7 august 2020, 4:07

Mătănii, ciubuce, cod secret. Un prinț, despre boierimea din Moldova în perioada fanariotă

„Femeile s-ar putea lipsi de a avea pântecele atât de mare. Această însușire este atât de mult socotită a fi un semn de frumusețe, încât o mamă mi-a cerut iertare că fiica sa nu o căpătase încă. «Dar nu va întârzia mult», mi-a spus ea, «căci acum e o adevărată rușine; este dreaptă și subțire ca o trestie».”

Saloane, Voltaire, Rousseau. Între Occident și Orient.

La 1 decembrie 1788, aflat la Iași, prințul Charles Joseph de Ligne i-a trimis contelui Philippe de Ségur, ambasadorul Curții franceze la Sankt Petersburg, o scrisoare în care se regăsește un portret spiritual și savuros al boierimii din Moldova în perioada fanariotă. Este de altfel singura însemnare pe care acest „ofițer în serviciul țarinei și vestit fluture de saloane”, cum l-a caracterizat Nicolae Iorga, a lăsat-o despre Iași.

Și tot istoricul comenta cu privire la această scrisoare a prințului de Ligne:

„Din Iași el datează o scrisoare foarte bine alcătuită, cu glume care sunt și mai bune și mai rele, dar, fiind spirituale, îi sunt îngăduite…”

Născut la Bruxelles, în 1735, prințul Charles Joseph de Ligne este „întruparea cea mai strălucită a spiritului societății de Curte de la sfârșitul secolului al XVIII-lea”, scrie în prezentarea făcută acestuia în volumul Călători străini despre Țările Române. Prin tată, aparținea aristocrației de limbă franceză din „Țările de Jos”, iar prin mamă, de cea germană.

Dedat spiritului francez

Vorbitor al ambelor limbi, a fost „cu totul dedat spiritului francez”, fiind numit „un prince d’Europe française”, în timpul când limba vorbită „la curțile de la Versailles, Viena, Berlin, Sankt Petersburg era cea franceză, iar moda era cea care venea de la Paris”.

Era un „belgian”, scria istoricul Nicolae Iorga, „dintr-o țară care pe vremea aceea era o simplă provincie austriacă; luase parte la războiul din 1788 pe lângă prințul de Nassau și a fost unul dintre comandanții în luptă de la Movila Răbîii de lângă Huși”.

Saloanele pariziene îi erau deschise, dar le prefera pe cele în care, printre obișnuiți ai casei, se găsea și câte un filozof remarcabil – pe Voltaire l-a vizitat la Ferney, unde filozoful francez a locuit în ultimii 19 ani ai vieții, iar cu suspiciosul Rousseau a reușit să se împrietenească.

Charles-Joseph de Ligne (1735-1814) | United States Library of Congress, via Wikipedia, domeniu public

Un prinț la Iași. O scrisoare din 1788.

Între saloane, viață la curte, vizite pe la filozofi, prințul de Ligne a participat la mai multe războaie. A luat parte la războiul austro-ruso-turc și, în perioadele de liniște, trimitea scrisori „de pe front”.

Spre sfârșitul anului 1788, a ajuns în Moldova, la Iași. În scrisoarea din decembrie 1788, către ambasadorul Curții franceze la Sankt Petersburg, se plângea de „o iarnă groaznică, într-o colibă așezată în mijlocul unei redute de noroi și de zăpadă”, o campanie de șase luni în care nu a văzut altceva decât „cerul, marea și ierburile unei câmpii”.

În drum spre Iași, se bucură de prospețimea caiselor culese din pomi și de gustul apei dintr-o fântână.

Mărturisea în scrisoare: „Locuiesc într-unul din acele superbe palate pe care boierii le clădesc după gustul oriental și din care peste o sută cincizeci se înalță deasupra celorlalte clădiri din capitala Moldovei”.

Așa scria el, peste 150 de palate superbe, „o exagerare doar într-aceea că nu erau palate și nici o sută cincizeci, precum nici superbe”, lămurea Nicolae Iorga.

Balurile boierimii ieșeni. Pete de culoare.

La bal, s-a bucurat de priveliști și dădea detalii despre îmbrăcăminte și diferite obiceiuri pe care le-a interpretat după cum l-a dus imaginația.

În mărturia lui despre societatea din Iași îmbină artistic „realitatea cu fantezia”, sugerează, oferă „pete de culoare”, glumește, scrie tot felul de cifre inventate, dar toate acestea nu au avut vreo importanță nici pentru el, nici pentru cel care a primit scrisoarea. Societatea evocată de el e surprinsă așa cum a văzut-o un om obișnuit cu fastul petrecerilor de la marile curți europene.

„Femei încântătoare, aproape toate de la Constantinopol și aparținând unor vechi familii grecești, șed alene pe divanurile lor, cu capul lăsat cu totul pe spate sau sprijinindu-l pe un braț de alabastru. Bărbații care vin în vizită stau aproape culcați alături de ele. O fustă nespus de subțire, scurtă și strâmtă, acoperă vaporos formele lor încântătoare și o pânză străvezie desenează de minune frumoasele contururi ale pieptului. Ele poartă pe cap o stofă neagră sau de culoarea focului, strălucind de diamante care împodobesc acest soi de turban sau de bonetă. Perlele cele mai luminoase le împodobesc gâtul și brațele… am numărat până la trei mii pe aceeași rochie.”

„Se joacă cu ele, își întrețin mlădierea degetelor lor, ale căror unghii sunt vopsite cu carmin, numără boabele…” | © James Chan / Pixabay

Mătăniile. Codul secret al lui Ligne.

Îmbrăcat și el precum boierii, se uită la soțiile boierilor care „au mereu în mână, ca și sultanele, un fel de mătănii de diamante, de perle, de mărgean, de lapis lazuli, de agată sau de lemn rar de care se folosesc cum se folosesc la noi femeile de evantai”.

Rostul mătăniilor văzut de Ligne ar ascunde de fapt un cod secret ce transmite mesaje pentru întâlniri amoroase.

„Se joacă cu ele, își întrețin mlădierea degetelor lor, ale căror unghii sunt vopsite cu carmin, numără boabele și și-au făcut, după cum se spune, un limbaj pentru amanții lor. […] Mi s-a părut chiar că surprind câteva priviri ale soților dornici de a ști dacă eu nu cunoșteam încă acest frumos alfabet.”

Tot el se întreba cum pot avea loc asemenea întâlniri când servitorii boierilor și fetele tinere care le servesc pe nevestele lor mișună în permanență la orice vizită:

„Fiecare dintre ei și dintre ele își are slujba sa; unul dintre ei aduce, de îndată ce ai venit în vizită, unul până la patru ciubuce. Una dintre ele aduce o farfurioară și o linguriță cu dulcețuri de trandafiri. Un altul arde parfumuri sau răspândește esențe mirositoare care umplu tot salonul. Unul aduce o ceașcă de cafea, una un pahar cu apă, și aceasta se repetă în aceeași zi la douăzeci de boieri, dacă te duci să-i vezi. Ar fi o mare lipsă de politețe dacă ai refuza aceste semne de cinstire”.

Tăcerea boierilor. Limba diferită a nevestelor.

Mărturisea că se ducea des în vizite la boieri „pentru a-mi putea urma gândurile fără a fi distrat de ele”. De altfel, a observat că boierii nu sunt vorbăreți, dintr-o prudență pe care o înțelege, spunea, iar femeile vorbesc între ele o limbă diferită de cea a soților lor.

Influența orientului moleșește și copleșește spiritul:

„Constantinopolul dă tonul la Iași, întocmai ca Parisul, provinciei, la noi, și modele sosesc chiar încă și mai degrabă. Galbenul era culoarea de predilecție a sultanelor; la Iași a ajuns culoarea tuturor femeilor. Ciubucele mari, foarte lungi, de lemn de cireș, le-au înlocuit la Constantinopol pe cele de lemn de iasomie. Noi, boierii, nu mai avem decât ciubuce de lemn de cireș. Acești domni nu umblă niciodată pe jos. Ei sunt cu toții leneși, întocmai ca turcii”.

Epoca fanarioată | Sursa imagine: Mythologica

Un semn de frumusețe.

Rămâne memorabilă și această mărturisire a unei mame care se plângea de fiica ei că este prea slabă și dădea asigurări că nu va rămâne așa mult timp, o scenă probabilă într-o societate în care bunăstarea omului se măsura și în funcție de cât de corpolent era. Se înțelege, prințul avea cu totul altă imagine cu privire la „frumusețea feminină”.

„Femeile s-ar putea lipsi de a avea pântecele atât de mare. Această însușire este atât de mult socotită a fi un semn de frumusețe, încât o mamă mi-a cerut iertare că fiica sa nu o căpătase încă. «Dar nu va întârzia mult», mi-a spus ea, «căci acum e o adevărată rușine; este dreaptă și subțire ca o trestie». Îmbrăcămintea, manierele asiatice înfrumusețează și mai mult pe cele frumoase, dar sluțesc pe cele slute care, la drept vorbind, sunt foarte rare în aceste țări.”

Un bal reușit. Scumpii lui moldoveni.

În Iași, zicea el, a dat chiar și o petrecere „ce a reușit de minune”. Au fost, scria el, o sută de boieri cu soțiile lor, din nou o cifră ce nu avea de-a face cu realitatea, dar nu contează. S-a jucat horă și alte dansuri, „se țin de mână ca să nu se despartă; fac câțiva pași în cerc, dar stând mai mult față în față își fac mutre și aproape că se despart, se rețin, se apropie, nu știu cum, se privesc, se înțeleg, se ghicesc, arată ca și cum s-ar iubi…”

Cu umor, a povestit:

„Cât despre mine, am petrecut de minune stând fără să spun nimic, lângă câteva din aceste boieroaice. După câteva lingurițe de dulceață, câteva băuturi, libațiuni de trandafiri și șase lulele cel puțin, am băgat de seamă deodată că am rămas singur.”

A încheiat apoi cu un gând despre „scumpii mei moldoveni”, cum i-a numit: „Îmi place totul la ei și, mai ales, limba lor care amintește că se trag din romani”.

Cum a reușit să se înțeleagă cu ei, nu e greu de înțeles din scrisoare, dar Nicolae Iorga a comentat cu savoare:

„S-a înțeles cu boierimea noastră, nu învățând grecește, limbă foarte grea, ci prinzând cuvinte românești, deși, după dovezile pe care ni le dă știința lui, nu era tocmai înaintat, știind să spună doar «formos coconitza» și pe urmă «seara bună» și în sfârșit «draga mi». Restul va fi fost, dacă nu se laudă, mai mult din ochi”.

Foto Cover: Imagine din 1900 a cartierului Fanar (Phanar sau Fener), din Gonstantinopol, locuit de aristocrații greci; Wikipedia | Dreapta: © Aleksandr Sobolev/Pixabay


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.