19 octombrie 2020, 18:32

„Nici un om sănătos la cap nu ar mânca așa ceva.” Cel care a învins superstițiile europenilor legate de cartof

„De cu noapte carele sătenilor au descărcat la tarabe atât carmin, roșu de Veneția, cinabru, ocru, verde și crom, cât ar ajunge tuturor paletelor și pensulelor din lume, un milion de veacuri de zugrăvit. Tonajul e cotidian și comestibil, și piere în câteva sferturi de oră”, și-a început Tudor Arghezi povestea ‘Piciocile’.

 

Credit foto: Beverly Buckley / via Pixabay

Cu două burți, fără pic de barbă, vede tot și nu spune nimic.

Cu un pictor de braț, în piață „tabloul era vast și culorile lui virginale”, iar cartoful, în hăinuța lui „neutră, încheiată strâns, cu trei-patru bumbi, ca o sutană de șiac, până la înghițitoare, gras pe dedesubt, cu câte două burți și tot atâtea guși la bărbie și ceafă, modest și sufletest, ce trăiește concentrat în sine și respinge fanfaronada iconografică, tonurile flambante, publicitatea vanitoasă, ca un sobol, ascuns de lumină și disprețuitor de opinia bună sau rea”, îi era simpatic însoțitorului.

 

Îi plăcea „pentru scepticismul cât și pentru misoginia lui, fără pic de barbă nicăieri, nici la gât nici la subsuoară, neted ca un săpun și spălat ca un prunc dolofan născut alatăieri în copaie”.

Și povestea continuă despre atitudinea și „estetica acestui urât al pământului”, un „mohorât” de care „poezia se ferește și expozițiile de pictură îl evită”:

„Muzica se dezinteresează de el cât și arhitectul. Ia te uită la el ce fel de ochi are ticălosul, închiși ca niște burice. Pe acolo el vede tot, dar nu spune nimic: refuză să se rostească și nu iese niciodată la plimbare, ca lalelele sub umbrelă, nu se fudulește ca rozele, nu-și vopsește părul, de care s-a epilat radical, ca porumbul oxigenat. Nu-și dă cu parfum, încăpățânat să rămâie brut în vizuina, în chilia, în bordeiul lui, respingând orice toaletă, orice stil, ca un schimnic chinuit de plăcerea singurătății. El nu primește nici roua de răcoare și picătura ei de diamant.

[…]

Vezi, cartoful a eliminat beteala, dantela și tot ce bate la ochi, ca niște zădărnicii amăgitoare, cosmeticuri, pudre și miresme. Se ține de textul inițial, la litera lui, cu înverșunare, ca un protestant”.

 

Din America de Sud în Europa.

Povestea „acestui urât al pământului” începe cu mult, tare mult timp în urmă, cu milenii înainte de era noastră, și vine tare de departe, din America de Sud. 

„Nu mai puțin de șapte mii de ani în urmă, populația din Anzi cultiva cartofi, posibil în nordul Boliviei, între lacurile Titicaca și Poopó”, scria Larry Zuckerman în studiul său despre cartof, ‘The Potato: How the Humble Spud Rescued the Western World’. În Europa, a fost adus, cum se știe, de spanioli, „nu mai departe de anul 1547, probabil cu patru ani mai devreme”.

„Atunci când au descoperit cartoful, spaniolii nu au realizat ce bogăție și putere extraordinară au găsit”, nota Larry Zuckerman.

Credit foto: Monika / via Pixabay

 

Doar pentru porcii pe care nu vrei să-i îngrași.

După câteva decenii, însă, europenii nu au văzut în cartof ceva bun pentru mâncare. Doar botaniștii îl cultivau, în special în grădinile nobililor. Pentru botaniști era „o plantă interesantă”, în timp ce oamenii de rând fugeau de ea ca dracul de tămâie. Ei spuneau că este o legumă otrăvitoare, prin urmare nu este bună ca hrană pentru om. Mai mult, cine se încumetă să mănânce cartofi, se poate îmbolnăvi de lepră – pe scurt, „nici un om sănătos la cap nu ar mânca așa ceva”.

„Cartofii sunt buni doar pentru porci și doar pentru cei pe care nu-i vrei grași”, scria pe la începutul secolului al XVIII-lea un autor. 

 

Când foametea lovea Europa.

În Franța secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, țăranii erau fericiți când totul mergea bine și puteau avea suficiente cereale să se hrănească. 

„Dar lucrurile deseori merg prost. […] Foametea a lovit Franța de 13 ori în secolul al XVI-lea, de 11 ori în secolul al XVII-lea și de 16 ori în cel următor. Aceste numere sunt doar estimative, probabil fiind notate doar cele generale”, menționa Larry Zuckerman.

Și nu doar în Franța se întâmpla. 

 

Când îi intră ceva omului simplu în cap.

„Când foametea a lovit Napoli în 1770, oamenii au refuzat să se atingă de un vas plin cu cartofi trimiși în dar”, scria Larry Zuckerman. 

În Prusia, oamenii se temeau că „acel tubercul le-ar da tot soiul de boli, printre care rahitism ori tuberculoză”. 

Erau atât de convinși de asta încât, atunci când Frederic al II-lea (1712 – 1786) a ordonat oamenilor să cultive cartofi pentru a fi protejați de foamete, s-au opus: «Nu are gust, nici miros, nici câinii n-ar mânca așa ceva, ce folos ar avea pentru noi», ziceau oamenii.

În Rusia, după ce Ecaterina a II-a (1729 – 1796) a hotărât că oamenii pot cultiva și consuma cartof, decizia ei s-a lovit de părerile unor ortodocși care s-au împotrivit în a cultiva plante „ce nu sunt menționate în Biblie”.

Antoine-Augustin Parmentier, pictură de François Dumont / Wikiwand

 

Ce nu a putut regele, a rezolvat Parmentier.

Francezii au avut și ei regii și reginele lor, dar l-au avut și pe Parmentier – Antoine-Augustin Parmentier (1737 – 1813), farmacist și agronom – „o personalitate unică în istorie, care a scris cândva că «obiectivul lui permanent este să îmbunătățească hrana principală a oamenilor»”, cum povestea autorul ‘The Potato: How the Humble Spud Rescued the Western World’.

Farmacist al Armatei, în timpul Războiului de Șapte Ani (1756–1763), Parmentier a fost prizonier al prusacilor. Povestea spune că, în acea perioadă, a fost hrănit doar cu cartofi. Oricare ar fi fost adevărul, cert este că supraviețuirea lui miraculoasă l-a convins de valoarea acestei plante, iar după ce s-a încheiat războiul, s-a întors în Franța unde a început să studieze leguma lui preferată. 

Antoine-Augustin Parmentier îi oferă regelui Ludovic al XVI-lea un buchet de flori de cartofi / Sursa imagine: Nobility.org

În timpul foametei ce a lovit Franța în 1770, a avut ocazia să-și arate cunoștințele dobândite în urma cercetărilor. Regele, atunci Ludovic al XV-lea (1710 – 1774), numit și ‘le Bien-Aimé’ (‘Cel Mult Iubit’), i-a acordat sprijin financiar ca să cerceteze mai departe. Parmentier a profitat de favoarea regală și a susținut că salvarea țării este în cultivarea și introducerea cartofului în alimentația populației. Chiar dacă au fost unii care s-au opus – de fapt, au fost destui la vremea respectivă – Parmentier nu a renunțat niciodată la această idee. 

Au rămas puține descrieri despre el, însă se spune că „era un bărbat cuceritor, plin de viață”. Pentru a-i convinge pe mulți de avantajele cartofului, Parmentier nu ezita să pregătească pentru oaspeți mese bogate cu zeci de feluri de mâncare – fiecare fel având ca ingredient și cartoful. 

Flori de cartofi / Sursa imagine: allotment-garden.org

 

Parmentier l-a convins pe următorul rege al Franței, Ludovic al XVI-lea, să poarte la butonieră o floare de cartof – iar soția lui, Maria Antoaneta, „s-a gândit că această floare liliachie arată bine și la ținuta ei și dintr-o dată întreaga curte a început să poarte flori de cartofi, ca un nou capriciu”.

Tot Parmentier l-a convins pe rege să facă un experiment. La o margine a Parisului, pe un teren nisipos, au plantat cartofi „pentru rege” și, pentru a face totul cât mai evident, în timpul zilei a pus să fie păzit terenul. Așa cum a sperat, noaptea țăranii au venit să fure tuberculii. A fost momentul de triumf al lui Parmentier – în acest fel, oamenii nu au mai trebuit convinși și s-au apucat să cultive cartofi. Iar Parmentier a primit o medalie de la rege și multe laude din partea oamenilor de știință de aiurea. 

 

‘Le Petit Journal’, număr din 14 decembrie 1913 dedicat centenarului „unui binefăcător al umanității”, Antoine-Augustin Parmentier (12 august 1737 – 17 decembrie 1813) 

 

Cartoful în România. Din Germania în Transilvania. 

Deși există puține documente, în România, cartoful a fost adus pe la începutul secolului al XIX-lea, scria M. Berindei, membru titular al Academiei Agricole şi Silvice Bucureşti, într-un articol despre istoria cartofului în România. După ipoteza lui Druţu C.A. (1904), nota acesta, cartoful ar fi fost fost adus în România din Germania, pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Denumirea pe care a primit-o, cartof, ar putea fi o dovadă, deoarece vine din limba germană, «Kartoffel», cuvânt ce are la bază italienescul «tartufolo».    

 

Ilustrație dintr-o lucrare de botanică din anii 1900 | Via: Medium

 

„Din documentele scrise, cunoscute până în prezent, se poate stabili că extinderea cartofului în Transilvania s-a produs pe la 1815, determinată ca şi în alte ţări de foamete. Acest flagel care a bântuit în anul 1814 îndeosebi în partea subcarpatică a Transilvaniei, a dus la reducerea efectivului de animale. Această criză a determinat ca, în primăvara anului 1815, guvernatorul Transilvaniei să dea o circulară în care se arăta modul uşor de a cultiva cartoful în cuiburi, prin muncă manuală şi deci chiar în lipsa animalelor de muncă”, menționa M. Berindei. 

 

Din Transilvania în Moldova și Muntenia.

În Muntenia, în cronica domniei lui Ioan Caragea (născut în 1754, la Constantinopol, a încetat din viață în 1844, la Atena) s-a notat despre „vânzarea cartofilor pe piaţa Bucureştiului, cartofi aduşi din Transilvania şi, de asemenea, cultivarea acestora de către grădinarii din jurul Bucureştiului”. 

În aceeași perioadă a început să fie cunoscut și cultivat în Moldova, adus din Transilvania. 

„Din lucrarea ‘Documentele familiei Calimachi’ de Nicolae Iorga, rezultă că domnitorul (Scarlat Calimachi) se preocupa îndeaproape de introducerea cartofului în cultură”, scria M. Berindei. El i-a încredinţat lui Alecu Beldiman traducerea din greacă a broşurii ‘Învăţătură sau povăţuire pentru facerea pâinii din cartofle’, lucrare tipărită la Iaşi în 1818.

 

‘Povățuire pentru facerea pâinii din cartofi’ | Sursă imagini: Tipărituri românești

 

Povățuire pentru facerea pâinii din cartofi. Din 1818.

Textul din Învățătură sau povățuire pentru facerea pâinii din cartofle, Iași, 1818, a fost preluat de la Tipărituri românești și spune așa:

„Învățătură sau povățuire pentru facerea pâinii ceii de obște mai neagră, pentru cea albă de casă; pentru făina cea spre întrebuințarea bucatelor; pentru hrisi, și altele, din cartofle; pentru sămănatul lor, lucrarea și păstrarea lor. Alcătuită de cătră G. Hristian Albert Rukert în limba nemțească, acum întâi tălmăcită întru cea grecească, de cătră Dimitrie Samurcas logofăt. 1818. Februarie. 14. În Tipografiia sfintei mitropolii în Iași.”

„Cartoflile sânt ceale mai alease și mai făcătoare de bine a Americii daruri. Locul lor iaste în America cea despre amiazăzi. La 1585 le-au adus englezii întru cea dintâi dineoară în Evropa, de abiia cu puțini ani mai înainte, în Țara Nemțească, ca un lucru mult folositoriu, și de mare trebuință au început a le lucra, și văzindu-să a fi o hrană mult folositoare, atât pentru oameni, cât și pentru dobitoace, s-au lățit mai întru toată lumea, căci să fac în oricare pământ, și însuși în munți unde nu rodesc alte fealuri de sămănături.

Bine voiască Dumnezeu, a să lăți lucrarea lor pretutindenea, fiind de mare folos la tot neamul omenesc, urmând cu toții învățăturii aceștiia, pentru care alcătuitoriul în destui ani s-au ostenit, vrând ca să înlesnească facerea a multor fealiuri de pâine, și bună lucrarea lor spre înmulțire.”

‘Mâncătorii de cartofi’, Vincent van Gogh | Muzeul Van Gogh

 

Cartofii în fel și chip. Făcuți la disc.

Despre cartofi în toate chipurile și felurile cum se obișnuiesc a se face la români, așa cum i-a gustat și povestit apoi Radu Anton Roman, în ‘Bucate, vinuri și obiceiuri românești’ – cei făcuți la disc (spune și toată povestea cu discul – de unde a apărut „moda” cu discul și îl prezintă ca pe o candidată la un concurs de frumusețe, în toate dimensiunile lui):

„Braşovenii, făgărăşenii, sibienii, secuii din Covasna şi Sf. Gheorghe, bucovinenii, sunt toţi înnebuniţi după friptura la disc, pentru că la disc pot să-şi facă, în acelaşi timp cu carnea, ce iubesc ei mai tare şi mai tare, cartofii prăjiţi. Toţi îi fac la fel, carnea grasă pe margini, să se usuce puţin, să prindă scoarţă, şi în mijloc, unde e adunată untura, cartofii, tăiaţi felii rotunde şi groase cât un degețel de luptător sumo (dacă nici la chestia asta mujdeiul cel mai aspru nu e la el acasă, atunci nu mai ştiu eu ce am mâncat astă-vară, tot augustul!)”

 

„O bucată de slană cu ceapă roşie şi pâine proaspătă cu cartofi.”

Cât despre alte gusturi cu fidireie, „închipuiți-vă felia de pâine uriașă, mirosind a țest și a cartof, unsă cu «chisătură». Ardeleanul obosit, venit de la pădure, îşi dă pălăria de paie pe ceafă, ridică glaja cu horincă în dreptul soarelui, «no servus dragă!», şi bea o gură lungă cât trecătoarea Sălăuţei, o lumină trece din sticlă în pielea lui, ca o aureolă”.

În special în „zonele ardelenesco-bucovino-cartofelifere”, cartoful este oricând bun pentru o mâncare. Chiar și pentru pâinea cea de toate zilele, făcută în cuptor – fiindcă se știe, „ cine n-a mâncat pâine ardelenească caldă, acela nu s-a împărtăşit niciodată”. Iar pâinea cu cartof este „dulceagă, cu gust bogat, preferată de ţăranii ardeleni şi pentru că se poate păstra săptămâni întregi fără să se usuce”, scria Radu Anton Roman și povestește mai departe ca să-i facă omului și mai multă poftă de bucate: 

 

O plimbare (de toamnă aurie) prin sate ardelene… | Credit foto: Mira Kaliani

 

„Cine încearcă să şoferească vara prin satele ardelene, dimineaţa devreme sau pe-nserate, va trebui să aştepte, răbdător, trecerea spectaculoasă, fascinantă, copleşitoare a turmelor de mii de vaci, bivoli, cai, porci, capre, oi. Apoi, va conduce maşina pe şosele puţin circulate printre câmpuri de secară şi grâu, porumb şi cartofi, urmărind zborul berzelor şi crestele munţilor, pătate de zăpadă. Oamenii locului sunt gazde bucuroase şi înlesnite, ar fi păcat să nu încercaţi un rasol de viţel cu sos dulce de roşii, nişte clătite monumentale şi o supă cu găluşte, la Braşov, o cană cu lapte cald de bivoliţă, o bucată de slană cu ceapă roşie şi pâine proaspătă cu cartofi, la Făgăraş, un bulz şi o tigaie de rotogoale prăjite cu cartofi săraci în Mărginime…”

Cel din Bucovina, în schimb, face o mămăligă „aiurită”, din cartofi și mălai, „că aşa e în zonele de frontieră, toate se amestecă, învinuirile, limbile, culturile, ciorbele, ca să se poată despărţi”.

Credit foto: Rita  / via Pixabay

 

Dolofanul și banalul cartof, în bucătăria țăranului.

În cartea ‘Din bucătăria țăranului român’, Mihai Lupescu spune că banalul cartof, „cunoscut de țăranii de pretutindeni”, are peste 68 de denumiri la români, printre care barabulă, bulugheană, pară (de pământ), picioică, badaliurcă, crumpenă, piroșcă, goață.

Cei mai buni sunt cei care se fac în pământ de luncă sau mai nisipos, însă cartofii și nici o altă legumă să nu se puie în lună nouă, pentru că fac numai tulei și „ar dudăi beldiile lor în sus, pe când barabulele n-ar rodi în pământ”, scria etnograful Arthur Gorovei. De altfel în ritualul semănatului Luna, oamenii nu aveau o dată calendaristică, ci se ghidau după faza de creștere sau descreștere a lunii. 

Tudor Pamfile scria: „Roadele care se fac în pământ, precum sunt cartofii, să fie semănate la Lună Veche, adică atunci când e Luna plină, iar cele ce se fac deasupra pământului, cum sunt cerealele, la Lună Nouă”.

Cu miez alb, gălbui, violet sau roz, „sunt cartofi văratici și tomnatici”. Cei mai buni, zicea țăranul românul, „sunt cei făinoși, nu apoși”. Când vrejii sunt uscați, cartofii sunt gata de a fi scoși din pământ. Țăranii îi scoteau cu scapa, cu hârlețul (cazmaua) sau cu plugul, dacă erau „pe întinderi mari”. Îi lăsau să se usuce bine la soare, îi alegeau – „să nu fie stricați printre ei” – și îi păstrau în timpul iernii „în beci, în zămnic (sau zemnic, pivniță), ori în anume gropi, în pământ, arse bine”. 

Cartofii erau folosiți și ca leac: „Cartofii cruzi, tăiați felii, cu oțet, sunt buni de durere de cap”.


ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

  1. gabi

    30 septembrie

    tare articol

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

By using this form you agree with the storage and handling of your data by this website.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.