18 septembrie 2022, 11:40

Magie, bucătărie și „un mire norocos”

Ceapa era printre merindele pe care, în ziua de Înălțarea Domnului, femeile care aveau în familie morți le împărțeau „pentru sufletele morților, crezându-se că, în acea zi, se înalță sufletele lor la cer și să aibă merinde pe drum”.

„De mâncare? O ceapă, un usturoi ș-o bucată de mămăligă rece din poliță sunt destul pentru o nevastă tânără ca tine”, zise soacra, cea cu trei nurori, din povestea lui Ion Creangă.

În Dicționarul universal al limbei române de Lazăr Șăineanu, ceapa, în latină caepa, e definită, în sensul propriu, planta „cu rădăcină bulbucoasă, rotundă și comestibilă”, iar în sensul figurat, „lucru de puțină valoare, bagatelă”.

Se dădea un exemplu: „Nu plătește o ceapă degerată”, cu înțelesul de „nu are nici o valoare”.

Cine va vedea „cămările vântului”

Folcloristul Artur Gorovei a adunat în culegerea lui de studii Din vieața poporului român, o serie de credinți și superstiții. Despre ceapă, se spunea în popor să nu o arunci pe foc, „nici să-i mănânci pielițele subțiri, că te vor durea ochii”.

„În luna a noua, mama îngreunată să nu mănânce nici ouă, nici ceapă, ca să aibă copiii vederi bune”, se mai spunea. Altă vorbă din popor: „Dacă omul nu ar mânca ou și ceapă, ar vedea și vântul”. O altă variantă: „Cine nu mănâncă usturoi și ceapă trei ani la rând, acela va vedea cămările vântului”.

Gerrit Dou, Tânără tocând ceapă, 1646

Gerrit Dou, Tânără tocând ceapă, 1646

Pentru sufletele celor morți

Ceapa era printre merindele pe care, în ziua de Înălțarea Domnului, femeile care aveau în familie morți le împărțeau „pentru sufletele morților”.

Exista credința că, în acea zi, „se înalță sufletele lor la cer și să aibă merinde pe drum”.

Din „astfel de vise”, omul putea „căpăta lipitură”

Când cineva visează un mort, se zicea, „în mai multe nopți de-a rândul, în trei zile de luni, dimineața, să azvârle câte o ceapă pe fereastră, astfel: să se pună cu spatele la fereastră și, asvârlind cu mâna dreaptă, să se spună: «Cine mă bântuie pe mine noaptea, să n-aibă treabă cu mine, ci cu ceapa.»”

Făcând toate acestea, se credea, că nu va mai visa. De asemenea, se credea că, „din astfel de vise”, omul putea „căpăta lipitură”. Lipitura, după explicația dată în Dicționarul universal al lui Lazăr Șăineanu, e „o boală băbească ce provine din frică sau din dragoste și e cauzată de smeu sau zburător”.

John Singer Sargent, Împletind funii de ceapă, c.1882

John Singer Sargent, Împletind funii de ceapă, c.1882

 

Călindarul poporului

Poporul își făcea la anul nou „un propriu călindar spre a cunoaște tempestatea anului viitor”, consemnase Artur Gorovei. La fel, Elena Niculiță Voronca a scris în studiul ei Datinile și credințele poporului român că oamenii făceau „calendarul cepei, ca să știe cum va fi anul, ploios sau uscat”.

În Credinți și superstiții, Artur Gorovei explica în ce chip se făcea. Se lua, în „presara anului nou, 12 găoci tot una de mari de ceapă”, se așezau pe masă, în ele se punea câte puțină sare și fiecare primea numele uneia din cele 12 luni ale anului.

„În dimineața anului nou, se cearcă care din găoci are mai multă apă, crezându-se că acele luni vor fi ploioase, iar care găoci vor fi uscate, că acele luni vor fi secetoase”, notase etnograful.

Cele „70 de piei”

În Datinile și credințele poporului român, Elena Niculiță Voronca amintise diferite ziceri din popor legate de ceapă. Iată câteva dintre acestea:

Ceapa are îmbrăcăminte pe trup, 70 de piei.

Ceapă să nu mănânce femeia sau fetele noaptea, că nu le iubesc flăcăii.

Ceapă să nu mănânci spre sâmbătă, căci cere sufletul să i-l dai.

Ca să nu visezi morți, să le dai ceapă de pomană.

Ceapă de visezi, plângi.

În numele zeilor

„În jurăminte, egiptenii pun ceapa și usturoiul în rândul zeilor”, scria Pliniu, adică egiptenii obișnuiau să facă jurăminte pe ceapă și pe usturoi, în numele zeilor.

Autorul lucrării Naturalis historia relata că „există diferențe între speciile de ceapă” și completa:

La noi sunt două specii principale: una folosită drept condiment, denumită de greci getion, de noi pallacana (arpagic), semănată în lunile martie, aprilie, mai; o a doua cu bulbul mare, semănată după echinocțiul de toamnă sau după ce începe să sufle zefirul.

Notase că „ceapa se păstrează foarte bine în paie” și, la fel ca usturoiul”, consumată crudă „face respirația neplăcută”.

Pierre-Auguste Renoir, Ceapa, 1881

Pierre-Auguste Renoir, Ceapa, 1881

Din „cele mai vechi timpuri”

În Histoire des légumes, volum pubicat în 1912, Georges Gibault scria că ceapa este „una dintre legumele care se cultivă din cele mai vechi timpuri” și „întrebuințarea ei datează din perioada preistorică”.

Mirosul și gustul ei au făcut să fie folosită în vechime, de popoare din Asia centrală, „locul ce pare a fi de origine a cepei”, mai mult pentru a da gust mâncărurile.

Ritualuri magice și piramide

Din documente istorice, caldeenii cultivau și foloseau planta în ritualuri magice.

Egiptenii au importat ceapa „de la primele lor dinastii” și o consumau „în cantitate mare”.

Unii dintre vechii autori, care au relatat despre construirea piramidelor din Egipt, „au transmis că numai pe hrean, usturoi și ceapă, consumate de lucrători, s-ar fi cheltuit o mie șase sute de talanți”.

Vechii egipteni și ceapa

Georges Gibault scria despre ceapă în Histoire des légumes:

Nu este plantă cunoscută care să fie mai des reprezentată în picturile din mormintele egiptene. Un preot apare deseori înfățișat într-o atitudine hieratică depunând o felie de ceapă pe un altar, ca ofrandă funerară. O ceapă a fost descoperită chiar în mâna unei mumii.

[…]

Fără îndoială că acest bulb era unul dintre alimentele cele mai respectate de poporul egiptean care avea pentru ceapă o venerație specială. De aici s-a născut ideea unui pretins cult al egiptenilor pentru anumite legume. Acestea însă sunt mai mult satire romane…

Ion Andreescu, Ceapă, secol XIX

Ion Andreescu, Ceapă, secol XIX

„Spre a da gust udăturii, el puse într-însa o ceapă…”

Grecii cunoșteau și foloseau ceapa din vremea lui Homer – „Spre a da gust udăturii, el puse într-însa o ceapă, / Miere gălbuie și sfânta făină de orz…”

„În bucătăria romană ceapa era mult întrebuințată. Se pare că, potrivit lui Apicius (De Re Coquinaria a fost atribuită lui Apicius) care oferă numeroase rețete culinare, ceapa era folosită și pentru a condimenta mâncarea.

[…]

În Evul Mediu, pare că a fost o legumă foarte mult consumată.

[…]

Anticii au cunoscut un mare număr de varietăți de ceapă pe care le-au numit după țările lor de origine. […]

De remarcat, ceapa roșia a fost cea mai cultivată.

Un dar de nuntă pentru „un mire norocos”

În Deipnosophistae se povestește că, la nunta lui, generalul atenian Iphicrates, „norocosul mire”, a primit în dar „un borcan cu zăpadă, o cană cu mei, un vas mare plin cu linte și un altul cu ceapă”.


Comentariile sunt oprite pentru acest articol