13 iunie 2022, 13:02

Memorii de pe front: „Nu ne obișnuiserăm cu gândul că suntem în război”

„În ochii lor nu citeai dorul tineresc de acasă, ci numai grija mohorâtă și senină de nevastă și copilași, părăsiți fără sprijin, cine știe unde, în mijlocul unei gospodării dărăpănate.”

În 1913, George Topîrceanu a participat la campania din Bulgaria, înrolat ca sergent în Regimentul 3 Artilerie Grea. În luna august, din acel an, scria în jurnalul lui:

Niciodată în viața mea nu am fost mai îngrozit de cum sunt acum. Amurg nouros, soldați ca furnicile pe mal și pe șlepuri. Dunărea tulbure sub noi. Ce-mi va aduce noaptea aceasta și ziua de mâine?

Peste trei ani, în 1916 – an în care și-a făcut și debutul cu volumele Balade vesele și triste și Parodii originale – după ce România a intrat în război, a fost mobilizat ca subofițer de artilerie și a trăit din nou acea groază.

După mai bine de 20 de ani de la Primul Război Mondial, în 1939, în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, Aldous Huxley scria în eseul Words and Behavior:

Cel mai șocant fapt despre război este că victimele și instrumentele lui sunt ființe umane individuale, iar aceste ființe umane individuale sunt condamnate de acorduri monstruoase ale politicii să ucidă sau să fie ucise în dispute ce nu sunt ale lor, să provoace suferință celor nevinovați și ei înșiși, nevinovați de orice crimă împotriva dușmanilor lor, să îndure cruzimi de orice fel.

În uniformă militară, ca. 1914 | Sursa: Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de stampe / via: G. Topîrceanu, Memorii de război, editura Humanitas, 2016, ediția digitală

Așteptarea

Camarazii de luptă din memoriile lui Topîrceanu sunt oameni simpli, mai mult preocupați de soarta familiei decât de a lor. În așteptare este relatarea ce deschide jurnalul de pe front, unde el era unul dintre tunari.

În tranșeele din apropiere, ocupate de o companie a unui regiment de infanterie, poetul mergea adesea să privească „peisajul vast și calm din față, peste care treceau numai umbre călătoare de nouri”.

„Cum nu s-or fi gândind cei mari și la noi…”

Infanteriștii, cei mai mulți peste patruzeci de ani, aveau o singură frământare, scria G. Topîrceanu:

În ochii lor nu citeai dorul tineresc de acasă, ci numai grija mohorâtă și senină de nevastă și copilași, părăsiți fără sprijin, cine știe unde, în mijlocul unei gospodării dărăpănate.

«Mi-am lăsat nevasta acum șase luni, cu patru copii și numai cu trei franci în casă», îmi spunea unul dintre ei. «Cum nu s-or fi gândind cei mari și la noi, că doar nu suntem câini.»

De la o vreme, chipurile lor pământii, roase de același gând îndărătnic, începeau să-mi strecoare în suflet o teamă nelămurită, o dezamăgire surdă: vor fi oamenii aceștia necăjiți în stare să înfrunte războiul? Ce Dumnezeu! Dușmanul care putea sosi din ceas în ceas nu trebuia să ne găsească cu gândul numai la soarta nevestei și a copilașilor.

Erau „tineri, poznași, cu inima ușoară”

Acei țărani oropsiți aduși din satele Bărăganului și puși să lupte fără să știe pentru ce erau departe de „imaginea ostașului român”, așa cum arăta acesta în „strălucitoare defilări ale regimentelor gătite de paradă” sau în „galeriile tragice ale istoriei noastre naționale”.

În schimb, „aproape toți tineri”, artileriștii erau moldoveni „sprințari și poznași, ca cei din literatura lui Alecsandri”, zicea Topîrceanu. Cât era ziua de lungă „șuguiau” și își făceau datoria „cu inima ușoară”. Din când în când însă chiar și ei cădeau pe gânduri și „păreau îngrijorați”.

„Totuși nu ne obișnuisem cu gândul că suntem în război”, nota G. Topîrceanu.

Printre infanteriști, îl remarcă pe unul ce părea mai „inimos”, numit Mieluș țiganul, „cu mustățile lui mari și cu sprâncenele îmbinate deasupra ochilor negri și vioi ca de veveriță”, care „joacă și cântă”, fără să presimte „că n-o să-și mai vadă niciodată țiganca și ce moarte grozavă îl aștepta”.

Artileriști (probabil români) pe frontul din Dobrogea (toamna anului 1916) | Explicație foto și imagine din volumul Memorii de război, G. Topîrceanu, editura Humanitas, 2016, ediția digitală

Ei discutau „cu patimă politică și literatură”

„Seara era caldă, dar vinul era rece și se potrivea de minune cu peștele proaspăt, fript pe jăratec, care venea întotdeauna după niște jumări amestecate cu fire de iarbă”, rememora G. Topîrceanu serile din popota infanteriștilor.

Locotenenții de rezervă aveau „gândul nemărturisit acasă, dar hotărâți să-și facă cinstit datoria”. Amândoi erau „capi de familie, pe care un capriciu al împrejurărilor îi transformase în ofițeri și-i chemase pe neașteptate să conducă soldați în luptă”.

Băieți veseli, „neștiutori parcă de greutatea ceasului de cumpănă prin care trebuia să trecem”, sublocotenenții își petreceau serile în așteptare și discutau cu patimă politică și literatură și „nici prin gând nu le-ar fi trecut măcar că ai noștri ar putea să fie biruiți vreodată”.

„E ceva straniu în potrivirea asta”

Târziu, după ce vorba se mai potolea, „înțepat de gânduri și de regrete”, poetul transformat în tunar visa cu ochii deschiși:

Noaptea era limpede.

Când deschideam ochii, mi se arăta departe, în vale, Dunărea luminată de lună, sclipitoare și strâmbă ca un iatagan. […] Iar în jurul meu, de pretutindeni, din ierburile înflorite, se ridica concertul în pizzicato al atâtor greieri de noapte, ca mii de viori mărunte, risipite prin iarbă. Un murmur discret și cristalin tremura sub fiecare floare.

Îmi aduceam aminte de observația curioasă a nu știu cărui astronaut: în noaptea liniștită, din nacela balonului care aluneca fără zgomot prin văzduh, nici o larmă de pe pământ nu se aude, de la câteva sute de metri în sus… numai lătratul câinilor și cântecul pătrunzător al greierilor.

E ceva straniu în potrivirea asta.

Cu mii și mii de ani în urmă, în misterioasă eră primară, umilul cântec al greierului a fost singurul glas cu care nefericita noastră planetă saluta, pentru întâia oară, splendoarea mută a firmamentului. Murmur de uimire, plângere sfioasă, din umbră, preludiu al întunecoasei tragedii terestre, sau rugă arzătoare, în care tremurau de pe atunci presimțirile viitorului fatal… cine ar putea să spună? Cântecul greierului se ridica și atunci în zadar spre stele din sânul pământului, pe când planeta noastră, ca un ghem de suferințe, se rostogolea izolată în nemărginire.

„Noroc și o doză de umor”

În primele zile ale lunii septembrie, în timpul luptelor, G. Topîrceanu a căzut prizonier, alături de zeci de mii de soldați și ofițeri români. A fost eliberat și a ajuns acasă la începutul anului 1918.

A fost o altă experiență despre care a povestit în memoriile lui. Sunt pagini în care se regăsesc întâmplări sfâșietoare și, pe de altă parte, momente, scene, dialoguri redate cu umor. Așa cum scria și istoricul Daniel Cain în prefața volumului, pentru a supraviețui ca prizonier de război e nevoie, pe lângă noroc, și de o doză de umor.

„Mișcă, moaș-ta pe gheață!”

După o ploaie zdravănă, tot lagărul, aflat jos și înconjurat de dealuri și podișuri înclinate – „Dar cui să-i treacă prin minte, atunci, c-ar putea ieşi ceva rău din asta?”, nota el – a fost luat de ape. A doua zi dimineața, primejdia trecuse, și toți priveau locul unde, cu câteva ore înainte de ape, au fost adăposturile lor. Nimic nu mai rămăsese acolo. Doar o groapă. G. Topîrceanu povestea:

Era într-un loc, deasupra șoselei, o groapă largă de unde se scotea, în zile de lucru, nisip; fusese inundată peste noapte, dar apa se scurse acum în pământ, lăsând pe fundul ei un șoarece mort, înecat.

Pe marginea gropii s-a oprit un ceasovoi, sprijinit în pușcă, și, de partea cealaltă, un român… cu mâinile la spate. Ca omul când n-are ce face, se uitau amândoi la acel șoarece înecat.

«Mișcă», zise bulgarul pe limba lui, arătând cu capul spre fundul gropii.

«Mișcă, moaș-ta pe gheață! i-a răspuns rumânul, plictisit. Tu nu vezi că-i mort?»

Mișcă, în limba bulgară, înseamnă șoarece, așa cum ne-a spus și poetul.

Volumul „Memorii de război” al lui G. Topîrceanu este în biblioteca virtuală a editurii Humanitas.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol