5 august 2021, 8:23

Masa lui Caragiale: „Amâna mereu, se agăța de cel mai neînsemnat lucru ca să nu se așeze la lucru”

„Caragiale sosi din Berlin și se pregăti de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintâi rânduri și călimara se răsturnă, pătând scândura netedă și albă. Atunci maestrul se sculă repede și n-a mai scris nimic.”

Când l-a cunoscut pe Caragiale, povestea Victor Eftimiu, dramaturgul i-a spus: „Țara Românească are doi scriitori mari: pe mine și pe tine”.

La aceste vorbe, reacția tânărului Eftimiu – între cei doi era o diferență de 37 de ani, iar când s-au cunoscut numele Caragiale căpătase de mult timp renume – a fost să se uite în spatele său, să vadă cui i s-a adresat maestrul.

„Fiindcă n-am văzut pe nimeni, am luat asupra mea măgulitoarea apreciere”, a notat cu umor Victor Eftimiu această amintire, după 25 de ani de la moartea lui Caragiale. La prima lui întâlnire cu Caragiale, tânărul Victor Eftimiu nu știa că „maestrul se adresa așa mai tuturor confraților”.

„Scriitorul acesta, a cărui operă e plină de secături și canalii, scriitorul acesta în care e greu să întâlnești un om simpatic care să nu fie un imbecil, știa să înnobileze în viață lucrurile cele mai comune.” (Victor Eftimiu despre Caragiale) |

Scriitorul și omul

În cartea lui cu portrete și amintiri, Victor Eftimiu scria despre Caragiale că „a fost un paradox”:

Mai mult ca oricare altul el dezminte faimosul «stilul e omul».

Câte deosebire între scriitor și om! Pe de o parte, un stil lipsit de înflorituri, iar pe de altă parte o grădină. Un cer de iarnă, limpede, oțelit e stilul său, iar omul a fost un uragan cu străfulgerări violente pe culmile norilor fantastici. Ce cumpănit e stilul lui Caragiale și ce impetuos a fost omul! Cât e de rece în tot ce a scris și ce torente de lavă n-a vărsat în jurul său!…

În opera lui e aspru, batjocoritor. În viață surâdea. Era plin de drăgălășenie. Se entuziasma, cânta, poetiza. Poetiza! Scriitorul acesta, a cărui operă e plină de secături și canalii, scriitorul acesta în care e greu să întâlnești un om simpatic care să nu fie un imbecil, știa să înnobileze în viață lucrurile cele mai comune.

„Când vorbea el…”

La Blaj, într-o seară de vară, Caragiale „vorbea cu fruntea îngândurată, cu ochii duși, inspirat”:

Căuta parcă să prindă icoane din vremuri și din zări îndepărtate, ascultând parcă un mag ce-i cânta simfonia aceea de cuvinte. Avea ceva profetic, fantastic, fantomatic în noaptea aceea de vară, la Blaj, când tăceam cu toții și numai el vorbea, cu ochii duși departe și cu fruntea îngândurată..

Când Caragiale vorbea, se tăcea și se asculta:

Impetuos, nelăsând pe alții să plaseze un cuvânt, cu mimica bogată și invenție abundentă, acest perfect om de teatru era, ca și contemporanul său Victorien Sardou, un mare vorbitor, un centru.

Unde se afla Caragiale, nu mai deschidea nimeni gura. Și nici nu era nevoie. N-avea nimeni verva lui tumultuoasă, inteligența lui adânc pătrunzătoare și scăpărătoare, hrănită cu lecturi bogate, și marea lui experiență de viață.

Ion Luca Caragiale și Barbu Ștefănescu Delavrancea, oaspeți obișnuiți în casa lui Alexandru Vlahuță de la Dragosloveni, Vrancea | În imagine, cei trei „în mijlocul colecției N. Grigorescu” / Fotografie din jurul anului 1900

„În casa lui Vlahuță domnea cultul lui Caragiale”

Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea, George Coșbuc, Caragiale și Vlahuță au fost buni prieteni. La Vlahuță în casă nu se vorbea decât despre Caragiale, povestea Victor Eftimiu:

O telegramă, o scrisoare de câteva rânduri venită de la Berlin era prilej de voie bună. În casa lui Vlahuță domnea cultul lui Caragiale. Cea mai mică dorință a maestrului era îndeplinită cu graba aceea discretă cu care împlinim gândurile ființelor scumpe. Vestea sosirii sale înveselea toată lumea, și odaia în care era găzduit cel mai ales dintre oaspeți strălucea.

„C-un asemenea tovarăș înfrunt și urâtul eternității”

În amintirile lui, Vlahuță mărturisea despre Caragiale că este „unul dintre puținii oameni cu care aș vrea să mă întâlnesc și pe lumea cealaltă. C-un asemenea tovarăș m-aș bizui să-nfrunt și urâtul eternității”.

Dimineți senine și oaspeți de seamă

În București, Vlahuță locuia în etajul de sus al Palatului funcționarilor publici de la Șosea: „Se vedea de acolo câmpia și dealurile Ploieștilor, iar în diminețile senine dunga munților, în zare”, scria Victor Eftimiu.

În apartamentul împodobit cu pânze de Grigorescu – bun prieten cu scriitorul, mai târziu și înrudiți, după ce mezina familiei Vlahuță, Ana (Anișoara), s-a căsătorit cu fiul pictorului, Gheorghe Grigorescu – erau oaspeți obișnuiți Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Constantin Dobrogeanu-Gherea, George Coșbuc, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Victor Eftimiu.

Casa lui Alexandru Vlahuță de la Dragosloveni, din 1958 Muzeul memorial «Alexandru Vlahuță» | Stânga, mijloc, dreapta sus – Credit foto: Muzeul memorial «Alexandru Vlahuță»

La țară, în mijlocul podgoriilor

După a treia căsătorie, Vlahuță a locuit mai ales departe de oraș. Soția lui, Alexandrina Ruxandra, a primit ca zestre o casă în Dragosloveni, Vrancea, o așezare între Râmnicu Sărat și Focșani, „într-o zonă de podgorii, unde colinele își dau mâna cu șesurile dinspre sud”, cum scriau autorii volumului 101 muzee și case memoriale.

În acea casă, Caragiale avea camera lui, pregătită să-l găzduiască în orice moment. Casa de la Dragosloveni, unde familia poetului s-a mutat, a fost oricând deschisă pentru marile personalități culturale ale vremii, printre care Caragiale, nelipsit, Barbu Șt. Delavrancea, George Coșbuc (aceștia fiind cei mai buni prieteni), Șt. O. Iosif, Gheorghe Brătescu-Voinești, Niclae Iorga, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Octavian Goga, Gala Galaction.

Faima lui Caragiale

În lumea scriitorilor din vremea lui, Caragiale mai era faimos pentru felul în care găsea tot felul de motive menite să-l țină cât mai departe de masa de scris. Victor Eftimiu povestea:

Caragiale avea oroarea hârtiei albe și a tocului, care trebuia neapărat să înnegrească hârtia: căuta felurite pretexte, amâna mereu, se agăța de cel mai neînsemnat lucru ca să nu se așeze la lucru.

„Când Caragiale se hotărî să-și reînceapă scrisul…”

În acest fel a mai scornit un tertip anume „ca să mai facă greutăți celor ce-l îndemnau să lucreze”. Povestea a fost spusă de Victor Eftimiu încă din anul 1912, anul morții lui Caragiale:

Odată Caragiale se hotărî să-și reînceapă scrisul.

El încunoștință pe Vlahuță, rugându-l să-i cumpere o masă mică, albă, de brad, ca să adeverească vorba poetului: «Cu perdelele lăsate / Șed la masa mea de brad…»

Buna doamnă Vlahuță (n. Alexandrina), al cărei surâs suav mi-l aduc aminte și azi, era o gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a ilustrului ei soț și a prietenilor acestuia.

Se grăbi să-i cumpere această masă. Caragiale sosi din Berlin și se pregăti de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintâi rânduri și călimara se răsturnă, pătând scândura netedă și albă. Atunci maestrul se sculă repede și n-a mai scris nimic. I s-a părut că e un semn rău. Lângă pata de cerneală a scris: «Toate meseriile necurate lasă pete» și s-a iscălit.

„Este unul dintre puținii oameni cu care aș vrea să mă întâlnesc și pe lumea cealaltă. C-un asemenea tovarăș m-aș bizui să-nfrunt și urâtul eternității.” (Alexandru Vlahuță despre Caragiale) | Fotografie: Caragiale și Vlahuță, 1892

Scriitori și pictori, toți au lăsat câte ceva pe «masa lui Caragiale»

De atunci a rămas celebră «masa lui Caragiale», care, de fapt, a fost de tei, pentru că, scria Petre Locusteanu, „atât s-a putut găsi atunci pe piață”.

Toți oaspeții de seamă care au fost găzduiți apoi în casa lui Vlahuță au lăsat câte ceva pe «masa lui Caragiale»: unii scriitori câteva rânduri, alții numai iscălitura, pictorii – câte o schiță:

Șt. O. Iosif a scris: «Și soarele are pete și cu toate acestea e tot soare».

Goga a lăsat o gândire: «Petele de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca picăturile de sânge pe un câmp de luptă».

Sunt o mulțime de însemnări pe masa aceasta. Bunul prieten al lui Caragiale, poetul Al. Vlahuță, o păstrează cu sfințenie sub un cleștar gros. Masa aceea îi va rămâne ca o amintire scumpă a marelui dispărut. Și adeseori, când își va petrece ochii pe firele de cerneală ce se țes pe «masa lui Caragiale», pe luciul sticlei se va abate, dintr-o altă lume, umbra venerată a celui ce s-a dus de veci…

„Masa originală a lui Caragiale a fost distrusă în timpul Primului Război Mondial.” (Valentina Porumb, muzeograf, Muzeul memorial «Alexandru Vlahuță») | Imagini din interiorul muzeului, cu „masa lui Caragiale” refăcută după cea originală și detaliu cu pata de cerneală | Credit foto: Muzeul memorial «Alexandru Vlahuță», Dragosloveni, Vrancea

Unde este «masa lui Caragiale»

După moartea lui Alexandru Vlahuță, în noiembrie 1919, soția lui, Alexandrina a renovat casa de la Dragosloveni – distrusă în timpul războiului – și a hotărât să o transforme în așezământ cultural, cu un mic muzeu, în memoria și cu numele scriitorului. Tot acolo, a fost înființată și o școală-atelier pentru fetele din sat și împrejurimi – acea școală a funcționat până în anul 1948.

În 1955, Ministerul Învățământului și Culturii a inițiat transformarea casei în muzeu memorial. Inițial, data inaugurării muzeului memorial a fost stabilită pentru 5 septembrie 1958, când se celebrau o sută de ani de la nașterea lui Alexandru Vlahuță. Cum nu au putut fi terminate toate lucrările la timp, Muzeul memorial «Alexandru Vlahuță» a fost inaugurat în ziua de 28 septembrie.

Masa originală a lui Caragiale a fost distrusă în timpul Primului Război Mondial, a precizat muzeograful Valentina Porumb de la Muzeul Memorial «Alexandru Vlahuță» – atunci, familia Vlahuță a părăsit moșia de la Dragosloveni și s-a refugiat în Moldova. La muzeu se poate vedea astăzi „masa lui Caragiale” refăcută după cea originală.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.