29 septembrie 2022, 15:17

Moravuri și năravuri: „De abia își încheiase rolul funcționarul, că locul său fu luat de cerșetor”

„Cu greu s-ar putea găsi despre noi o lucrare mai lipsită de înțelegerea adevărată a situațiilor ca și de prețuirea cuvenită a oamenilor decât aceea în care, la 1854, Pigeory, arhitect al orașului Paris, însărcinat cu o misiune științifică, înfățișează și călătoria sa prin Muntenia”, scria Nicolae Iorga în Istoria românilor prin călători.

Parizianul Félix Pigeory, născut în 1806, a avut câteva realizări notabile ca arhitect, ceea ce i-a adus, la un moment dat, titlul de arhitect al Parisului. În 1850, a fondat și publicația Revue de beaux-arts.

Pasionat de călătorii de cercetare, în mod special în Orient, arhitectul francez a ajuns, într-un itinerar amplu, pentru două săptămâni și în câteva locuri românești. După patru ani de la acest voiaj, a publicat un volum în care a inclus și impresiile, sub forma a trei scrisori, despre orașele Giurgiu, București și Galați, de unde s-a îmbarcat pe un vapor cu destinația Constantinopol.

„Spre deosebire de alți conaționali sau peregrini de expresie franceză care au avut în genere o atitudine mai binevoitoare, cu un anume grad de toleranță față de ceea ce au întâlnit pe parcurs, Félix Pigeory este deosebit de critic”, se nota în prezentarea acestuia din volumul seriei Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea.

Félix Pigeory, văzut de Eugène Giraud

„O aglomerație fără artă, fără rânduială”

Despre Giurgiu, scria:

Ei îl numesc oraș! Ei bine, imaginați-vă cel mai mizerabil târg din cea mai înapoiată dintre provinciile noastre și veți fi încă departe de adevăr. Închipuiți-vă o aglomerație fără artă, fără rânduială, de colibe făcute din lemn, deschise oricui și cea mai mare parte așezate ca prăvălii, asemenea cu tarabele unde se vând țesături, mărunțișuri și haine vechi în jurul halelor din suburbiile noastre. Acesta este Giurgiu și cartierele sale comerciale.

În două ore, pe o căldură de treizeci și cinci de grade, a cutreierat tot „orașul”, învelit într-un „praf care te orbește”, pentru a ajunge la locul de unde trebuia să ia „faimoasa trăsură” pentru călătoria la București.

Căruță valahă, litografie de Holmann-Bachmann, prima jumătate a secolului al XIX-lea

„Căruța cea frumoasă”

Călăuza șireata – „un impostor de frunte asemenea tuturor celor din tagma sa” –, care vorbea repede și cu un „bizar” amestec de cuvinte în română, italiană și greacă, le-a făgăduit „o căruță frumoasă”.

Au fost singurele cuvinte pe care, după cum notase călătorul, le-a putut înțelege, fiindcă erau repetate frecvent „încât ajunsesem să fiu aproape convins că o să dispunem de o trăsură bună, uitată în acest cap de lume de vreun pair al Angliei sau vreun baron german”.

„Mirajul”, însă, „a durat doar până când căruța cea frumoasă apăru în fața ochilor noștri”. Adică, a lui și a tovarășului său de călătorie, Ernest Chaudet.

Aceasta s-a dovedit a fi de fapt „un tomberon, un cărucior, un coș cu salată, orice cu excepția unei trăsuri destinate unor ființe umane, și mai ales unor ființe care trebuiau să o plătească foarte scump”. A descris-o astfel:

Arcuri, lipsă! Banchete, idem! Scăriță – zero! Fân sau paie – absență completă! Pentru a intra în vehiculul valah trebuie escaladată roata, iar mizerabilul nostru conducător mai are și neobrăzarea de a repeta, frecându-și mâinile de satisfacție: bună căruță!

Cuferele le-au servit drept scaune și călătoria de la Giurgiu la București, care „trebuia să dureze dousprezece ore și să coste doi ducați de aur sau douăzeci și patru de franci, a devenit brusc mai lungă, ceea ce necesita un ducat în plus”.

„Acele admirabile nopți orientale”

O descriere a drumului ce a urmat i-a dat ocazia să își manifeste înclinațiile literare, spiritul de observație și cel critic:

Am plecat deci în cursul uneia din acele admirabile nopți orientale, care compensează în chip indiscutabil ziua. Cei patru cai mici românești, de o ardoare fără pereche, ne antrenară pe drumul poștalionului, mâncând pământul cu picioarele lor de oțel și făcând să se învârtă praful în jurul nostru. Trebuie să vă mai spun că acest așa-zis „drum mare” este imaginea fidelă a obiceiurilor și moravurilor locuitorilor acestei țări.

Cursul acestui drum, deschis pe câmpuri frumoase și largi, nu are nimic de-a face cu arta și tradițiile savante ale inginilor noștri de poduri și șosele. Aceasta deoarece el urmează cu o docilitate scupuloasă conturul terenului; căci urcă, coboară, se înclină și se îndreaptă în funcție de ondulările pământului.

Aici drumul se lărgește în proporții gigantice, acolo el se îngustează și adesea nu măsoară decât câțiva metri. De altminteri călătorului i se prezintă trei sau patru căi de urmat, iar alegerea unei dintre ele depinde de fantezia vizitiului și de bunul plac al turistului.

Aceste patru făgașuri, dintre care cel puțin trei sunt impracticabile ca urmare a surpărilor, a ploilor sau a altor accidente, așadar aceste patru drumuri duc la București.

Căruța poștală – Poștalionul, 1854; Sursa: Colecții și colecționari din Sălaj, Anuarul Asociației Colecționarilor din Sălaj, Ioan Gherasim, Alexandra Gherasim

„Ar fi fost capabil să se și înhame la trăsură”

La scurt timp de la plecarea din Giurgiu, căruța s-a oprit și le-a ieșit în cale „un individ cu o mină destul de acră”, pe care „l-ar fi putut lua drept un tâlhar la drumul mare”, însă „pasul nesigur și politețea deosebită” l-au făcut să-și schimbe impresia și să îl considere un „cerșetor, drept care fiecare dintre noi duse mâna la portofel”.

Ghidul i-a avertizat: „Să nu vă înșelați, nu este un sărac persoana care este în fața dumneavoastră, ci un funcționar al guvernului român”. Au ajuns la un punct de verificare a poșapoartelor, iar după obținerea vizelor și „în ciuda avertismentului călăuzei noastre”, călătorul afirma că nu se înșelase „chiar de tot” în privința bărbatului:

De abia își încheiase rolul funcționarul, că locul său fu luat de cerșetor și pentru o modestă monedă de douăzeci de parale aruncată în mâna care se întindea spre noi, el se plecă în genunchi și ar fi fost capabil să se și înhame la trăsură dacă am fi dorit-o.

„Ceva care semăna cu un han”

La o oprire pentru o pauză, la zece seara, în mijlocul câmpului, observa: „Doar zurgălăii atelajului, precum și zgomotul cuvintelor, tulburau liniștea nopții. Ici și colo, puțuri, săpate de o manieră primitivă în pământ, cu margini de lemn și cu o găleată fixată la căpătul unei frânghii largi, ne invitau să ne răcorim”.

În căutarea unui loc de odihnă, hanul – „ceva care semăna cu un han”, comentase Pigeory –, aflat pe drum nu se arăta deloc îmbietor:

În ciuda orei înaintate, era un vacarm imposibil de descris. Turci, albanezi, români, țigani, cântau la vioară, băteau într-o tobă, alții suflau infernal din cimpoi, cântau, urlau, scoteau sunete care nu aveau înțeles în nicio limbă.

Un grec, „care din întâmplare se afla acolo și care știa franceza”, i-a prevenit: „Renunțați să vă mai culcați aici, vă veți îmbolnăvi serios în vreo opt zile”. El îi duce pe nesperații oaspeți la el acasă. Acolo se aflau „două persoane, încă frumoase, soția și sora sa, îl așteptau așezate într-o manieră orientală”. Cei doi încercați călători au fost hrăniți un pic și au putut apoi să-și odihnească „sărmanele capete fără a fi deranjați”.

Sosirea la un han valah, ilustrație de Henry Warren pentru cartea Turkey, Russia, the Black Sea, and Circassia, de cpt. Edmund Spencer, secol XIX

„Obiectivul atât de dorit al pelerinajului nostru”

Acolo a fost, menționase Félix Pigeory, „ultima noastră etapă înainte de obiectivul atât de dorit al pelerinajului nostru”:

La prima apariție a zorilor, am observat grupuri de acoperișuri ascuțite, acoperite cu tablă și care de la distanță scânteiau sub focurile aurorei asemenea unor discuri de argint. Câteva locuințe îndepărtate, ici și colo, ne anunțau apropierea a ceea ce se cheamă un oraș mare; în fine, aveam, să vedem capitala Țării Românești.

Dimineața, la șase, cei doi călători purtați de „căruța cea frumoasă” și-au făcut intrarea în București.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Comentariile sunt oprite pentru acest articol