19 octombrie 2020, 18:13

„Măi băiete, când tu dormeai, eu am făcut trei treburi deodată: am mâncat, am băut, am cântat!” Creangă cel mereu voios

„Omul e un original ca apariție, ca temperament, ca personalitate istorică”, scria Zoe Dumitrescu-Bușulenga în studiul dedicat lui Ion Creangă și, ca în treacăt, a notat despre felul în care l-au văzut cei mai mulți dintre intelectualii „subțiri” ai vremii. 

„Un țăran necioplit din creștet până în tălpi, gros și gras, nepieptănat și îmbrăcat prost…”, îl descria Iacob Negruzzi în ‘Amintirile” lui pe Ion Creangă. Același Negruzzi, care găzduia o întrunire a Junimii, povestea de apariția, într-o sâmbătă seară, a lui Creangă și Eminescu, sosiți și ei târziu, îmbujorați, cu ochi tulburi și „râdeau liniștit cu fericirea omului beat”. Înainte, au fost pe la Bolta Rece, o cârciumă „vestită pentru vin vechi de Cotnar”.

„Intrarea în Junimea i-a fost spre bine lui Creangă”, consemna tot Iacob Negruzzi,  unul dintre membrii fondatori ai societății culturale Junimea și secretarul ei multă vreme. 

„Ce fericită achiziție pentru Societatea noastră acea figură țărănească și primitivă a lui Creangă. Tobă de anecdote, el avea totdeauna câte una disponibilă, fiind mai ales cele corosive specialitatea sa, spre marele haz a lui Pogor (Vasile Pogor), ba se poate zice a tuturor junimiștilor. Când râdea Creangă, ce hohot puternic, plin, sonor, din toată inima, care făcea să se cutremure păreții! Singur râsul lui înveselea Societatea fără alte comentarii!”, povestea mai departe Negruzzi despre Creangă.

 

Ion Creangă, desen de Romulus Harda, 2015 | Sursa

 

„Un neastâmpărat cu firea și cu duhul”, lui Creangă îi făcea plăcere să vorbească aproape numai în pilde, după cum spunea Ioan Slavici, apucătură ce li se părea multora „popească”:

„… în toate împregiurările, și la câștig și la pagubă, și la veselie și la-ntristare, el scăpa cu o poveste, cu o anecdotă ori cu un proverb… se răzăma pe nesecatele comori de-nțelepciune ale poporului”.

„Iubește mâncarea, băutura, petrecerile cu prietenii și snoavele”, scrie Zoe Dumitrescu Bușulenga despre Ion Creangă, așa cum a fost amintit în notele celor care s-au aflat, cu diferite ocazii, în preajma lui.

Pofta lui de mâncare a devenit parte din poveste. Omului îi plăcea să se ospăteze bine, cu mese îmbelșugate și, evident, încărcate cu bucate românești. 

 

„De ce să dau un frăncușor – zicea el cui îl invita să se fotografieze – ca să mă văd lat pe tinichea, mai bine cumpăr cu el un coșuleț de brânză sau de păstrăvi, și mi-a prii mai bine decât tinicheaua.” O fotografie în care apare Ion Creangă (în picioare), alături de A.C.Cuza (stânga) și N.A.Bogdan, la Slănic Moldova, 1885 / Dreapta: Verso | Wikipedia, domeniu public

 

Povești despre plăcerea de a mânca pe care o avea Creangă au fost amintite și de istoricul literar Florentin Popescu, autor al lucrării ‘O istorie anecdotică a literaturii române’.

N.A. Bogdan (Nicolai Andriescu-Bogdan, 1858 – 1939) își amintea când l-a însoțit pe Creangă într-o călătorie și, într-un birt, au luat masa.

„Acolo, ne spune acest comesean, Creangă a consultat lista de bucate și, după ce a chibzuit o clipă, i-a cerut chelnerului să-i aducă toate cele șase feluri de bucate înscrise în meniu, nu înainte de a-i atrage atenția slujbașului ca «porțiile să fie cum se cade, nu numai unse farfuriile!»…”, scria Florentin Popescu. Se spune că ar fi mâncat atunci «cu o plăcere, cu un gust nespus», un bulion, un borș de pui, costițe cu mazăre și trei feluri de fripturi. A băut „ceva mai puțin de-o jumătate de oca de vin alb, vechișor” și „s-a sculat de la masă «mai ușurel decât cum era când se pusese»”. 

Uimirea camaradului de drum nu i-a scăpat, se pare, lui Creangă, care i-ar fi zis: „Hehei, băiete dragă, așa mănâncă și bea românașul adevărat, cel născut și crescut la coarnele plugului, nu ca fârlifușii de pe la târguri, crescuți în bumbac”. 

Astfel de „isprăvi nemaiauzite, de basm”, i-au adus și faima de Flămânzilă, scria G. Călinescu.

 

I. S. Ionescu, tipograf și prieten bun cu Creangă | Sursa: The Digital Library of „Mihai Eminescu” Central University Library, Iași

I. S. Ionescu, tipograf și prieten apropiat al lui Creangă, povestea și el o călătorie pe care a făcut-o alături de Creangă, cu trenul:

„…când m-am trezit era patru ceasuri și trecusem de Buzău și el cânta înainte; mi-a spus că a ajuns cu cântecul la prohodul cel mare, dar în timpul aista el mâncase pui și băuse cele trei garafe de vin ce mai aveam. «Apoi, măi băiete, eu am făcut trei treburi deodată: am mâncat, am băut și am cântat!»

Poveștile savuroase lăsate despre Creangă cel jovial, iubitor de viață și de mâncare l-au inspirat pe G. Călinescu și i-au dat pofta de a scrie despre tabieturile pofticiosului povestitor:

„După ce-și puse, ca Ștefan a Petrei, curechi în putină și mușchi afumat de porc în podul șindrilit al casei, mâncă bucate humuleștene, însă mai ales sarmale și plăcinte cu poalele-n brâu făcute cu julfă. Hâlpavul care în sat făcea ochi dulci fetelor fecioare, înveselindu-le cu dinți de fasole și barbă de lână, spre a le mânca purceii fripți și alivencile, mânca asemeni unui lup flămând.” 

El nu pierde vremea cu  «zămoreală» și „nu se-ncurcă, asemeni boierilor sfrijiți, rupând cu degetele-i raci înainte-i, vâră mâna păroasă în el, scoate pumnul plin, ducându-l la gură, apoi ronțăie racul, zvârlind cojile afară, cum aruncă râșnița pleava.” 

„El mănâncă odată zece ouă, o strachină de prune, o oală de porumb fiert, doar pentru deschiderea poftei de mâncare, cu acea plăcere de a amesteca alimente de tot felul care este a mâncăcioșilor și a vitelor. Ca și Flămânzilă, el mistuie în cinci fripturi toată carnea birtașului înspăimântat și țipă că-i e foame. Cere toate mâncărurile ospătarului, înghițind câte două fierturi, mai multe soiuri de fripturi, bând o carafă de vin și o cofiță de apă rece și se scoală ușurat de la masă, zglobiu. 

El se așază pe vine în fața unei mămăligici pântecoase și o înghite cu brânză, udând-o iarăși cu vin și apoi cu altă cofiță de apă. Slăbit de post doftoricesc, cere o pâine întreagă, o găină fiartă cu usturoi, un castron cu sarmale, opt plăcinte cu caș și o ocă de vin.

[…]

Unui prieten îi vine leșin de această priveliște nemaivăzută.”

 

Bojdeuca lui Ion Creangă în 1914, înainte de restaurare | Arhiva Muzeul Literaturii Române Iași/Colecția „Octav Minar”

 

Acasă, însă, pare mai cumpătat la masă: 

„Creangă se urcă la prânz în pat, se chincește pe el și, rezemat cu spatele de o pernă la perete, trage lângă el o măsuță scundă cu trei picioare, din acelea pe care țăranii răstoarnă mămăliga, și mănâncă acolo singur…

[…]

… nu mânca mai mult decât o oală de găluște făcute cu păsat de mei și cu bucăți de slănină, o găină friptă pe țiglă de lemn și undită cu mujdei de usturoi, iar pe deasupra șindilea cu o strachină de plăcinte moldovenești, zise cu poalele-n brâu, însă ca băutură el se mulțumea cu o cofiță de vin amestecat cu apă”.

În jur de patruzeci de ani, „trupul lui Creangă începe să se umfle. Subțirele diacon de altădată, cu ochi albaștri pătrunzători și bărbiță mătăsoasă de faun, se puhăvește la față și capătă ochi mici osânjoși. Părul, încă lung, dat popește pe spate, și hainele groase de șeiac îi dau înfățișarea greoaie de matahală.

 

Portret în ulei realizat de V. Mușnețeanu, în 1889 | Sursa: Muzeul Literaturii Române Iași

 

În bojdeuca lui din Iași, cu câteva luni înainte de a muri, Ion Creangă a primit cadou un tablou cu portretul lui. După moartea scriitorului, scrie muzeograful Valentin Talpalaru de la Muzeul ‘Ion Creangă’,  tabloul a fost cumpărat de dascălul Mihai Lupescu, un cunoscut folclorist; în 1910, el l-a donat Academiei Române. A ajuns apoi pe masa de lucru a lui G. Călinescu, apoi la Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Perseverența și dorința muzeografului Constantin Parascan au readus tabloul „probabil, pe locul unde îl va fi pus în cui chiar Ion Creangă”. 

Povestea tabloului a fost spusă tot de muzeograful Valentin Talpalaru: 

„Pentru cine nu cunoaște cât de cât biografia lui Ion Creangă, portretul pare să înfățișeze un om cu tonus sănătos, viguros, cu culori în obraji. Este pictat cu ochiul unui prieten, evident. Realitatea sigur era alta și de acest lucru ne putem da seama dacă punem alături fotografia după care a fost realizat tabloul și pictura semnată de pictorul iconar V. Mușnețeanu. În fotografie se văd distinct ravagiile bolii, paloarea scriitorului, părul bogat altădată, vizibil rărit și privirea care spune multe despre suferințele nemărturisite”. 

Tabloul a fost un dar de mulțumire pentru un serviciu pe care i l-a făcut Ion Creangă. A fost pictat și dăruit în ultimul an de viață al scriitorului, 1889, posibil în preajma zilei sale de naștere, 1 martie, a menționat muzeograful Valentin Talpalaru.

 

Bojdeuca în 1912, anul în care a murit Ecaterina (Tinca) Varga; în imagine, este Tinca Varga alături de Octav Minar, avocat, profesor, istoric literar și publicist, admirator al lui Ion Creangă, și Eugeniu Revent, poet, publicist, profesor din Bacău | Sursa: Muzeul Literaturii Române Iași

 

Însemnările lui Slavici sunt printre cele mai frumoase dedicate acestui om care, în fața lumii, și-a învelit probabil și supărările și suferințele tot în „veselia lui neostoită”:

„N-a fost, cât a trăit, încântat de sine însuși, n-a dat niciodată năvală să iasă-n fața lumii cu mare renume, nu și-a făcut și n-a pus pe alții să-i facă reclamă, ci mai mult i-a plăcut să-și petreacă viața în mijlocul copiilor adunați în școală, fie stând de vorbă cu unul dintre puținii lui prieteni, pentru care el, omul de o veselie neostoită, era o grădină de frumusețe.

[…]

…el a rămas toată viața lui tânăr, om de fire blajină și totdeauna voios…”


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.