8 august 2020, 17:36

„Ni se părea un vis…” Povestea construirii unui teatru măreț, după modelul celor din Apus

„Datoria Teatrului oficial, a Teatrului plătit de fiecare, este să dea pentru orice suflet omenesc ceia ce trebue pentru a face din noi iarăși oamenii care am fost.” Cu aceste cuvinte, a încheiat istoricul Nicolae Iorga conferința cu titlul Sensul teatrului, ce a avut loc în 1932 la Teatrul Național. 

Istoria construirii unei clădiri a Teatrului Național în București a început în aprilie 1836. Înființată cu trei ani înainte, de boierul Ion Câmpineanu (1798–1863) și de scriitorul Ion Heliade Rădulescu (1802–1871), Societatea Filarmonica, asociație culturală a cărei menire era de a susține dramaturgia românească, a cumpărat un teren în centrul Bucureștiului, unde se afla și un han. Acolo dorea să înalțe clădirea Teatrului Național. La puțin timp, a început strângerea fondului și a materialelor. 

Proiectul nu s-a concretizat – după patru ani, în 1840, în vremea domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica (a domnit între 1834–1842) a fost aprobat un nou proiect de construire a unui Teatru Național. Acest proiect nu s-a realizat în vremea domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica, dar a fost pus în practică de Gheorghe Bibescu.

Despre domnia acestuia (ianuarie 1843–iunie 1848), istoricul George Potra scria că „se caracterizează prin câteva înfăptuiri frumoase”. Printre numeroase clădiri publice și particulare ce au fost ridicate în vremea lui, în timpul domniei lui Bibescu a început și construirea Teatrului cel Mare. 

„Domnul trimite o adresă – un «ofis», cum se spunea pe atunci – sfatului administrativ, cerându-i să intre în corespondență «cu vreun arhitect din cei mai cunoscuți din părțile Europei, ca să chibzuiască planul» clădirii”, cum relata Constantin C. Giurescu în Istoria Bucureștilor.

De la stânga: Domnitorul Gheorghe Bibescu / Wikipedia | Vederea Curții Domnești și a Bucureștilor, 1789, Academia Română

După ce a ajuns domnitor, Bibescu a cerut corpului legislativ suprem – Obșteasca adunare – să aprobe o sumă pentru ridicarea unui statui în cinstea generalului Pavel Kiseleff. În acest mod, domnitorul dorea să-și exprima recunoștința pentru „felul înțelept și priceput în care generalul Kiseleff a administrat Principatele” în perioada ocupației rusești. Statuia trebuia să fie în mărime naturală, amplasată în mijlocul orașului, într-o piață amenajată special și unde urma să se construiască și un „teatru măreț, după modelul celor din Apus”.

Pentru acest proiect, Obșteasca adunare a votat suma de 15.000 de galbeni și a fost alcătuită o comisie – cei numiți responsabili au fost Barbu Dimitrie Știrbei (care mai târziu a ajuns și el, de două ori, pe tronul Țării Românești), inginerul și inventatorul Petrache Poenaru (1799–iunie 1875), cunoscut mai ales ca fiind primul român care a făcut o călătorie cu trenul, și inginerul Vladimir de Blaremberg. 

După cercetările făcute pe teren în căutarea locului pentru piață, comisia a întocmit un raport trimis domnitorului în care îl informa că locul găsit este prea mic pentru a putea fi ridicată acolo o clădire monumentală. Mai mult, nici fondurile pentru acest plan nu erau suficiente, prin urmare se cerea mărirea sumei.

Din raportul comisiei, pe locul unde urma să fie amenajată piața se aflau atunci „hanul lui Filaret”, pe podul Mogoșoaiei, și o proprietate a familiei Merișescu, ambele fiind cumpărate de administrație. 

Teatrul Național la 1860

După cum arăta istoricul Bucureștiului, George Potra, cu două secole înainte, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, locul respectiv se afla la marginea orașului unde locuiau sărmani în cocioabele lor. Printr-o ordonanță domnească din 15 august 1843, pentru a face loc clădirii teatrului, hanul a fost demolat. Într-un ziar din 1844 erau anunțuri de vânzare la licitație a materialelor rezultate din demolarea hanului.

George Potra a prezentat și câteva motive care, socotea istoricul, au stat la baza deciziei comisiei de a stabili acolo piața respectivă:

„…întâi, fiindcă pe acea vreme se afla oarecum în centrul orașului, pe podul Mogoșoaiei, unde era și palatul domnesc, iar în al doilea rând, fiindcă hanul Filaret, desigur după cutremurul de la 1838, se dărăpănase…” În plus, aflat pe o arteră principală din București, imaginea hanului năruit strica priveliștea, mai ales că, în ultimele decenii, de-a lungul podului Mogoșoaiei, boierii și-au ridicat case impunătoare și au apărut și „o mulțime de prăvălii asortate cu cele mai prețioase lucruri aduse din diferite țări ale Europei”.

În ce privește suma necesară amenajării pieței, comisia făcuse atunci o nouă evaluare și stabilise că numai pentru clădirea teatrului era nevoie de peste 20.000 de galbeni. În raport, erau menționate sumele necesare pentru fiecare cheltuială în parte:

„1800 de galbeni pentru cumpărarea locului Merișeștilor, 2500 de galbeni pentru nivelarea locului, 14.000 de galbeni pentru zidirea teatrului și 2000 de galbeni pentru mașinile trebuincioase la decorații și pentru mobilarea interiorului”.

În 1843, suma de care dispunea acest proiect era însă de 13.000 de galbeni, o parte venită în urma unei donației făcute printr-un testament, ca ajutor pentru clădirea Teatrului Național.

Iată ce scriau cei din comisie în raportul lor, citat de George Potra:

„Dintr-această socoteală se dovedește dar trebuința de a se mai adăuga 7000 de galbeni pe lângă cei 13.000 ai Sfatului orășenesc, de care comisia ar putea dispoza până la sfârșitul anului 1854, vreme întru care se chibzuește că ar putea lua sfârșit zidirea teatrului.

[…]

Comisia supuind Mării Voastre această a ei chibzuire, face plăcută rugăciune de a i se da înaltă deslegare să cumpere din fondurile Sfatului orășenesc locul Merișeștilor, să înceapă lucrarea înălțării locului Filaret, și să închee contracturi pentru pregătirea materialurilor trebuincioase, îndeletnicindu-se întru aceasta numai pentru sfârșitul clădirei teatrului după un plan ce se va chibzui potrivit cu cuprinderea ofițului Mării Voastre…, iar pe de altă parte, să se dea luminată poruncă ca în bugetul Visteriei să se treacă acei 7000 de galbeni ce comisia propune a i se mai slobozi spre ajutor pentru săvârșirea aceștii clădiri…”

Răspunsul domnitorului a fost dat neîntârziat și apărut în gazeta Vestitorul Românesc din 1843:

„Am fi dorit ca acel teatru să se săvârșească numai cu capetele de 13.000 de galbeni care să vor aduna pe seama aceștii clădiri până la sfârșitul anului 1845, – și chemăm iarăși întru aceasta toată osârdia și priceperea comisiei de a se face pe cât va fi cu putință iconomie mai multă,  cunoscându-se însă în curgerea lucrării, neapărată trebuință de a se adăoga și acea sumă de 7.000 galbeni ce covârșește peste venitul teatrului până la 1845, să va slobozi negreșit și aceia, sau din sumele Maghistratului (n.Primăriei) de se va putea, sau din paragraful extraordinar al visteriei.”

Rândurile următoare arată importanța pe care o acorda domnitorul Gheorghe Bibescu în realizarea teatrului național:

„Clădirea teatrului în orașul București fiind un lucru care privește nu numai la folosul acestui oraș, dar a totului neamului românesc, prin enfluența izbăvitoarei ce va avea atât asupra bunelor năravuri cât și asupra desăvârșirei literaturei naționale și desvoltarea literaturei românești. Deci comisia se va îndeletnici fără zăbavă întru pregătitoarele lucrări ca la primăvara viitoare să se înceapă și ridicarea teatrului”.

Teatrul Național la 1866, ilustrație din Bucureștii de altădată

Construirea teatrului nu a început însă în primăvara anului 1844, scria George Potra. În 1847, un incendiu teribil – Marele Foc din 1847 – a distrus o mare parte din clădiri și din zona comercială a orașului. Potrivit cercetărilor făcute de istoric, în ianuarie 1848, s-a format o nouă comisie ce urma să se ocupe de ridicarea clădirii teatrului. Aceasta a anunțat în gazetă că era hotorâtă să se apuce treabă „în viitoarea primăvară” și a publicat licitații pentru materiale. În iunie 1848, domnitorul Gheorghe Bibescu a abdicat și a părăsit țara. 

În Istoria Bucureștiului, Constantin C. Giurescu scria că lucrările au început în 1846 și s-au finalizat în 1852 – întrerupte însă și de incendiu și de evenimentele din 1848. Tot el, nota că proiectul după care s-a realizat clădirea a fost realizat de arhitectul vienez Anton Hefft; el era atunci și șeful departamentului de arhitectură din cadrul Ministerului de Interne. 

În vara anului 1852, clădirea era „aproape gata”. În preajma Crăciunului din 1852, Teatrul cel Mare era gata de inaugurare. Vestitorul Românesc a anunțat cu entuziasm evenimentul: „Miercuri 31 dechemvrie 1852, deschiderea noului teatru – se va urma de către amândouă trupele: românească și italienească, în ajutorul săracilor”. 

După inaugurare, gazetele au publicat articole vaste despre eveniment, cu detalii despre cum arăta interiorul și descrieri ce ne pot purta în atmosfera de la deschiderea Teatrului Național, în urmă cu mai bine de un veac.

Primul director al Teatrului cel Mare a fost Costache Caragiale. 

Portalul Teatrului Național, 1928 | Fotografie de Nicolae Ionescu

Același Vestitorul Românesc scria: „Miercuri în 31 ale trecutei luni (n. luna decembrie), la 8 ceasuri seara s-a urmat deschiderea solenelă (n. solemnă) a noului teatru. Cu două zile mai înainte, lumea alerga la casieria teatrului, grăbindu-se fiecare a se căpui cu bilet de intrare pentru acea seară. […]

Toți banii adunați în acea seară au fost destinați pe seama săracilor și se va (vor) împărți cu o scumpă cercetare și nepărtinire între cei mai întrebuințați (n. lipsiți, sărmani), de către o comisie rânduită într’adins. 

Întinsa și mult încăpătoarea sală a nouei clădiri, care are jur împrejur trei caturi compuse din 75 de loji foarte bogat decorate și luxos mobilate, jos peste 400 de staluri și sus în galerie, unde cu un preț foarte mic, se pot împărtăși de frumoasa și morala petrecere a reprezentaților teatrale peste 300 persoane cu toată comoditatea, se afla decorată cu multă eleganță și strălucit iluminată.”

Poetul și publicistul Cezar Bolliac scria: 

„La șapte ore și jumătate sale era plină și strălucia în toată splendoarea ei. […] O mulțime de uniforme, de coroane, de diamante și de rochii de gaze (n. voaluri) inunda acest local de o sărbătoare ce nu se putea compara cu nici una din câte văzuseră până atunci la noi, astfel încât ni se părea un vis și ne crezurăm un minut strămutați ca prin minune pe țărmurile Senei.”

În 1852, când a fost inaugurat, și până în 1854, teatrul a fost luminat cu lumânări făcute din seu. Ulterior, au fost apoi înlocuite cu lămpi cu ulei de rapiță, aduse de un negustor german. 

„Aceste lămpi îngăduiau spectatorilor să șadă mai agreabil, să tușească mai puțin și să nu stea așa mult cu batista la nas.”

Piața Teatrului Național, Calea Victoriei, 1930  | Fotografie de Nicolae Ionescu

Între 1880 și 1882 s-a încercat introducerea luminatului electric, fără rezultat. În seara zilei de luni 8/20 aprilie 1885, a fost inaugurată lumina electrică la Teatrul Național. A fost printre primele teatre din lume care a introdus lumina electrică. Investiția s-a ridicat la o sumă impresionantă – 95.0000 de lei.

„Seara – luni la Teatrul Național două reprezentațiuni noi. Debutul luminii electrice și pentru prima oară piesa d-lui Caragiale D-ale carnavalului… Succesul pe deplin a rămas luminii electrice, care a reușit, bătând gazul cumplit. Sala splendid luminată d-o lumină dulce și plăcută avea un aer de sărbătoare”, scria cronicarul monden Claymoor.

„A fost o construcție reușită, cu o acustică remarcabilă”, menționa Constantin C. Giurescu despre clădirea măreață a Teatrului Național.

 

Ca o amintire, clădirea construită în locul fostului teatru a preluat modelul portalului | Credit foto: Mira Kaliani

După 92 de ani de existență, în 24-25 august 1944, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, clădirea Teatrului Național din București de pe Calea Victoriei a fost distrusă de naziști în urma unui bombardament aerian. Noua clădire a teatrului a fost ridicată în alt loc, pe bulevardul Nicolae Bălcescu, și a fost inaugurată după aproape trei decenii, la 20 decembrie 1973. 


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.