17 octombrie 2021, 18:35

N. I. Apostolescu și poezia munților: „Muntele e un fermecător. El ne leagănă visuri, ne înspăimântă, ne mângâie”

„La început, când sui întâile povârnișuri, crezi că te găsești într-un parc imens: iuți căderi de ape, stânci răsărind din tot felul de ierburi, margini de prăpăstii dincolo de care se zăresc tăpșane line și prietenoase… O pace, o fericire îți năvălește în toată firea. Grecii și romanii auzeau și vedeau nimfe în spuma pâraielor…”

Prima serie de conferințe de la Ateneul Român a început la 28 ianuarie 1865, după cum scria istoricul literar Gheorghe Adamescu. Aceste prestigioase conferințe au fost mulți ani printre cele mai atractive evenimente de la Ateneu.

Într-o seară de ianuarie din 1916, N. I. Apostolescu (4 mai 1876 – 2 noiembrie 1918), istoric literar, profesor și un membru activ al secției literare a Ateneului, a susținut conferința cu titlul Poezia munților.

„Un loc de răcoare, la care te poți duce cu trenul…” (N. I. Apostolescu) | Credit foto: Iulia Radu/Pixabay

În cinstea muntelui

„Organizați-vă viața astfel ca să vă rămână vreme de dus la munte; atunci şi munca voastră va fi sănătoasă şi bine cumpănită”, scria Bucura Dumbravă în cea mai cunoscută carte a ei, dedicată munților, publicată în 1920.

Un alt drumeț pe poteci de munte, Calistrat Hogaș, mărturisea că „a iubit natura ca un amant” și în „larga și neprihănita și ademenitoarea singurătate a naturii” își simțea sufletul întinerit.

„Părea întotdeauna gata de un asalt al piscurilor pierdute în văzduh”

Muntele era văzut de cei mai mulți, spunea N. I. Apostolescu, „un loc de răcoare, la care te poți duce cu trenul și unde poi scăpa de căldura orașelor câmpenești”. Din peisajul montan, nu lipsea acel personaj clasic de vilegiaturist de la oraș, „gata oricând” de o excursie, echipat parcă „să înfrunte greutățile muntelui”.

N.I. Apostolescu îl descria:

Lăsând la o parte șapca și moletierele de… era să zic „alpinist”, de carpatist, vedeai atârnate într-o parte un bidon pentru apă, de cealaltă un binoclu și un revolver. Buzunarele stau cam umflate de lucruri trebuitoare la drumuri lungi, probabil: doctorii, vată, ace, ață etc.

În mână ducea un lung baston de munte, cu vârful de jos înfierat, cu cel superior întors în chip de cârlig. Deși scurt și gras, însă cu toate lucrurile atârnate de el, figura-i vioaie, cu bățul asemenea unei lănci, simpaticul vilegiaturist părea întotdeauna gata de asalt, de un asalt al piscurilor pierdute în văzduh.

Îl întâlneam pe șosea, la gară, în tren… în același costum, foarte curat ținut, cu aceleași unelte și cu aceeași înfățișare cercetătoare. Privea la noi – excursioniști fără pretenții – cam de sus, când ne zărea la vreauna dintre stații, coborâți din munți, după câteva zile de mers pe culmi, prăfuiți, cu îmbrăcămintea de multe ori sfâșiată, zgâriați de crengi ori de pietre și – firește –, în linii mari, nu tocmai buni de intrat într-un salon.

„Atunci pricepui cine era figura cea nedeslușită.” (N.I. Apostolescu) | Credit foto: Iulia Radu/Pixabay

„O pace, o fericire îți năvălește în toată firea”

În această expunere despre munte și poezia lui, sunt pasaje întregi pline de farmec, cu momente, trăiri, simțiri, acolo sus, în liniștea muntelui:

La început, când sui întâile povârnișuri, crezi că te găsești într-un parc imens: iuți căderi de ape, stânci răsărind din tot felul de ierburi, margini de prăpăstii dincolo de care se zăresc tăpșane line și prietenoase… O pace, o fericire îți năvălește în toată firea. Grecii și romanii auzeau și vedeau nimfe în spuma pâraielor, în umbra care tivește marginea luminișurilor, în săgețile de soare strecurate printre copaci.

Și azi, povestea N.I. Apostolescu, „după un mers de ceasuri întregi, ești ispitit să crezi, ți se pare că vezi, atari încântări nălucitoare”. De o astfel de încântare, de arătare, de vedenie – „silueta unui om care sta nemișcat” –, la 2500 de metri înălțime, singur, ceilalți drumeți, „acoperiți de nori”, nu se mai zăreau, nu se mai auzeau, „într-o pustietate desăvârșită”, la ceas de amurg, amintea N.I. Apostolescu:

…poate mărturisi oricine că nu era un lucru tocmai plăcut… O mișcare făcută, pe când nu-mi dezlipeam ochii de la chipul din față, îmi arătă că se mișcă. Dusei mâna la pălărie, de teamă să nu mi-o zboare vântul; omul cel negru, de peste prăpastie, făcu la fel. Atunci pricepui cine era figura cea nedeslușită: mă vedeam în nori, ca într-o oglindă de metal. Era la mijloc un ciudat fenomen de răsfrângere a razelor soarelui.

„Cernută prin frunzele cele dintâi ale fagilor e o minune.” (N.I. Apostolescu) | Credit foto: Gennaro Leonardi/Pixabay

„Nicăieri lumina nu e mai vie”

Printre stânci și „lespezi de piatră răsturnate ce te fac să te crezi într-un cimitir imens […] muntele e un loc unde mintea răscolește simțămintele cele mai ascunse. Acolo te bucuri și te întristezi fără de voie”, nota N. I. Apostolescu:

În munte, dacă mintea e limpede cu totul de necazuri, viața este intensă. Judecata obișnuită între patru pereți ai camerelor, pe înălțimi pare alta. Simțămintele sunt puternice…

[…]

Nicăieri lumina nu e mai vie și nicăieri nu o simți mai bine, în contrast cu întunericul peșterilor, cu lucirea cenușie, ca de oțel, a stâncilor moarte, că-i o podoabă a poienilor de molizi și de brazi. Cernută prin frunzele cele dintâi ale fagilor e o minune.

[…]

…dar nici un poet nu ne-a cântat licărirea piscurilor. Și nicăieri nu-i înțelegi frumusețea și farmecul ei mai puternic decât pe culmi.

La munte, „diminețile au scânteieri de fericire”

Despre „viață, bucurie, lumină” cânta Anna de Noailles în poemul La prière devant le soleil din volumul Les Éblouissements, „o rugăminte către obârșia de energie și mai ales de lumină, îndumnezeită de cei vechi”. N. I. Apostolescu spunea:

Pe culmile cele înalte, o atare cântare a luminii are un înțeles de trebuință. Ce ni se pare un lux poetic în câmpie, acolo se vede că face parte din rostul ființei noastre. Lămurirea poetică din minte e tot așa de neînlăturată cum sunt și funcțiile corpului: respirarea, mișcarea, ori a minții: cugetarea.

Tot munții dau și culorile cele mai de neînchipuit, când „diminețile au scânteieri de fericire și, atunci, toate nunațele de verde și de auriu se împrăștie din piscuri până-n pâraie și-n scorburi”. Toamna, mărturisea N. I. Apostolescu, a văzut, uimit, „cea mai enormă paletă de pictor”:

Întreaga pantă a munților din față-mi: roșul ca sângele închegat se învecina cu verdele închis și cu galbenul spălăcit, cu albastrul fumuriu, în pete mari, azvârlite pretutindeni. Erau fagii, brazii, mestecenii și pinii, suindu-se către ceruri, în haine felurite, pe coastele munților.

În frigul îmbălsămit al toamnei, priveliștea avea ceva fantastic și părea pregătită ca să dea dreptate pictorilor celor mai ciudați, care se folosesc de culorile și amestecurile cele mai neverosimile.

„El ne leagănă visuri ca-n basmele copilăriei.” (N. I. Apostolescu) | via Pixabay

Din tăceri și taine

„Călătorind, am prins uneori firișoare de tăcere”, scria romancierul francez André Beaunier, în vreme ce pentru un alt francez, tot scriitor, dar și ofițer naval, Pierre Loti, către sfârșitul luminii, tăcerea are ceva cu totul aparte și „ai zice că auzi noaptea sosind”.

Din tăceri și taine, spunea N. I. Apostolescu în 1916, „se înalță pentru inimile omenești și altă poemă: legătura cu pământul țării”. El a continuat:

Multă vreme am socotit că adierea de iubire a neamului și a țărânei locurilor noastre se ridică mai cu putere în munți.

[…]

Aci a fost alcătuită firea poporului nostru…

[…]

În munți s-au cântat cele dintâi doine…

„Muntele e un fermecător”

Și a încheiat expunerea la înălțimea temei:

Greco-romanii așezau intrarea lumii celeilalte în munți, printre prăpăstii. Era o recunoaștere a faptului că nicăieri, dar nicăieri, nu se înțelege micimea omului, nu se limpezesc vederile-i mărginite, nu se recunoaște măreția firii, pe care n-o pricepem decât pe departe, ca în munți, pe înălțimi, departe de felul obișnuit de viață.

Muntele e un fermecător. El ne leagănă visuri ca-n basmele copilăriei; ne înspăimântă ca bezna unei nopți viforoase; ne mângâie ca un părinte blajin.

Dacă în viață durerile și dezamăgirile sunt multe, dacă amintirile clipelor de plăcere curată și deplină pot lipsi din șiragul vremii trecute, va rămâne întotdeauna, ca un semn de înălțare sufletească, icoana ceasurilor de fericire lăuntrică și singuratică petrecute în tăcerea luminișurilor de brazi.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.