Site icon Editia de Dimineata

Meseria de rege: „Nesuferitele astea de ceremonii oficiale!”

Fiecare angajat la Curtea Regală, pe lângă responsabilitățile legate de activitate, era obligat să respecte două cerințe: să fie discret și să aibă un comportament sobru.

În volumul Métier de Roi – Famille, Entourage, Pouvoir – De A à Z, 2002, Pierre-Yves Monette, fost consilier regal, definea protocolul ca „ansamblul regulilor scrise în manieră de etichetă”. Pe lângă formulele de adresare în scris sau cele verbale, preciza Monette, există un ceremonial al fiecărei activități la care participă membrii unei familii regale, „având la bază practici exersate și devenite, în timp, tradiții”.

În lucrarea Artă și ceremonial la mesele regale, Liliana Manoliu muzeograf la Muzeul Național Peleș, explica despre organizarea Curții:

… La toate Curțile europene exista o persoană care deținea funcția de Mareșal al Curții, misiunea acestuia fiind să vegheze la aplicarea corectă a regulilor de protocol.

În România, un ceremonial de acest gen a fost legiferat pentru prima dată în anul 1875.

În iunie 1873, scria Dim. R. Rosetti, în Dicționarul contemporanilor – secolul al XIX-lea, 1897, „domnitorul Carol îl chemă pe Theodor Văcărescu pe lângă persoana lui, în funcția de mareșal al Curții Domnești”. Lui i s-a încredințat, redactarea unei lucrări privind protocolul de la Curte. Văcărescu preciza că, la baza întocmirii acestui protocol, au stat reguli și obiceiuri deja folosite la Curțile domnești ale Principatelor Române.

Theodor Văcărescu (17 aprilie 1842 – 1913) | Sursa: MNIR / Galeria portretelor

Mareșalul, Maestrul de ceremonii, Prefectul casei

Cel care deținea funcția de Mareșal al Curții Domnești avea rangul de înalt demnitar al Statului și era reprezentant oficial al Curții pe lângă autoritățile publice. Muzeograful Liliana Manoliu detalia despre sarcinile acestuia:

El aproba programul audiențelor, acorda brevete și licențe furnizorilor Curții, organiza serbările, ceremoniile și călătoriile Familiei Domnitoare.

Mareșalul angaja personalul și administra fondurile, iar pentru îndeplinirea atribuțiilor, avea un departament administrativ.

Șeful protocolului, subordonat al Mareșalului Curții, era maestrul de ceremonii. Atribuțiile acestuia erau clare: el se ocupa de corespondență, ținea evidența audiențelor, stabilea programul solemnităților și al protocolului specific diferitelor evenimente.

În această organizare a Curții, un rol important îl avea și Prefectul Casei. Acesta, potrivit regulilor din Ceremonialul Curţii Regale a României, 1882 „dispunea de un buget propus și supervizat de Mareșal și se ocupa de întreținerea tuturor bunurilor, gospodărirea interioară a reședințelor și asigurarea confortului suveranilor în reședințe și în călătorii”.

„Sub protocolara domnie a Regelui Carol… Atunci mi-am dat și mai bine seama cum acest principe german introdusese, în toate, formele militarismului german, de care toată ființa lui era îmbibată.” (I.G.Duca, Amintiri politice, volumul I) | Carol I la sporturile ostășești, Sinaia / Sursa: Carol I, amintirea unei mari domnii, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București, Anca Podgoreanu și Geta Costache

„Casele” de la Curtea Regală

Curtea regală avea o structură bine definită, fiind împărțită în Casa Civilă, Casa Militară și Casa Doamnei.

„Casa Regală, sub regele Carol, era aproape toată militară și această tradiție am păstrat-o și noi”, scria regina Maria în Povestea vieții mele.

În Casa Civilă funcționau diferiți consilieri și demnitarii și persoanele cu atribuții la Curte, administratorii, întregul personal ce se ocupa de funcționarea fundațiilor și asociațiilor patronate de rege și regină. Cei care lucrau la Casa Civilă trebuiau să întrețină palatele, grajdurile și garajele regale, precum și cele de pe Domeniile Coroanei.

În Casa Militară se aflau adjutanți și personalul din garda personală a Suveranului.

La Casa Doamnei, Casa Reginei, erau, potrivit Ceremonialului Curţii Regale a României publicat în 1882, „doamnele și domnișoarele de onoare, un secretar, o cititoare și o mare maestră a veștmintelor”.

Despre rolul lor în timpul domniei lui Carol I, muzeograful Liliana Manoliu scria:

Doamnele de onoare se ocupau de programarea audiențelor, îi țineau companie Elisabetei, citeau și brodau împreună cu ea, discutând ultimele zvonuri. De obicei, domnișoarele de onoare erau alese din familii aristocratice, Doamna luându-le sub protecție și asigurându-le ascensiunea în societate și intrarea în lumea mondenă.

Regina Elisabeta împreună cu domnișoarele de onoare, circa 1878 | Sursa: Artă și ceremonial la mesele regale, Liliana Manoliu / Muzeul Național Peleș

„Cu o disciplină de netăgăduit, toate cheltuielile erau înscrise în facturi”

Pe lângă acestea, funcționau bucătăria și bufetul. De activitatea bucătăriei răspundea bucătarul șef, „secondat de doi ajutori de bucătari”, iar pe lângă aceștia „un patiser și un responsabil cu gheața”.

Între furnizorii prezenți la Curtea regelui Carol I au fost amintiți:

Casa Capșa, cofetarul Fialkovsky & Comp., băcanul Ioan Angelescu, magazinul englez W. Nathanson & M. Ornstein și firma Jules Bogusz, specializată în vânzarea fructelor de mare, brânzeturilor fine etc., negustorii Adhemar Labouret şi Adolphe Fairon care comercializau băuturi spirtoase, cognac și vinul de Drăgășani “la veadră” ș.a. renumiți în epocă, unii dintre ei deținând, mai târziu, și titlul de Furnizori ai Curții Regale.

Liliana Manoliu menționa: „Cu o disciplină de netăgăduit, toate cheltuielile erau înscrise în facturi explicite, care se păstrează și astăzi, iar sumele se calculau lunar în registre speciale”.

Pe mesele regale

În colecțiile de artă decorativă din patrimoniul artistic al Muzeului Național Peleș se află și obiecte destinate meselor regale, printre care servicii de masă din argint și porțelan, servicii de pahare, tacâmuri, garnituri de mobilier pentru sufragerii, inclusiv seturi pentru mesele din timpul călătoriilor regale, vânători sau picnicuri.

Toate au fost lucrate manual, în ateliere renumite din Europa sau Orient, de artiști ai vremii în orfevrărie, sticlărie, ceramică și de ebeniști.

Viața fără „nesuferitele ceremonii oficiale”. 27 mai 1931, Maria, regină a României între 1914 și 1927, la Nettuno, Italia, unde a petrecut o vacanță alături de fiica ei cea mai mică, principesa Ileana, și unde mergea zi de zi să înoate.


„În sfârșit ajunserăm la Palat. Nu era o clădire impunătoare; era scundă, joasă și fără vreun stil deosebit. În tropotul cailor ne oprirăm la una dintre cele două uși de intrare, în același zgomot nelipsit, de muzică și de urale. Regele în mare ceremonie mă conduse de-a lungul scării celei mari, o monumentală și impunătoare construcție de marmură…

De ambele părți ale scărilor erau înșirate școlărițe îmbrăcate în alb, cântând imnuri de bună venire și presărând flori sub pașii noștri; era o prea frumoasă priveliște.

Militari, persoane oficiale, demnitari ai Curții, servitori în livrele de gală, iar lângă mine Unchiul, calm, hotărât, dar totuși adânc mișcat, cu toată stăpânirea de sine, iar la spatele nostru, Nando, palid, neliniștit…

[…]

Unchiul mă mai strânse încă o dată în brațe, își rosti nădejdea că acea zi va fi norocoasă, începutul unei mari fericiri în noua mea viață, și apoi ne părăsi.

Noul meu cămin…

Nando se apropie de mine și mă luă în brațe.

– Ești obosită?

– Da, puțin…

– Nesuferitele astea de ceremonii oficiale!

– Da, au fost lungi, cam lungi…

– Trebuie să te odihnești acum, e și un mare prânz diseară.

– Da… un mare prânz…

Și au fost multe prânzuri mari… unul după altul, și multe ceremonii, și multe petreceri, și multe chipuri omenești, unele prietenoase, primitoare, însă toate noi… Nicăieri un punct de statornicie, nimic de care să mă reazăm decât Nando…

Datorie, totul era datorie, de dis-de-dimineață… datorie și iar datorie…”

Regina Maria, Povestea vieții mele, despre prima ei întâlnire cu România și oamenii ei, după căsătoria cu prințul moștenitor al tronului României, Ferdinand (Nando)


Familia regală și principară a României, la Sinaia, 1905

Discreție și sobrietate

Fiecare angajat la Curtea Regală, pe lângă responsabilitățile legate de activitate, era obligat să respecte două cerințe: să fie discret și să aibă un comportament sobru.

„Cu regele trebuie să vorbiți despre pictură, arte frumoase…”

Despre conversații cu Regele și Regina, muzeograful Liliana Manoliu scria:

Subiectele de conversație cu Majestățile Lor trebuiau alese cu grijă, nefiind permise subiecte politice, cu referire la religie sau cu caracter foarte personal.

Iată o parte din sfaturile primite de către un viitor secretar al Reginei, din partea Mareșalului Curții:

«Cu regele trebuie să vorbiți despre pictură, arte frumoase, istorie, geografie, cifre, statistici, niciodată politică. Nu sunteți nici francez, nici alsacian, nici rusofil, nici bulgar, nici turc, nu sunteți decât spectator și auditor impasibil a tot ceea ce se va face și se va spune! V-am spus că Reginei i se sărută mâna. Nu o veți face chiar de la început, ci numai când v-ați familiarizat cu ea, vă veți obișnui cu obiceiurile țării și ale Curții […] Regele este catolic, Regina – protestantă, țara – ortodoxă, să nu vorbiți despre religie… Să nu-i vorbiți niciodată Reginei despre copila ei care a murit.»

Imagine cover, stânga sus: Regele Carol I, împăratul Franz Josef, principele moştenitor Ferdinand, principele Alfred de Edinburg, regina Elisabeta, Cotroceni, 1896 / Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române | Dreapta: Sufrageria Castelului Peleș în monografia Le Château Royal de Sinaïa a lui Léopold Bachelin, 1893 / Ceremonialul Curţii Regale a României, Liliana Manoliu, Muzeul Național Peleș || Editat de Mira Kaliani

Exit mobile version