoți de-ai lui locuiesc în București.

Copilării | Fotografii: Costică Acsinte

Copilării | Fotografii: Costică Acsinte

În lumea noastră digitală, o imagine nu mai valorează prea mult. În câteva secunde poți prinde o suită de imagini și în alte câteva secunde toate pot fi văzute, în principiu, de orice om, cu acces la internet, oriunde s-ar afla pe lumea asta. În urmă cu o sută de ani, o fotografie era rară, nu se putea face de oricine, oricând, în orice moment, și tocmai această raritate a făcut-o prețioasă pentru cei care o aveau.

„O fotografie este o imagine-matrice a unui mic fragment de univers într-o anumită secundă. O simplă imagine nu este altceva decât portretul unei întâmplări. Pe care o putem uita. Dar o fotografie este portretul unei amintiri de neuitat. Este o medie în continuă transformare între ceea ce credem că am văzut și simțit, ceea ce a înregistrat camera foto și ceea ce ne amintim apoi despre ceea ce credem că am trăit. Iar procesul memoriei transformă mereu, decodând diferit de fiecare dată aceeași fotografie, portret al aceleiași amintiri. Astfel, o fotografie este ca un martor subiectiv care de fiecare dată ne oferă o altă versiune a ceea ce ne amintim că am trăit.

Costică Acsinte continuă să trăiască azi în fiecare dintre fotografiile realizate de el. Le privim și, de fapt, îl privim pe Acsinte în ochi și în același timp vedem prin ochii lui privirile celor fotografiați de el. Devenim martorii unor fragmente de viață la care Acsinte a fost martor. Un joc al memoriei și al amintirilor ce se multiplică la infinit. Amintirile lui devin, de acum, și amintirile noastre”, nota Cristian Crisbășan în postfața volumului Foto Splendid – Viața socială.

Militari, 1940 | Fotografie: Costică Acsinte

Militari, 1940 | Fotografie: Costică Acsinte

Pentru fotograful Dinu Lazăr, proiectul ce a readus la viață imaginile lui Acsinte înseamnă o „necesară disecție a unor timpuri și a unor suflete despre care altfel nu am fi știut nimic; ce vedem nu sunt niște fotografii, ci o radiografie a unor suflete și a unor timpuri”. Tot el spunea că „o nație fără imagine este o nație care poate să dispară liniștită în neantul istoriei” și, pentru tot ce s-a întâmplat în ultimii aproape două sute de ani, „fotografia este un esențial vector al cunoașterii, al dovedirii existenței, este o dovadă fundamentală despre ce a fost, cum a fost, cine a fost…”

După experiența Acsinte, Cezar zicea ce a învățat: „Arhiva Acsinte am scanat-o pe un scaner și cel mai mult timp pierdeam stând lângă scaner ca să se scaneze imaginea. Acum pozez pur și simplu… am o masă cu leduri dedesupt, pun pozele pe masă, o cameră pe un stativ și fac imediat, adică acum pot digitiza într-o zi 400 de poze sau mai multe, dacă vreau. Ceea ce atunci nu făceam, fiindcă am pierdut mult timp așteptând scanarea. Făcând, înveți”.

Un portret cu urma timpului pe placă| Fotografie: Costică Acsinte

Un portret cu urma timpului pe placă| Fotografie: Costică Acsinte

Ceea ce l-a încântat mai mult pe Cezar din toată istoria cu Acsinte a fost reacția altora – adică, uite că se poate, hai să facem și noi. Și încet, lumea românească se mișcă încet, cum îi este datina, dar pe ici, colo, o face, începe să priceapă tot mai mult că, atunci când ai o arhivă de acest gen, fie pe film, diapozitiv, plăci, hârtie, dacă vrei să salvezi imaginile, trecerea pe digital e o necesitate.

„Idee este așa, dacă aceste poze nu s-ar fi scanat și pus online, ca să le vezi, ar fi trebuit să te duci la Muzeul Județean, unde există o procedură, probabil se face o cerere ca să poți avea acces la acele plăcuțe – ceea ce nu prea cred că se poate și nici nu e simplu”, spunea Cezar Popescu, îngrijitorul de plăcuțe.

De la istoria cu Acsinte, i-au venit direct sau prin cunoscuți tot felul de alte arhive ce se cer în variantă digitală. Unele mai mari, altele doar câteva zeci de imagini, dar toate prețioase. În 2018, a făcut arhiva colecției de la Muzeul Tehnic din București, în jur de 4000 de imagini. Persoane particulare i-au adus fotografii vechi, făcute prin alte timpuri, pe film ori diapozitive.

Are acum pe calculatorul lui peste 80.000 de poze adunate. Multe dintre cele lucrate sunt puse online, răspândite pe diferite locuri. Pe toate, cel puțin așa plănuiește, vrea să le adune într-un singur loc. Deocamdată, acel loc are doar un nume, parallel histories, fără imagini, fără istorii. Așteptăm să fie într-o zi.

Înmormântare, 1938| Fotografie: Costică Acsinte

Înmormântare, 1938| Fotografie: Costică Acsinte

Foto Cover: Nuntă | Fotografie: Costică Acsinte


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.