Editia de Dimineata

Lumină și viață, soare și bucurie: „Eu am fost întotdeauna amantul nestrămutat al naturii”

„Nu eram eu slobod să cuget, să simt, să râd, să plâng, să țip, să mă mișc sau să mă dau de-a tumba în toate chipurile și după toate îmboldirile nestrunite ale propriei mele firi?”

„În munte, dacă mintea e limpede cu totul de necazuri, viața este intensă. Judecata obișnuită între patru pereți ai camerelor, pe înălțimi pare alta. Simțămintele sunt puternice”, scria N. I. Apostolescu (3 mai 1876 – 2 noiembrie 1918), istoric literar, într-o superbă evocare a muntelui.

Căci singurul stăpânitor de obârșie divină eram numai eu în ceasul acela”

Tot în acel veac, un dascăl din Moldova, cu un nume purtat secole în urmă de un retor grec, K(C)allistratos, ce înseamnă frumos, bun, a pornit pe drumuri de munte din nevoia lăuntrică de a se pierde, o vreme, în natură.

De a trăi din când în când în tainele ei, de a se trezi singur și slobod ca să își poată scutura de pe suflet și de pe inimă „grijile cicălitoare și ridicole ale vieții de toate zilele”.

Abia spre bătrânețe, – „omul care a corectat mii de teze e sever cu sine însuși”, comenta G. Călinescu –, Calistrat Hogaș (19 aprilie 1847 – 28 august 1917) a îndrăznit să-și adune impresiile notate pe drumuri de munte și, îndemnat mai ales de Garabet Ibrăileanu, să publice câte ceva.

În munții Neamțului, Hogaș povestea:

Și de unde mă așteptam ca fiorii reglementari de groază ai pustiului și ai singurătății să-mi străpungă inima cu un fier aprins, dimpotrivă, o liniște senină, un soi de cerească beatitudine îmi cuprinse ființa mea întreagă… O pătură groasă de întuneric greu îmi păru că se desprinde și că mi se ridică de pe suflet și de pe inima mea care, ușurată ca de sub lanțurile zgomotoase ale unei grele închisori, începu să bată în voie, cuprinsă de simțiri străine de dânsa până atunci…

Și de ce n-ar fi fost așa? Oare nu scuturasem eu de pe suflet și de pe inimă grijile cicălitoare și ridicole ale vieții de toate zilele? Oare din ochii mei nu se ștersese, ca prin descântec, priveliștea deșănțată și vrednică de milă a nemerniciei și stricăciunii omenești?

Nu eram eu slobod să cuget, să simt, să râd, să plâng, să țip, să mă mișc sau să mă dau de-a tumba în toate chipurile și după toate îmboldirile nestrunite ale propriei mele firi? Cine avea mai nemăsurată putere decât mine asupra nemărginirii mute și solemne a singurătății și a pustiului?

Mi se părea că firea întreagă, de la țânțar și pân’la urs, datoare era să cinstească în mine pe regele său atotputernic; căci singurul stăpânitor de obârșie divină eram numai eu în ceasul acela!

Calistrat Hogaș, ilustrație din volumul În munții Neamțului, Cartea Românească, 1937 | Ilustrație: Devanath/Pixabay |

Spre „spațiul liber”

S-a apucat să scrie, mărturisea acest „Creangă trecut prin cultură”, cum l-a numit Tudor Vianu pe Calistrat Hogaș, ca să dea „brânci” literaturii călătoriilor din drumul pe care se afla atunci – cel „obiectiv, didactic și aproape geografic” – și să o ia „pe drumul subiectiv, pe care trebuie să meargă, după socotința mea, acest gen de literatură”.

Vocația lui esențială, spunea G. Călinescu, este „spre spațiul liber”, ceea ce mărturisea și Hogaș:

Eu am fost întotdeauna amantul nestrămutat al marilor priveliști ale naturii.

Jurnalul lui de călătorie, „excepțional prin sugestiile lui”, scria același istoric literar, devine „monoton”, la un moment dat. Cu toate că, din când în când, acele „nespusele gingășii comprimate în dascălii de provincie izbucnesc ca fântânile arteziene”.

Ilustrație din volumul În munții Neamțului, Cartea Românească, 1937

Între „o clipă de sublim” și „o eternitate de ridicol”

În munții Neamțului, Hogaș cugeta în depărtările nemăsurate, „mergând la gebea”:

Ființa mea se topise, se idealizase și, ca un fir de ață fără sfârșit, mi se părea că sufletul meu se deapănă lung în urma mea…

«Sărmane om, sărmane lut netrebnic și pieritor!… Pentru ce, adică, cel ce te-a plăsmuit a mai înveninat atomul nimicniciei tale cu năzuințe vecine cu nebunia?… Și dacă, din noroiul în care te-a înmormântat până la gât, ți-a îngăduit să ridici capul și să îndrepți, arare, ochii tăi spre ceruri, pentru ce, lângă o clipă de sublim, a așezat o eternitate de ridicol?»

[…]

Pierdut câteodată în larga și neprihănita singurătate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios și mistic, în care adierile călătoare ale dimineții își destăinuie frunzelor adormite ale codrului, eterna lor dragoste? Al cui suflet n-a întinerit în fața unei picături de rouă, ce îndoaie, sub greutatea-i răcoroasă și scânteietoare, fruntea încărcată parcă de gânduri a unei flori?

[…]

De câte ori, în mijlocul arborilor muți și neclintiți, nu ne-am simțit ca în tovărășia unor vechi și buni prieteni guralivi? De câte ori nu le-am destăinuit lor durerile noastre și de câte ori, mai cu samă, nu ne-au alinat ei aceste dureri?

Ilustrație din volumul În munții Neamțului, Cartea Românească, 1937

„Dragostea ce prindeam, văzând cu ochii, pentru viața de sălbatic”

Ocupat cu tot felul – să-și facă un adăpost, să adune hribi, să culeagă zmeură – începuse să capete tot mai mare drag de viața în pustietate, după cum se confesa nu fără umor:

Dar ceea ce băgam de seamă în toiul acestor îndeletniciri ale mele, era dragostea ce prindeam, văzând cu ochii, pentru viața de sălbatic. Ba, fu chiar un moment, când n-aș fi putut spune cu siguranță, dacă vreodată fusesem în altă stare, decât în cea de față; și dovadă despre aceasta e că uitasem cu desăvârșire deosebitele forme ale nasului deosebiților mei prieteni din lumea cealaltă.

Acolo de unde începe „împărăția spiritului pur”

În 1907, Hogaș l-a cunoscut pe redactorul și istoricul literar Garabet Ibrăileanu (23 mai 1871 – 12 martie 1936), unul dintre editorii revistei literare Viața Românească. Acesta l-a convins să publice în revistă impresii din călătoriile lui și tot cu implicarea lui a fost tipărit pentru prima dată, în 1912, volumul Pe drumuri de munte.

În Note și impresii, Garabet Ibrăileanu nota esența poveștilor din călătoriile lui Hogaș:

Calistrat Hogaș a pus în pus în paginile lui numai lumină și viață, numai soare și bucurie – a pus toată taina muntelui și tot albastrul cerului moldovenesc, murmurul izvoarelor, vorba de tâlc a țăranului și gluma homerică a oamenilor întregi de odinioară.

El a iubit natura ca un amant – „eu am fost întotdeauna amantul nestrămutat al naturii” – în toate aspectele ei, s-ar putea spune în toate capriciile ei, noaptea misterioasă, apusul care pune umbre lungi pe șesurile tăcute, codrii sunători și nemărginiți, furtuna care zguduie „făptura” din temelii și golul tainic ce se întinde dincolo de Panaghia Ceahlăului, de unde începe împărăția spiritului pur, unde veghează numai ochii lui Dumnezeu.

Ilustrație din volumul În munții Neamțului, Cartea Românească, 1937

„Când totul era mit”

Unul dintre cei entuziaști de scrierile lui Hogaș a fost istoricul literar Eugen Lovinescu. Acesta comenta că opera lui Hogaș „nu e contemporană , ci pluteşte peste rasă şi peste timp…”:

Ea datează de cel puţin trei mii de ani, din epoca poemelor homerice şi, prin violenţa lirică cu care sunt adorate forţele naturii, de mai de mult, din epoca marilor epopei indiene.

Hogaş n-a fost un mare poet liric al naturii româneşti, ca M. Sadoveanu, de pildă, ci un aed din faptul lumii, când soarele era o divinitate reală şi răsărirea lui o transfigurare universală, când toate fenomenele naturii se prezentau în expresia concretă a unor forţe cereşti, când umanul era amestecat indisolubil cu divinul, când totul era mit.

Pentru îndeplinirea misiunii sale de aed, Hogaş nu are numai ritmul larg, sonor, ritual al eposului antic, nu are numai grandilocvenţa homerică sau frenezia de expresie arică, ci şi sufletul antic, sufletul omului primitiv…

„Taina ademenitoare a pustiului și a singurătății…”

În încremenirea „strălucită și imensă”, o singură inimă mai bătea, un singur spirit mai plutea:

Venisem la schit cu hotărârea să stau câteva zile, fără să pun la socoteală firea mea nestatornică și iubitoare de pribegie…

Și când îmi aruncam ochii spre negurile munților din miazăzi și când închipuirea mea străbătea în taina lor adâncă și liniștită, mi se părea că ceva mă soarbe, că întreaga mea ființă se subție, ca suptă de o gură nevăzută și că nu rămânea din ea decât ceva sec și neînsuflețit.

Niciodată n-am simțit mai aievea îndoita alcătuire a făpturii mele, decât atunci când am privit din depărtare taina ademenitoare a pustiului și a singurătății

Exit mobile version