5 decembrie 2020, 19:51

Luna mâncată de vârcolaci și alte credințe de altădată din popor despre cer, stele cu coadă, întunecimi

„Și sunt unii țărani cari cred că au auzit cântul Ielelor prin văzduh, mergând noaptea pe câmp, sau prin pădure, cum credeau și cei vechi în Driade. Iar fluierele puse în scorburile copacilor, împrejurul cărora ar cânta și juca Ielele, devin fluiere fermecate, din cari, când îți cântă cineva, nu te poți stăpâni să nu joci, și poți juca până vei muri, dacă cel ce-ți cântă din fluierul fermecat n-o vrea să înceteze cântecul și o cântă mereu înainte.”

Născut într-o familie de agricultori, Ion Otescu a crescut ascultând povești spuse de mama lui, „spirit pătrunzător și cercetător, care avea o adevărată pasiune ca să afle tot ce crede și simte țăranul și care avea și darul de a povesti frumos”. Printre poveștile ei, erau și tot felul de credințe ale țăranilor din zonă. Peste ani, s-a gândit că acele povești ar putea fi adunate într-o carte.

„Mi-am închipuit însă că nu putea fi numai atât la întreg poporul și m-am gândit că se vor găsi alții mai competenți, cari să culeagă și să scrie toate acestea”, povestea profesorul Otescu. Cum așteptarea i-a fost zadarnică, după cum mărturisea, îndemnat de colegi s-a încumetat să înceapă el.

În 1896, a trimis o hartă a cerului către toți învățătorii din țară cărora le-a cerut sprijinul de a vorbi cu țăranii mai în vârstă pentru a afla de la ei legendele și credințele lor strămoșești despre cer, pământ, soare, eclipse. Informațiile primite de la aceștia au fost adăugate cercetărilor făcute de profesorul Otescu și poveștilor auzite de el și astfel între 1906-1907 a publicat „Credințele poporului român despre cer și stele”, una dintre primele monografii despre astronomia populară. 

Din această monografie am extras câteva dintre credințele și superstițiile țăranilor români, așa cum le-a auzit povestite, le-a cules sau le-a primit din țară profesorul Otescu, la sfârșitul secolului al XIX-lea. 

„Cerul e locuit ca și pământul, însă nu de oameni…” | Credit foto: lmaresz / Pixabay

Cerul, așternutul picioarelor lui Dumnezeu.

„Pentru țărani, cerul e material și mărginit acolo unde se îmbină cu pământul. El e așternutul picioarelor lui Dumnezeu. Cei mai înaintați însă în gândire, recunosc că noi nu vedem chiar cerul, ci numai albăstrimea lui, căci el e foarte departe și desigur că e albastru.

În ideile lor, cerul e «un pod» de la care în sus e lumea cerească și în jos cea pământească. 

[…]

Cerul e locuit ca și pământul, însă nu de oameni; ci în cer locuește Dumnezeu cu îngerii Lui și cu toți sfinții; și tot acolo, la Dumnezeu, cred că se duc după moarte și sufletele oamenilor drepți de pe pământ. Acolo e Raiul. Iadul e și el în cer, mai deoparte. Unii însă își închipuesc Iadul sub Pământ, unde este focul gheenei, sau focul chinului pe veci. 

În cer, în fiecare noapte, sfinții îngeri fac slujbe, cum fac și călugării noștri la mănăstiri, în postul mare; și în timpul când îngerii toacă în cer, cocoșii aud și cântă. Toaca din cer o aud și unii oameni, însă numai cei credincioși și buni la Dumnezeu.

În noaptea de sfântul Vasile (anul nou), sau în noaptea de Bobotează, când se pogoară Sfântul Duh, și în noaptea Învierii, cerul se deschide; însă nu o vede aceasta fiecine: ci tot numai omul bun la Dumnezeu; și ce va cere el dela Dumnezeu în clipele acelea, i se va da: de va cere sănătate, va fi sănătos; avuție va cere, va fi avut.”

„Stelele sunt pentru țărani niște lumânări…” | Sursa: Pixabay

Lumânările de pe bolta cerească.

„Bolta cerească e luminată noaptea, afară de Lună care nu e totdeauna pe cer, de niște lumânări cerești numite stele, pe cari îngerii le aprind în fiecare seară, ca să lumineze pământul noaptea, și le țin aprinse până dimineața.

Stelele sunt pentru țărani niște lumânări, dar ca un fel de candele, fiecare om având steaua lui în cer ca o candelă, după cum fiecare creștin are o candelă la icoana lui cât trăește, sau la capul lui, după ce moare. Candela unui om, cea din cer, se aprinde odată cu nașterea lui; și după cum e vreun împărat, sau mare dregător, sau simplu muritor, și steaua lui e un luceafăr, o stea mai mare, sau una mică-mică. Iar când omul moare, steaua lui din cer cade; adică i se stinge și candela lui din cer, cum o fi, mare, mică.”

Cum se formează vântul.

„Vântul se formează pentru țărani din suflatul unor dihănii rele, cari ar voi să nimicească totul de pe fața pământului și să rămână numai ele singure. Desigur că aceste credințe se referă numai la vânturile tari, cari usucă totul vara și îngheață totul iarna, cum sunt mai ales Crivățul și Austrul; căci încolo se pare că țăranul, deși având o oarecare teamă de vânt, îl crede însă și folositor în anumite împrejurări.”

Dracul din vârtej.

„În popor este credința că vârtejul format câte odată de vânt (nu e vorba de uragan, ci de vârtejul obișnuit de praf), care ridică în sus praful, este foarte primejdios, căci e dracul în mijlocul vârtejului; și de aia nu e bine să te prindă vârtejul în mijlocul lui, căci dracul te poate ridica în sus, de unde dându-ți drumul deodată, să te schilodești căzând. Nu o dată am auzit povestindu-se că vârtejul ar fi ridicat astfel pe cineva, dar că nu a văzut aceasta cel ce povestia, ci altul i-a spus că a văzut cu ochii lui.”

Tunetele, fulgerele și trăsnetele | Sursa: PublicDomainPictures / Pixabay

Tunetul, fulgerul și trăsnetul sfântului Ilie.

„După credința țărănească, sfântul Ilie urmărește prin cer spiritele rele, pe diavolul, plimbându-se pe norii cerului cu cai, trăsură și biciu de foc. Tunetul e huruitul roatelor trăsurii și tropotul cailor sfântului Ilie, când caii o iau mai repede la goană prin nori. 

Când fulgeră, sfântul Ilie amenință caii cu biciul său de foc ca să-și ia avânt caii; de aia după fulger urmează imediat și tunetul; iar când trăsnește, atunci sfântul Ilie a lovit pe diavolul cu săgeata. Lumina e mai mare la trăsnet decât la fulgerul simplu, căci săgeata e mai iute azvârlită decât amenințatul biciului, și e mai plină de foc; iar fulguritele sunt vârfuri din săgeata aruncată astfel. 

Diavolul încolțit, ca să scape de urmărirea sfântului Ilie, caută să se ascundă în ce-i iese înainte: om, vită, pom, casă sau orice alt lucru; dar sfântul Ilie tot îl vede și așa ascuns și tot trăsnește după el; și așa, trăsnește și ființa sau lucrul în care s-a ascuns diavolul. De aceea, când fulgeră, oamenii își fac cruce ca să nu să apropie diavolul de ei și să fie și ei trăsniți odată cu diavolul.”

„…în anul 1877, în timpul războiului românilor cu turcii, se văzu pe cer o stea cu coadă…” | Imagine: Prințul Carol I în Bulgaria, 1877, acuarelă de Carol Popp de Szathmary

Stelele cu coadă.

„În popor, cometele se numesc stele cu coadă; și pentru el, ele nu sunt decât niște semne dumnezeiești puse pe cer, prin cari lumea e vestită că o așteaptă mari nenorociri, ca: răsboaie sângeroase «între Crai și Împărați», epidemii mari în oameni și vite, foamete ș.a., și acestea au să aibă loc în partea încotro se vede steaua cu coadă: de aceea mulți văzând o astfel de stea, o iau și ca semn că poate s-a apropiat sfârșitul lumii, și se pregătesc de moarte, trecându-și timpul, cât se vede steaua pe cer, în post și rugăciuni. 

De altfel credințele în prevestirile rele ale cometelor sunt comune la toate popoarele și au fost în toate timpurile… 

[…]

Răsboiul din 1977–78 a întărit și mai mult credința poporului nostru în prevestirile, de cari am spus, ale cometelor. În una din comunicările ce am primit, iată ce spunea un țăran: «Se văd câte odată stele cu coadă, cari prevestesc rele, ca războaie, ciumă, ș.a. Așa, în anul 1877, în timpul războiului românilor cu turcii, se văzu pe cer o stea cu coadă, care l-a început fu mică; după aceea a început să se lungească și să se apropie tot mai bine de noi; și tocmai aproape de sfârșitul războiului această stea cu coadă pieri».”

«Sfântul Soare» | Credit foto: Alex Hu / Pixabay

Soarele, ființa cea vie și sfântă.

„Pentru popor, Soarele e o ființă vie și sfântă: «sfântul Soare». El e un tânăr foarte frumos, a cărui față e atât de strălucitoare încât luminează tot Pământul. Soarele se plimbă zilnic pe bolta cerească, ca să lumineze Pământul. Și în această călătorie, el nu merge pe jos, ci călare: până la prânz călărește pe un bivol, din cauză că până atunci el se urcă în cer, și drumul la deal e mai greu; de la prânz până la namiezi călărește pe un cal, iar de la namiezi până seara pe un leu.

După ce a cinat, Soarele își urmează apoi călătoria pe tărâmul celălalt pe jos, înconjurând Pământ pe la marginile lui, până ajunge iar la Răsărit, unde sosește dimineața, și-și reia din nou calea din ajun.”

„Când vârcolacii mănâncă Luna…” | Credit foto: Sandid/Gold Coast/Australia / Pixabay

Întunecimile.

Așa numeau eclipsele de Soare și de Lună, întunecimi, și acestea erau văzute ca lupte între Lună sau Soare cu vârcolacii. Despre această superstiție a românilor din Banat și Transilvania a scris în 1770 și omul de știință Ignaz von Born.

„Eclipsele de Lună crede poporul că se întâmplă din cauză că Luna e mâncată de niște dihănii, cum nu sunt pe pământ, numite Vârcolaci.

Cum de rămâne Luna după eclipse tot întreagă, cu toate că o mănâncă vârcolacii? Unii o explică zicând că Luna, fiind mai voinică decât vârcolacii, ei nu pot decât să o muște, dar în definitiv birue Luna, căci dacă s-ar întâmpla ca vârcolacii să mănânce Luna de tot, atunci s-ar sfârși lumea. De aceea, în multe părți țăranii au obiceiul să facă un sgomot infernal, că auzind vârcolacii să se înspăimânte, și de frică să lase Luna și să fugă; trag clopotele la biserică, fac sgomot cu clește, frigări, pirostrii și fiare în genere, bat în tingiri sau tăvi, trag cu puștile, țiganii lăutari cântă cu viorile și instrumentele lor lăutărești; se face în fine sgomot cu orice, numai să fie sgomot, și cât de mare.

Alții zic că Luna fiind mare, deși vârcolacii trag de ea de toate părțile, însă nu o pot înghiți și, învinși de oboseală, îi dau drumul și ea se vede tot întreagă.

Eclipsele de Soare sunt explicate de unii ca și cele de Lună: adică vârcolacii mănâncă Soarele cum mănâncă și Luna. Iar Soarele scapă de ei ca și Luna.”

Despre vârcolaci.

„Acești vârcolaci au diferite origini. Unii spun că ei se fac din copii cari mor nebotezați; sau din acei oameni cari se nasc din părinți necununați. Alții spun că vârcolacii se fac de la sine, dacă cel ce mestecă mămăliga dă cu făcălețul (mestecăul) în foc; sau dacă măturându-se casa în asfințitul soarelui, se dă gunoiul spre soare. Iar alții spun că vârcolacii se fac din văzduh, numai din cauză că torc femeile noaptea fără lumânare, mai ales la miezul nopții, și mai ales cu scopul de a face niște vrăji cu firul tors astfel. Pe acele fire stau vârcolacii.”

 

Foto Cover: jplenio / Pixabay


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.