28 noiembrie 2022, 22:39

Magistratul-poet: „Am făcut o epigramă acolo unde am văzut o linie strâmbă, în loc de una dreaptă”

„Poet, când nu e magistrat”, se caracteriza Cincinat Pavelescu într-o epigramă „improvizată” la un bal al Legației franceze. S-a prezentat atunci într-un costum de poet roman (Horațiu, menționase), iar principesa Maria l-a rugat să compună ceva pe tema vestimentației.

Într-un interviu publicat în 1930 în revista Universul literar, la obișnuita întrebare de deschidere „ce mai faceți”, Cincinat Pavelescu se destănuia jurnalistului Nicolae Crevedia:

Caut, mon ami, să împac firea mea de poet cu o funcție oficială, pe care mi-a impus-o în tinerețe o familie cu prejudecăți. În prezent, sunt procuror general la Oradea Mare. În capitală vin destul de des, când la ședințele Societății Scriitorilor, când pentru o șezătoare literară, ori ca să răspund invitației unui amic.

De multe ori, descind în București, așa, fără niciun scop, numai din dorința de a da o raită pe la Capșa, pe la Gambrinus; de a saluta prietenii și în genere Capitala…

În timpul studiilor de drept la București, i-a cunoscut printre alții pe Al. Macedonski și I.L.Caragiale, despre care a povestit în amintirile lui literare.

Cincinat Pavelescu


„Simplu ministru-ntr-un guvern

– Steluță gata să apună

– Ești rău, nedrept, te crezi etern!

– Eternă-i numai fapta bună!”

Unui puternic al zilei, Cincinat Pavelescu, din volumul „Pescuitorii de perle”


„Elegant, frumos, cu ochii vii, scăpărători de inteligență”

Magistratul-poet, „egal de apreciat pentru lirismul său vaporos, ca și pentru verva-i epigramică”, era descris de mai tânărul Victor Eftimiu:

… elegant, frumos, cu ochii vii, scăpărători de inteligență. Purta lavalieră neagră, jiletcă de catifea, pantaloni cu dungi, ghete de lac cu piele de antilopă. Proaspăt ras și pudrat totdeauna. Părul începea să-i încărunțească. Debutanți tineri și săraci, eram impresionați de strălucirea fizică și spirituală a tânărului maestru, care pe-atunci ni se părea bătrân: avea vreo treizeci și cinci de ani.

[…]

Cincinat Pavelescu a rămas în amintirea tuturor ca un trubadur modern, un improvizator talentat, un liric plin de grație, un epigramist redutabil, pe cât era de curtenitor cu oamenii.

Avea câteodată mici răutăți, ceva din amărăciunea de a nu se fi realizat pe deplin în literatură, de a fi socotit un diletant, de a nu fi luat în serios, poate fiindcă nu se lua în serios nici el.

„E o lume cu totul aparte lumea asta din orașele noastre de provincie…” (Ilarie Chendi) | Portret: Ilarie Chendi / Wikipedia, domeniu public

„Și el ne încântă cu verva nîntrecută”

În serile cele frumoase, rememora Ilarie Chendi, când apărea undeva, în jurul lui „facem roată și el ne încântă cu verva neîntrecută, cu glume, cu epigrame și cu improvizații”.

Povestea cu veselie din viața lui de magistrat prin provincie, „cu prezidenți somnoroși, cu avocați limbuți și oameni politici inculți”.

E o lume cu totul aparte lumea asta din orașele noastre de provincie, spunea Ilarie Chendi, iar magistratul-poet a prins câteva tipuri, cum este „domnul Fabriciu, limbutul și indiscretul judecător de provincie”, pe care îl ironiza: „Judecătorul meu Fabriciu / Nu-i orator, dar mie-mi place; / Dacă vorbind e un supliciu, / E un deliciu dacă tace!”.

Foarte indignat, scria Cincinat, avocatul a ripostat că „e mult mai deștept decât mine, fiindcă el vorbește și eu tac”; epigramistul i-a răspuns: „Fiindcă tăceam, deși cu rost, / Fabriciu mă crezuse prost. / Tot astfel eu l-am socotit, / Dar… numai după ce-a vorbit”.

Cu tot ridicolul și toată incultura, societatea asta gravă de provincie avea mofturile ei, iar „magistratul-poet a trebuit să sufere uneori și mici persecuții și mari transferări dintr-un colț al țării într-altul, din pricina unor catrene reușite”, povestea Ilarie Chendi.

„Spuneau că «judicător» ca mine smintit n-au mai pomenit”

Despre acele multe, chiar foarte multe locuri unde a funcționat ca magistrat, Cincinat Pavelescu mărturisea:

Și la țară, unde ascultam pricinile nesfârșite dintre țărani, unde luam masa pe la conacele boierești și închiriam câte-o casă cu prispă și cu mușcate pe corlată.

[…]

Spuneau că «judicător» ca mine smintit n-au mai pomenit prin partea locului. Desigur, mă duceam la slujbă pe la ora 12, când învrăjbiții depuneau și avocații transpirau pledând, eu căscam de somn, mă jucam cu chibrituri – totuși nu fumez – ori puneam mâna pe condeiul grefierului și le făceam caricatura. La sfârșit, dam o sentință care să împace și litera legii și pe toți cei în cauză.

Șmecheria și lipsa de caracter

„Aparatul justițiar, magistrații înrăiți, miniștrii de justiție corupți” – înlocuirea lor îi dădeau întotdeauna o mare satisfacție – au fost teme de bază în epigramele lui Cincinat. Sarcasmul epigramistului s-a îndreptat spre portretul fizic și moral al oamenilor, spre meseriile lor, deseori nepotrivite cu pregătirea.

„Niciodată Cincinat Pavelescu nu a luat în derâdere lumea nevoiașă care își câștiga cu greu existența, nu a ironizat meseriile ca mod de trai, ci numai specula, șmecheria ieftină, lipsa de caracter, defectele morale care vizau colectivitatea”, afirma istoricul literar Victor Crăciun.


„Am visat o diligență,

Praf, drum lung și niște ghete:

Asta-nseamnă, excelență,

C-o să-mi dai două bilete!”

Unui ministru [care, pentru a-mi da două bilete de tren, îmi ceruse să-i fac petiția-n versuri: Motto: Când visezi ceva rău, ți se întâmplă ceva bine], Cincinat Pavelescu, din volumul „Pescuitorii de perle”


„Coșbuc detesta epigramele, susținând că e literatura civilizațiilor bătrâne și în decandență.” (Cincinat Pavelescu) | George Coșbuc / Revista ‘Luceafărul’, 1905

Coșbuc și Caragiale

Spumoasele lui epigrame – „Am făcut o epigramă acolo unde am văzut o linie strâmbă, în loc de una dreaptă”, spunea Cincinat – nu aveau trecere la toți – unii nu le înțelegeau, alții nu le gustau.

Cum a fost George Coșbuc, despre care Cincinat spunea că „detesta epigramele, susținând că e literatura civilizațiilor bătrâne și în decandență”, prin urmare, popoarele tinere, „cum suntem noi, nu trebuie să scrie decât poezii lirice și epice”. Și conchidea: „Altfel, eram buni prieteni”.

De cealaltă parte, I. L. Caragiale îi aprecia „spontaneitatea”. Cincinat Pavelescu nota în amintirile lui:

Marele Caragiale, care scria îngrozitor de greu, se minuna de puterea ușurinței mele de a lega ideile în formă spontană și logică și de a le prezenta în unitatea unei strofe cu poanta finală, la care un altul s-ar fi muncit mult.


„De-atâtea becuri orbitoare

Amicii lui chiar își bat joc:

Pe stradă-i prea multă lumină,

Și-n capul lui nu e deloc.”

Unui primar [care instalase pe strada principală o avalanșă de lămpi electrice], Cincinat Pavelescu, din volumul „Pescuitorii de perle”


„Marele Caragiale, care scria îngrozitor de greu, se minuna de puterea ușurinței mele de a lega ideile în formă spontană și logică…” (Cincinat Pavelescu) | Portret al lui I. L. Caragiale, făcut la Sinaia, 1905, de A. Duschek

„A improviza este a te folosi de comoara strânsă cu muncă”

Despre mitul ce se crease în jurul lui de „improvizator”, Cincinat Pavelescu a comentat:

Deși trec și eu de a fi un abil improvizator, cred c-o improvizare stricto sensu nu există. Ea nu e decât rezultanta anilor de ucenicie, de muncă obscură și de meditație, când scriitorul, luptând în singurătatea odăii de lucru, cu greutatea de a modela cuvântul pe ritmurile sufletești ale ființei sale, își sângerează mâinile întocmai ca sculptorul ce smulge blocului de marmură statuia triumfală, ce zăcea într-însul informă și latentă.

A improviza este a te folosi, atunci când trebuie, de comoara strânsă cu muncă, îndărătnicie și răbdare în sipetele neștiute ale simțirii tale, și a face să țâșnească din adâncurile pământului unda limpede, filtrată picătură cu picătură, ce refuză să zacă închisă, departe de aer, de viață și de lumină.

[…]

Iată de ce, în improvizațiile cele mai spontane, simt munca nebănuită de odinioară, care parcă-mi suflă la ureche: «– Fii fără grijă, sunt aici și te ajut!»


„În iarba verde stau lungit…

Miroase aerul a floare;

O toropeală-adormitoare

Mă fură-ncet. Sunt fericit!

E umbră, pace şi răcoare,

Un vânt uşor şi liniştit,

Mângâietor, sărută nucul…

E umbră, pace şi răcoare,

Ce clar, departe, cântă cucul!

Un dor de viaţă negrăit

Din om şi fire se desprinde.

Dac-aş putea în braţe-aş prinde

Întregul zării nesfârşit.

Şi toată seva primăverei

Prin mine vraja şi-o propagă.

Sub caldul ei, aşa de dragă

Mi-e pacea limpede a serei.

Şi fiecare fibră-n mine

Mai tânăr şi mai viu tresaltă…

Pricep latenta simfonie

A firelor-de iarbă-naltă

Pe care vântul le mlădie

Şi le sărută şi le-apleacă,

Când spre pădure vrea să treacă.

Ca floarea umedă sub rouă,

Nădăjduiesc o viaţă nouă.

Şi, cum prin frunze tainic moare

Amurgul serii auriu,

Din umbră, o privighetoare

Îmi cântă strofele ce scriu!”

Primăvara, Cincinat Pavelescu, din volumul „Pescuitorii de perle”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol