READING

Mănăstirea Sărindar, „podoaba și minunea București...

Mănăstirea Sărindar, „podoaba și minunea Bucureștilor”

În “Istoria fondării orașului București” a lui Dimitrie Pappasoglu se amintește despre mănăstirea Sărindar ca fiind cea mai veche biserică din București.

Anul zidirii primei bisericuțe pe locul unde va fi mai apoi cea cunoscută cu numele Sărindar se spune că a fost 1362 iar ctitorul s-a numit Vladislav (în carte se vorbește de un personaj legendar Vlad), cel care s-a intitulat banul Severinului și al Făgărașului (titlurile primite au fost Ban de Severin și Duce de Făgăraș). Vladislav I a fost unul din domnii Țării Românești, cunoscut și cu numele de Vlaicu Vodă.

În secolul al XVI-lea, acel loc – azi cuprins între Calea Victoriei-Bulevardul regina Elisabeta-strada Constantin Mille-Strada Brezoianu – aparținea familiei Cocorăști, neam vechi de boieri. Ei au înălțat o bisericuță din lemn, cunoscută cu numele de biserica Coconilor (coconi erau numiți în general fiii boierilor). Unul dintre ei, Radu Cocorăscu, mare vistier și logofăt al lui Matei Basarab, a făcut și el câteva lucrări de reparații, însă biserica ajunsese în acea vreme o ruină.

Voievodul Matei Basarab a refăcut temeinic biserica și prin grija lui a fost înălțată acolo o mănăstire mare și frumoasă, cu ziduri solide din cărămidă și numeroase încăperi pentru călugări. Biserica a primit hramul Adormirea Maicii Domnului.

În pisania de la intrare, era scris: „Făcând Domnia mea 40 de biserici, precum mă făgăduisem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care am zidit-o din temelie în locul unei bisericuţe vechi ce se zicea a Coconilor… şi eu am numit-o Serindarul, leat 7160 (1652), lăsând tot hramul Adormirea Maicii Domnului, ca să fie pomenire părinţilor, nouă şi fiilor noştri, amin.”

Mănăstirea Sărindar | Sursa foto: arhivadearhitectura.ro

Sărindar, cuvânt ce vine de la saranda (patruzeci), este rugăciunea de patruzeci de zile în șir pe care o face preotul, în numele oamenilor care cer asta, pentru a li se împlini dorințe și ierta păcate. În Albania, există orașul Saranda care și-a luat numele de la mănăstirea 40 de sfinți aflată în apropiere.

În vremea ridicării ei, mănăstirea Sărindar se afla la marginea orașului. Pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, Constantin Brâncoveanu le-a dat călugărilor de la Sărindar mai multe locuri în stăpânire. Tot atunci mănăstirea devine tot mai populară deoarece se spunea despre icoana Maicii Domnului, lucrată cu meșteșug, argintată și cu foiță de aur, împodobită cu pietre prețioase, ce se afla în interiorul bisericii că este făcătoare de minuni, „izvor de tămăduire tuturor celor care aleargă cu evlavie şi cu credinţă, draci gonind, orbi, slăbănogi şi tot felul de boale şi suferinţe tămăduind”.

În pildele și povățuirile lui, Iordache Golescu amintește de vorba „Cîți nebuni, la Sărindar” și explică: „arată unde trebuie să să trimiță cei nebuni, pentru că, din vechime, pă nebuni, la această biserică îi trimitea dă le citea”.

Mănăstirea Sărindar, 1869 – Desen de Amedeo Preziosi | Sursa foto: wikipedia.org

La un moment dat, mănăstirea a primit și dreptul de a avea o cârciumă unde călugării puteau să-și vândă vinul pe care îl produceau din viile mănăstirii.  Printr-o poruncă domnească dată de voievodul Moruzi, la 5 mai 1795, vistieria statului a fost ținută la mănăstirea Sărindar, prin urmare era un loc de încredere și nu prezenta primejdia de a fi jefuit.

Constantin Bacalbașa, în “Bucureștii de altădată”, spune că Bucureștiul a fost un oraș cu foarte multe biserici: „aproape pe fiecare stradă era o biserică; însă multe din ele au fost dărâmate”, amintind și de biserica Sărindar despre care mai aflăm că avea o curte mare împrejur și era înconjurată de un grilaj de fier.

La biserica Sărindar, scria Victor Bilciurescu în cartea “București și bucureșteni”, se oficiau cununiile din protipendada societății bucureștene iar în zilele de duminică și de sărbători „se îmbulzea lumea să asculte cel mai bun cor din tot orașul, în care vestitul tenor Costică Georgescu Lascu avea mult admirate partituri de muzică bisericeasă, scrise într’adins pentru el și pe cari le executa în solo”.

Fântâna Sărindar, 1890 | Sursa foto: webcultura.ro

Cronicarul grec Cesarie Daponte a numit mănăstirea Sărindar „podoaba și minunea Bucureștilor”. La 1802, „minunea Bucureștilor” era șubrezită rău și câteva familii boierești ce locuiau pe Podul Mogoșoaiei de atunci, Calea Victoriei de azi, i-au redat măreția. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, biserica se afla din nou într-o stare precară. Cu toată că a fost o mănăstire semeață și avea venituri mari, acestea erau trimise de egumeni în Grecia, la muntele Athos și prea puțin rămânea în folosul mănăstirii Sărindar.

Cutremurele numeroase ce au afectat întotdeauna orașul au distrus clădirea bisericii și zidurile ei cândva puternice, astfel că, în septembrie 1893, s-a hotărât demolarea ei.  După trei ani, a fost dărâmată și în acel loc s-a aflat fântâna Sărindar. Între 1911-1923, pe locul unde cândva a fost una din cele mai frumoase biserici din București, s-a construit Palatul Cercul Militar Național (în perioada comunistă s-a numit Casa Centrală a Armatei, iar din 1989 pe frontispiciul clădirii s-a pus inscripția Cercul Militar Central).

Piața Sărindar în 1905 | Sursa foto: pinterest


RELATED POST

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.